LEAD
Cățărare

Acele Moralului și examenul de echilibristică în fața comisiei de stânci

Acele Morarului (2200–2300 metri), FOTO: Ancuța Iosif
20 decembrie 2015
Ancuța Iosif
2 comentarii

Când am zărit luminile de la Gura Diham printre copacii din pădure și am auzit câinii lătrând era spre 23:00 și noi ajungeam după 12 ore de hoinăreală prin Bucegi. Am trecut râul care despărțea cabana de pădurea-ntunecată, am mângâiat doi dulăi cu ultimul zvâc de energie și m-am așezat în fund lângă mașină. Tălpile-mi pâlpâiau de parcă aveam acolo inima împărțită-n două. Mi-am dat bocancii și șosetele jos, am jupuit pieliți uscate, m-am abținut de la spart bășici și mi-am masat tălpile bătătorite. De data asta, într-un miez de septembrie senin, Acele Morarului erau responsabile.
De fapt, responsabile erau tălpile care mă aduseseră încă o dată întreagă la civilizație noaptea, după suișuri și coborâșuri pe Valea împădurită a Cerbului, după urcat vreo 20 de minute o pantă abruptă sub arșița prânzului. Acolo a început să iasă transpirația prin toți porii și tălpile să-mi clocotească în bocanci. Era panta înierbată care ne scotea la poalele Acelor Morarului (2200–2300 metri), pe care m-am păcălit o dată la cinci pași că „mai e puțin”.

La finalul pantei abrupte unde ne-am tras sufletele la umbra unei stânci, am băut trei guri de apă și am dat de altă pantă care era, de fapt, urcarea finală. Urcarea finală spre urcușurile și coborâșurile de pe Ace. Aici începea partea stâncoasă, distractivă, pentru asta răbdasem prin păduri și pante cu iarbă.
Acele Morarului ne așteptau liniștite, senine și tălpile mele erau fericite în adâncul bocancilor. Colții fac parte din Creasta Morarului, țancuri care despart Valea Cerbului de Valea Morarului și care după ce sunt parcurse, conduc, pe creastă, spre Cabana Omu. Văzute de vizavi, de pe versantul Coștilei apar ca niște copii care au furat un tricou din șifonierul tatălui și încearcă să-și înghesuie toți capetele prin el, în același timp. Capete de stâncă de care n-ai crede că te poți apropia, că sunt abordabile sau că poți face echilibristică pe ele. Dar descrierile lui Emilian Cristea, schițele lui Kargel (alpiniști pionieri) și mărturiile prietenilor de genul „ah, e super-lejer traseul” sunt dovezi că se poate.

Urma să parcurgem, după cum sunt denumite, Creasta Ascuțită, Acul Mare, Degetul Roșu, Acul Crucii/ Degetul Prelungit și Acul de Sus, să rapelăm, să cățărăm și să ne bucurăm printre ele. Acul Mare e o creastă de aproximativ jumătate de metru lățime — standard cam peste tot, lungă de aproape 150 metri. Până la primul loc în care poți asigura coarda, tălpile mele urmau să treacă de primul hol, intrarea îngustă pe creasta respectivă.

„Salut”, i-am zis în gândul meu, „cum să procedăm?”. S-o călăresc? Ca păianjenul? Mersul piticului? Comisia de stânci era cu ochii pe mine din toate părțile, căci începea iar examenul la echilibristică. Până să iau eu o decizie, grupul nostru a votat să întindem o semicoardă până la prima asigurare. Gabi, alpinistul nostru de serviciu, a agățat o balustradă între bolovanul de lângă mine și primul piton (aflat după hol), ca să ne asigurăm pentru confort și sprijin moral. Să spunem apoi cum am făcut Acele Moralului (ridicat).
Am debutat cu o combinație pisico-păianjen, după ce dădusem zoom cu privirea doar pe bucata mea de hol îngust. Hăuri în laterale? N-au existat pentru câteva secunde. Am pășit cu dreptul molcom, aproape târșâit, așa cum l-am adus și pe stângul lângă. M-am aplecat să prind și cu mâinile puțină stâncă rece, care pica așa bine pe căldura mare. Am culminat totuși pe cele două picioare.
Eu și tălpile mele trecuserăm primul examen al echilibristicii pe Ace. Aveam casca verde pe cap, ochelarii de soare cu rame rotunde pe nas și defilam pe o muchie la 2200 metri într-o dupa-amiază de duminică toridă și senină. Îmi venea să țopăi pentru că ajunsesem în locul la care doar salivasem alte dăți pe lângă Coștila, dar m-am rezumat la pozat, stâncă după stâncă, pentru că orice pas era prețios acolo sus.

