creat de 
și prezentat de
creat de
și prezentat de
Dacă mă întreabă cineva de ce am avut succes în baschet, știu să explic care a fost procesul; ce m-a făcut să fiu cine sunt.
O dată, e rutina. Faptul că ești în stare să faci aceleași lucruri din nou și din nou; să te duci la antrenament și când nu ai chef, și când ești obosit, și când te doare capul, și când prietenii se duc la mare. Abilitatea de a susține genul ăsta de rutină face o mare diferență, pentru că prezența pe teren e prima condiție. Cred că rutina vine cu obiectivele pe care le ai și cu pasiunea. Dacă îți place muzica și cânți la vioară, o să exersezi să ajungi la excelență, să-ți iasă melodia. Eu voiam să joc. Am făcut un calcul și am aruncat de aproximativ un milion de ori la coș, la antrenamente.
Abilitatea de a șlefui ce faci la antrenament e a doua condiție. Să fii curios, să știi de ce faci un lucru, să știi ce-ți aduce și la ce te ajută, să înțelegi. Și să poți să le schimbi în comportament, să nu stai tot timpul angrenat în niște lucruri, dacă vezi că sunt greșite.
Și a treia este să poți să depui efortul respectiv. Am avut șansa să vorbesc cu Garry Kasparov într-un episod din podcastul meu și l-am întrebat: „Ce te-a făcut să fii numărul 1, Zeus al șahului; talentul sau munca?”. S-a uitat la mine și-a zis: „Păi, munca e talent. Trebuie să fii talentat să poți să muncești atât de mult.”
Îi dau totală dreptate. Să poți sa muncești atât de mult, să depui efortul ăla, 100% și în antrenamente – că nu poți să joci 100% și să te antrenezi 60% – e parte din tine. Nu sunt secrete. Mulți ar zice: Aș face orice să am succes. Oare? Pentru că procesul nu-ți asigură rezultatul, dar te asiguri că fără proces nu ai rezultat. Iar asta se aplică în orice domeniu. Eu nu cred că sportul este un proces diferit, e doar ușor segmentabil și e ușor să pui degetul pe el, dar același parcurs e în orice. Doar antrenamentul diferă.
N-aș ști să răspund la întrebarea dacă un campion se naște sau se formează, dar ce pot să răspund e diferența dintre mine înainte să plec în State și după ce-am plecat. Ce-a făcut switch-ul, dacă switch-ul ăla doar a activat niște lucruri din mine, nu știu să spun. Sunt limitări pe care le treci numai dacă vezi mai departe. Dacă vezi copacii, nu vezi pădurea.
**
M-am apucat târziu de sport în mod organizat: la 17 ani, când alții se lasă și-și atârnă ghetele în cui. Făcusem diferite sporturi până atunci: polo, atletism, am mai cochetat și cu baschetul, jucam în echipa liceului. Dar la 17 ani mi-am dat seama că asta e ce vreau să fac.
Am avut o ascensiune destul de rapidă. La 18 ani deja jucam la echipa de seniori, un an mai târziu eram la lotul național de tineret și debutam și la echipa națională de seniori. M-a motivat succesul pe care l-am avut, m-a făcut să sper la mai mult și la mai bine și la mai performant. Trei ani mai târziu, la 20 și un pic de ani, plecam în SUA cu o bursă de studiu, la Universitatea din Alabama de Sud.
N-am fost un elev nemaipomenit în liceu, dar nici n-am rămas în urmă. Am avut șansa cu părinții mei, amândoi ingineri. Chiar dacă nu era în atenția mea prioritară, pentru că devenise sportul o atenție prioritară, educația n-a fost niciodată neglijată.
Am terminat un liceu bun, Cantemir, și acolo dirigintele meu îmi spunea: „Virgil, tu ești bun la sport, de ce să mai vii la școală? Rămâi pe sport, că poate o să faci bani din asta”. Mi se pare un discurs greșit, pentru că ești împins să faci o alegere care n-ar trebui să existe. La mine nu s-a întâmplat lucrul ăsta din cauza familiei, dar probabil dacă nu erau oameni educați, poate se întâmpla. Poate mirajul ăsta al sportului te duce în alte direcții.
Când am avut ocazia să plec în SUA, n-am stat deloc pe gânduri. Aveam oferte să joc în Spania, Ungaria și Germania. Aveam oferte concrete și din România, echipele îmi ofereau mașini, bani, lucruri foarte atractive pentru vârsta respectivă. Totuși, am ales să mă duc la colegiu fără bani, dar cu convingerea că mă va ajuta pe viitor. Cred că un mare plus în cariera mea a fost că am putut să mă uit la beneficiul viitor. Cumva, discursurile părinților au avut efect.
