LEAD
ATLETISM

Andreea Arsine n-o să uite curând proba de marș 20 km de la Rio. A simțit dureri insuportabile, iar la final a leșinat. Dar nu s-a gândit niciun moment să renunțe

Foto: COSR.ro

Andreea Arsine, o atletă de 28 de ani, a început bine cursa de 20 kilometri marș feminin de la Rio de pe 19 august. Încă de la încălzire, a scăpat de emoțiile care aproape o paralizaseră în zilele de dinainte, când n-a putut să doarmă sau să mănânce, a tremurat din toate încheieturile și s-a stresat văzându-i pe ceilalți sportivi intrând în competiție cu zâmbetul pe buze și „ieșind leșinați”; în dimineața concursului s-a chinuit aproape o oră să mănânce o felie de pâine.

Antrenamentele merseseră însă bine de când ajunsese în Brazilia, pe 1 august, iar la încălzire n-a durut-o nimic, așa că era încrezătoare, simțea că are resurse. A parcurs bine primii 5 kilometri. Se concentra la tehnică, își urmărea adversarele, dar era atentă și la ea, la cum respiră și la postură; știa că trebuie să se concentreze, dar și să se relaxeze, pentru că „dacă începi să te încordezi și să te crispezi, strici tehnica și vin arbitrii cu cartonașul”.

Tehnica e foarte importantă în proba de marș, una din cele mai grele ale atletismului. E un mers mai rapid care implică un gen de mișcare a șoldului pe care îl ai nativ mai mult decât îl înveți, pentru că ține de corpul fiecărui sportiv. Trebuie să ții genunchiul întins, călcâiul perfect pe sol, vârful ridicat și să ai o postură corectă a corpului, care să nu irite privitorii.

Dincolo de detaliile la care lucrează mereu, filmându-și antrenamentele, Andreea spune că tehnica mersului i-a ieșit bine din prima, de când tatăl ei a dus-o la atletism, la 10 ani, în orașul natal Botoșani. Fusese boxer și antrenor de box și și-a dorit ca și ea să facă sport. La primul concurs, a ieșit campioană națională și a stabilit un nou record național de junioare. Îi plăcea sentimentul pe care îl avea după fiecare antrenament, faptul că muncea pentru a deveni mai bună și a obține rezultate și competiția dintre ea și colegi. „Sunt o fire competitivă și-mi place să fiu cea mai bună în tot ce fac.”

*

De la kilometrul 5, a început s-o înțepe ficatul. Era o durere pe care n-a putut s-o ignore, care i-a îngreunat respirația și din cauza căreia a pierdut 15 poziții. Nu era prima oară, știa că în cursele lungi se poate întâmpla orice, doar că de obicei o lăsa după câteva minute, iar acum a ținut-o doi, trei kilometri. „În 20 kilometri ai timp să mori și să învii de 20 de ori, dar n-ai timp să te sperii. E o cursă lungă, dar și scurtă în același timp, ai timp doar să te gândești cum s-o termini.”

În 2010, la 21 ani, a renunțat la atletismul de performanță, pentru că nu găsea oamenii potriviți cu care să lucreze. Cu antrenoarea de marș încheiase colaborarea în 2004, pentru că nu aveau aceeași concepție despre metodele de antrenament. S-a mutat la alergat, unde a avut o perioadă rezultate și medalii. Dar după ce antrenorul cu care lucra, Dorin Melinte, a murit, n-a mai găsit pe cineva în care să aibă încredere. „Ca să reușești în marea performanță, nu e suficient să vrei doar tu să ajungi sus. Ai nevoie de oameni care să te susțină, să fie lângă tine, să-ți înțeleagă visul, dorințele. Eu nu i-am avut și am pierdut ceva timp, ani importanți.”

S-a întors la marș, dar n-a mai continuat mult. A ieșit iar dublă campioană națională la juniori și tineret, intrase în lotul olimpic, dar neînțelegerile cu antrenoarea au continuat. O perioadă s-a antrenat sigură, dar nu la fel de intens. Se apropia de trecerea la tineret și senioare și simțea nevoia unei echipe alături: psiholog, doctor, masaj, nutriție. Singurul care o susținea era tatăl. „El era mentorul meu, psihologul meu, finanțatorul. Se pricepea foarte bine să mă motiveze. Dar era tatăl meu, nu putea să mă și antreneze. Mi-a găsit sponsori, ce a ținut de el a făcut. Până când i-am spus: tata, ne oprim, nu se mai poate să bagi bani.”

După ce-a terminat liceul sportiv, s-a angajat la poștă, pentru a concura în continuare în competițiile de marș ale poștașilor. I s-a părut cadrul ideal să continue și cu marșul, dar și să învețe să facă altceva. „Nu știam în ce direcție s-o apuc, așa că am zis să mă dezvolt în mai multe domenii.” A fost întâi factor postal, mergând pe teren să livreze pensii și scrisori, apoi a devenit oficiant la birou, având în grijă agențiile rurale din satele și comunele din județul Botoșani. Cinci ani, s-a împărțit între turele de la poștă, de la 6 dimineața la prânz, sau după-amiaza, și antrenamentele de seara, câștigând Campionatul Național și Balcaniada Factorilor Poştali.