rsz_dscn3702

Unul dintre avantajele crestelor din stâncă pe care n-am loc să dansez este așteptarea. Am așteptat să-mi vină rândul să trec holul, la rapel, înapoi la cățărat. Am avut timp de admirat, de minunat, timp să mă întreb cum de sunt trepte înierbate în stânca verticală din față, fix câte-mi trebuie mie să-mi înfig tălpile către mai sus. Să mă uit la norii care dădeau târcoale Coștilei mai repede decât pot respira. Timp de mici sperieturi la auzul tunetelor din dupa-amiaza târzie și de mari speranțe că n-o să aflăm cum e cățăratul pe stâncă fleașcă. Așteptarea făcea loc detaliilor și eu am fost acolo să le bag pe toate în rucsac.

Ultimele găuri înierbate pe care tălpile mele le-au umplut marcau drumul spre Acul cel Mare, ultimul care ne oferea o panoramă spre peretele Coștilei și două posibilități de retragere. Încă o oră până la Omu continuând în față pe linia crestei sau coborâre pe Șiștoaca Dracilor, pantă cu iarbă, guler în stânga crestei, care ne scotea în Valea Cerbului, de unde pornisem.

Periplul nostru și statul ca pe ace începea de fapt acolo, în toiul apusului, când norii se liniștiseră. Am început să coborâm cătinel pe Șiștoacă, am mai căzut în fund, ne-am ridicat și am început să vedem Brâul Morarului – poteca de acces în Valea Cerbului – în orice potecuță minusculă. Fiecare dintre noi ținea minte că „acolo e sigur, că am traversat pe acolo și azi dimineață”. Am ratat brâul cu siguranță, iar după bâjbâieli și cercetări în zonă am hotărât să continuăm la vale, fără poteci. Aveam ca reper în față stâna la care știam că trebuie să ajungem, dar mai greu cu practica.
Noaptea s-a lăsat curând și căutam la lumina frontalelor poteca salvatoare, altfel am fi putut să ajungem iar la baza pereților și de acolo ar fi trebuit să ne punem hamurile la loc, să dăm rapeluri pe după copaci la lumina frontalei, lucruri obișnuite de altfel – pentru noi în alte ture, pentru alți prieteni care se rătăciseră la fel ca noi, la coborârea pe același traseu.
Vedeam în vale celei trei frontale ale echipei care terminase Acele Morarului fix înaintea noastră și care nimerise poteca (bănuim). S-au oprit și au urmărit vreo 10 minute cele șase frontale ale noastre. Nici n-ar fi avut cu ce să ajute. După altă serie de coborât – ba pe fund, ba pe spate pe stânci înierbate – minune, am găsit-o.
M-am bucurat ca un copil când am văzut banda galbenă pe stâncă. Unde am luat Valea Cerbului în derâdere de atâtea ori – ba că e interminabilă, ba că e…într-adevăr interminabilă până la Cabana Omu, acum nu puteam decât să-i recunosc importanța acolo. Perfect valley placement.