Nu vreau să diminuez în niciun fel faptul că aici m-am apucat de baschet. Sau că am avut oameni importanți în viața mea, care au pus cărămidă la fundația mea, cum a fost antrenorul meu. Dar n-aș fi fost cine sunt azi fără ce-am avut acolo. Am avut șansa să fiu în niște sisteme coerente și știu că de asta am devenit cine am fost.
**
Primul semestru a fost extraordinar de greu. Nu știam engleză la nivel academic, dar mă descurcam; luam notițe jumătate în engleză, jumătate în română. Problema a fost că am plecat de la o facultate de inginerie, de construcții și a trebuit să mă transfer. Cei de acolo mi-au spus ca n-aș putea să fac în continuare inginerie, pentru că dacă pleci în deplasări pentru meciuri și turnee, poți rata laboratoare, pe care n-ai cum să le recuperezi fără restul clasei. Trebuia să aleg altă direcție și m-a atras managementul, după ce l-am văzut pe CEO-ul Coca-Cola într-o întâlnire cu studenții.
Am pierdut practic doi ani de facultate, iar ei au o regulă: odată ce începi facultatea, ai cinci ani s-o termini și doar patru să joci. Eu pierzând doi, mai aveam trei ani și a trebuit să înghesui toate cursurile aferente celor patru-cinci ani în trei. Au fost zile destul de grele, a trebuit să iau clase de seară, clase de weekend, clase de vacanță. Iar acolo trebuie să ai notă peste medie, ca să ai drept de joc în NCAA, campionatul universitar american. Atunci mi-au pus meditatori, să se asigure că iau nota respectivă. N-am avut mare nevoie de ei, am luat notele și pe urmă am continuat fără, am intrat într-un ritm nebun.
Dar au fost ani foarte frumoși. Jucam în sala din campus, nou-nouță, de 10.500 de locuri. Mă iubea tot orașul. Cumva m-a ajutat tot sistemul ăsta suport din jur, cum m-au tratat și cum au avut grijă de mine. Cum am ajuns acolo, am participat la workshopuri despre cum să ne purtăm cu presa, cu fanii, de public speaking, de psihologie. Aveam un consilier care ne ajuta să punem în programul nostru tot, și școală și sport.
Am avut și momente grele, în care pierzi și ești la 5.000 de kilometri distanță. Joci ca naiba și te întorci cu autobuzul la două noaptea și te gândești ce cauți acolo. Vorbeam cu părinții din trei în trei săptămâni, că n-aveam Skype sau WhatsApp, mai primeam o scrisoare pe lună. Dar nu m-am gândit niciodată să renunț. Aveam un scop, știam că odată ce termin baschetul trebuie să fi încheiat și cu studiile, pentru că n-aș mai fi stat încă un an să fac doar studii, fără baschet. Așa că a doua zi mă duceam la antrenament și ceream sfatul antrenorilor, colegilor, încercam să mă motivez.
Experiența de acolo m-a schimbat. O dată, m-a structurat foarte bine. Educația formală te face să înțelegi mai bine prin ce treci. Am învățat să privesc altfel la deciziile pe care le iau, la viitorul pe care mi-l aștern singur. Mai mult, am învățat ce înseamnă acel program coerent, în care chiar are sens ce faci. Vezi că lumea din jur te susține, dar înțelegi și de ce, ce valoare aduci tu înapoi, ce piesă ești din puzzle-ul respectiv. Văzând tot puzzle-ul, cred că e mult mai ușor să-ți găsești locul. Cred că noi nu înțelegem în ce puzzle suntem, de multe ori. În sport, dar sunt sigur că se duce și în alte direcții și în alte industrii. E important ca tinerii sportivi să-și înțeleagă rolul, să li se explice de ce au rolul respectiv, ce înseamnă exercițiul lor, efortul lor și visul lor.
**
După facultate, am stat vara următoare într-un camp cu Atlanta Hawks. A fost o experiență extraordinară cu o echipă de NBA și aș fi făcut multe să rămân acolo. Nu s-a întâmplat, și atunci am semnat în Frankfurt, la Opel Skyliners, o echipă de Euroligă, cel mai înalt nivel din Europa. Mi-aș fi dorit să joc în NBA, clar. E ceva ce mi-a lipsit din vise și din obiective. Dar nu știu dacă aș putea să-i spun regret. Pentru că dacă stau să mă uit dacă se putea mai bine, da, probabil NBA se putea mai bine. Dar cu siguranță se putea și mult mai rău.
Am jucat în campionate puternice din Germania, Italia, Rusia, Turcia și Belgia, în competiții ca Euroliga, EuroCup si EuroChallenge. Am fost căpitanul echipei naționale timp de zece ani și numit cel mai bun jucător al României de cinci ori. Când joci pentru echipa națională sunt cele mai frumoase momente din viața de sportiv, de departe. Și m-am bucurat de fiecare moment.
M-am retras în termenii mei, la 37 de ani. Sunt o persoană norocoasă, nu m-am retras accidentat sau că n-aveam unde să joc. M-am gândit că e momentul. Tranziția este un moment dificil în viața unui sportiv. La mine a fost destul de lină, pentru că am știut dinainte ce vreau să fac. Așa cum am reușit să văd beneficiul viitor când am plecat în State, la fel și în timpul sportului am reușit să văd beneficiul viitor în educație. După ce am absolvit management în SUA, am continuat cu un master în Integrare Economică Europeană în țară și un altul de management și leadership în Marea Britanie. Am absolvit și Școala Națională de Antrenori, dar nu am simțit că am răbdarea să stau pe marginea terenului.
Sunt o persoană curioasă și în timp ce jucam, oriunde aș fi fost mă uitam și la birouri, vorbeam cu oamenii din management, întrebam, vedeam cum fac ei. Cumva mă trăgea în direcția asta. Am preluat rolul de președinte al echipei de baschet Steaua CSM EximBank (2012-2018) încă din perioada în care jucam. A fost un proiect drag mie, am pus bazele unui centru pentru copii și tineret cu aproximativ 1.200 de copii. O perioadă am fost și vicepreședintele Federației Romane de Baschet, iar în 2016 am înființat Sports HUB, din dorința de a crea o punte între mediul business și cel sportiv. Din 2019, sunt și director al CEO Clubs, o comunitate de lideri, manageri de companii și antreprenori.
Baschetul îmi lipsește în continuare. Îmi lipsește vestiarul, camaraderia alături de colegii de echipă. De asta rămân și voi rămâne implicat în sport, pentru că mi se aprind ochii de fiecare dată, aș putea vorbi ore în șir despre sport.
**
Mi-a plăcut educația formală și am ajuns s-o apreciez, dar am învățat din sport mai mult decât din orice altceva. Sportul m-a adus unde sunt azi. Diferența e că educația formală mă ajută să traduc lucruri din sport, să le exteriorizez, să le pun în alte cutiuțe și să le folosesc în alt fel. Și să înțeleg că nu mă ajută azi că știu să arunc la coș, dar mă ajută rutina aruncărilor la coș. Și mă ajută felul în care mă duc mai devreme și plec mai târziu, sau că mă duc și când n-am chef.
Îmi doresc ca lucrul ăsta să se ducă mai departe. În cariera mea, m-a întrebat lumea cine e idolul meu și am răspuns tot timpul că n-am avut un idol, cât oameni pe care i-am admirat, de la care am luat anumite lucruri. Am văzut același discurs la mulți dintre colegii mei de generație și cred că e pentru că noi nu am avut niște mentori; să te gândești că a venit cineva să-ți pună mâna pe umeri și să-ți explice. Pentru că n-a fost o cultură în genul ăsta. Și aș vrea să schimbăm asta în timp.
Asta ne dorim prin GO Scholarship, proiectul pe care l-am creat împreună cu Ana Luca, partenera mea de la Sports Hub: să oferim un sistem de suport care să susțină tineri talentați în drumul către performanță. Să le oferim toate condițiile pentru a avansa și a-și îndeplini visurile: pregătire fizică, educație, nutriție, psihologie, pregătire financiară. Să facem fundația solidă, să creăm acea plasă de siguranță. O lanternă pentru sportivi, să vadă pe unde trebuie s-o ia. Pentru că e întuneric, din păcate.
Eu am sărit gardul ăla, am văzut ce înseamnă să pleci și să ajungi într-un sistem care nu numai că îți permite să faci, ci te susține. Îmi doresc ca acest proiect să creeze valoare pe această idee de sistem suport, care poate să fie scalabilă. Să ne dăm seama de nevoile pe care le au tinerii și tinerele de a face performanță și, cumva, să fim roțile ajutătoare de la bicicletă. Pentru că e și pe umerii noștri treaba asta.
Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!
Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.
Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.