Acum că aveam din nou statutul de turiști pe poteca-bulevard, ne puteam plânge de altele precum durerile de genunchi, lipsa unei șaormerii pe drum. Tălpile mele ar fi vrut să se dea bătute, dar n-aveau opțiunea asta. Doar să mărească ritmul, ca să ajungă mai repede la mașina parcată la Gura Diham acum 15 ore. Prin cap nu-mi trecea decât ciobanul pe care-l cunoscusem ultima oară când am urcat pe Valea Cerbului (ziua) și care mi-a spus să nu-mi fac griji, „că ursul e el dat naibii, dar mai mult noaptea umblă”. Umbrele frunzelor care mișcau în raza frontalei mele erau toate suspecte, tresăream la orice scârțâit de creangă. Pădurea scârțâie mult pe bandă galbenă, poate mai tare noaptea, poate mai tare în capul meu. Din când în când mai auzeam clinchetul unor carabe uitate pe ham, care țineau ritmul pașilor noștri și mă bucuram de liniștea pădurii. Antitezele au fost la ele acasă în acea seară, care nu era prima prin păduri.
Am coborât pe la 22:30 panta finală spre Gura Diham, pe o scurtătură care ne și băgase în tot scandalul stâncos. Un scandal pe care nu l-aș schimba cu nimic, fusese încă un traseu de-o zi și-o seară, impregnat puternic în talpile mele, în tot corpul meu care s-a mișcat greoi toată săptămâna ulterioară.

Comentează articolul
Premier League

Tottenham pierde cu Arsenal, Man City profită și dispare în frunte. Noroc că United a reînceput să joace fotbal

19 noiembrie 2017
Danny Coposescu

Mauricio Pochettino le-a cam închis gura celor care reacționau la venirea sa în Anglia cu un „cine-i ăsta?“ infatuat. Întâi la Southampton, apoi la Spurs, argentinianul și-a câștigat reputația de tactician ager și inspirat, mai ales în ce privește numărul de jucători tineri promovați. Pentru asta, nimeni nu se mai îndoiește de calitatea sa. Dar […]

Citeşte articolul
Preview

Înapoi la cele importante: campionatele tari ale Europei revin cu derbiuri și controverse. Iată ce urmează în Big 5

17 noiembrie 2017
Danny Coposescu

Câteodată, pauzele competiţionale pentru meciurile internaţionale, fie ele şi baraje cu mize uriaşe, sunt un fel de teste ale răbdării. Naţionala nu mai e de mult standardul calititativ al fotbalului şi, oricât de entuziasmante ar fi turneele finale, majoritatea fanilor se uită cu jind la calendar şi aşteaptă reînceperea campionatelor. Mai ales după chinul unei […]

Citeşte articolul
Analiză

Agenda lui Contra: cinci concluzii după primele meciuri ale Naționalei cu noul selecționer

© FOTO: Mircea Rosca / www.SportPictures.ro
16 noiembrie 2017
Ciprian Rus

Două victorii, una cu Kazahstanul, cealaltă în amicalul cu Turcia, un egal în Danemarca și o înfrângere ca un duș rece cu Olanda, la București. După patru meciuri, la final de sezon, e vremea câtorva concluzii pe marginea mandatului lui Cosmin Contra la echipa națională. Altă atitudine România a arătat o altă atitudine în ultimele […]

Citeşte articolul
Rusia 2018

Danish delight: Christian Eriksen îi demontează pe irlandezi la Dublin, Danemarca câştigă ultimul loc european la Mondial

15 noiembrie 2017
Danny Coposescu

Ne-am plâns foarte serios de lipsa golurilor în aceste meciuri de baraj pentru Cupa Mondială. Și pe bună dreptate: dacă n-ar fi fost turul dintre Croaţia şi Grecia, am fi avut două goluri în nouă meciuri. Dar cum am început secţiunea europeană, aşa am şi încheiat-o: cu o avalanşă de goluri. Păcat de efortul irlandezilor […]

Citeşte articolul
  • magus1349

    Ancuto, ma faci sa-mi iau rucsacul din pod.
    Pai se poate?:))

    • Ancuța Iosif

      chiar te rog! 🙂

© 2017 Lead
Design: Live Design