În 2009, a început să meargă și la sală, ca instructor de aerobic și kangoo jumps, iar din 2011, când s-a mutat în București, s-a axat mai mult pe fitness. A fost în Italia un an, într-un schimb de experiență ca instructor de kangoo jumps. Între poștă (se transferase la un oficiu de lângă Palatul Parlamentului) și sală, unde avea uneori și 15 ore pe săptămână, era tot timpul pe drumuri. „Lucram non stop. Îmi și plăcea, când ești tânăr ai și energie.”

*

După doi-trei kilometri i-a trecut durerea la ficat, iar în următorii trei a recuperat pozițiile și timpii pierduți. Apoi, de la kilometrul 9, a început să simtă dureri la tendoane. Mai avusese la antrenamente, știa că are o sensibilitate, dar le ținea sub control, cu ședințe de recuperare, infilatrații și antiinflamatoare. Deși a făcut și la Rio câteva ședințe de fizioterapie, lotul de atletism a avut un singur masor pentru 22 de sportivi și niciun medic. Dacă acasă făcea cam două-trei masaje pe săptămână, pentru că după antrenamente de 20-30 kilometri, avea dureri groaznice, acolo a făcut cam trei, în total. Saună sau bazin, deloc.

Nu era cu ea nici Leonidas Karaiosifoglu, antrenorul cu care lucrează din 2014, când a revenit în atletism, cu gândul la Rio, și s-a simțit singură, pe cont propriu. A vorbit la telefon, ore în șir, cu el și cu medicul ei, Vasile Oșean, pe care îl simte parte din familie, mai ales de când nu-l mai are pe tatăl ei aproape.

La un an după ce tatăl ei a murit, a hotărât să revină. Se detașase total de sport; nu mai urmărea competițiile, nu se mai antrena, renunțase și la competițiile poștașilor atunci când plecase în Italia. „Nu voiam să mai aud, a fost o dezamăgire foarte mare să văd că mi-am dorit foarte mult și n-am avut cu cine.” Dar în 2014, la un an după ce s-a întors din Italia, cei de la poștă i-au spus să revină. Deși nu prea se antrenase, la începutul lui octombrie s-a dus la un concurs, o Balcaniadă unde a luat argint. Era o cursă de 5 kilometri, dar i-a stârnit pofta de competiție.

S-a gândit și la tatăl ei, care fusese trist când a renunțat. „La el mă gândesc tot timpul, în tot ce fac, mai ales că a fost un om pro sport.” Nemaiavându-l alături, a înțeles că trebuie să-și asigure singură condițiile de care are nevoie și e fericită că a găsit, aproape din întâmplare, o echipă în care să aibă încredere, „oameni după sufletul meu, pe care mă pot baza.” Pe antrenorul Leonidas Karaiosifoglu îl știa de la o colegă, iar cu medicul Vasile Oșean colaborează de când a avut prima oară probleme la tendon. Îi simte, mai ales pe medic și pe echipa sa de la clinică, ca o familie. „Nu simt că mă duc la o clinică, mă simt ca acasă, la mama mea și la tatăl meu.”

Știe că a pierdut patru ani importanți, dar atunci când a trecut de la junioare la senioare nu era pregătită psihic pentru cursele lungi, de 20 de kilometri. Deși tehnica e aceeași, abordarea diferă față de cele de 10 kilometri, de la juniori, și nu avusese alături oameni care s-o ajute să facă tranziția. „Eu mă duceam tare și muream pe parcurs, nu o abordam cum trebuie, nu eram pregătită pentru așa ceva. Și atunci, am renunțat, am zis că nu sunt bună pentru asta și mă apuc de altceva.”

În octombrie 2014, a simțit că a dobândit răbdarea de care avea nevoie să învețe cum să abordeze cursele lungi. Cum să nu renunțe, să nu se gândească la durere, deși simte cum i se crispează tot corpul, și să-și urmărească obiectivele, pas cu pas. Cum a fost la Rio, când simțea că moare de durere, dar nu s-a gândit niciun moment să renunțe. „Dacă ai cedat psihic, s-a terminat. De obicei cursa în sine începe după 10 kilometri, când intervine oboseala, durerile, iar atunci psihicul își face jocul.”

image_315

Nu a abandonat nicio cursă până acum și nu s-a gândit la asta nici la Rio, deși își simțea tendoanele până în vârful creierului, cum a scris pe Facebook. „Pentru mine nu există așa ceva, să abandonez. Că mi-e rău nu e un motiv să abandonez. În plus, nu e vorba doar de mine, la competițiile internaționale îmi reprezint țara și oamenii cu care lucrez, care au investit atâta timp și muncă în mine. Toata munca lor ar fi fost suspendată în aer. Nu există așa ceva, trebuie să depășești orice moment. Nu e o opțiune, nu pot, psihic și sufletește n-aș fi împăcată cu mine să abandonez.”

Durerile au ținut-o până la final, parcă din ce în ce mai mari. Tendoanele deveniseră atât de rigide încât a crezut c-o să crape. Dar și-a spus: „Eu nu mă opresc, fie ce-o fi.”

*

Când a trecut linia de sosire, pe locul 45 din 74, a leșinat. Ca și cum ai scoate ceva din priză, a simțit că rămâne fără curent și, timp de câteva momente, s-a întunecat totul în jur și s-a sprijinit de o balustradă, înconjurată de voluntari în tricouri roșii.

Nu mai leșinase niciodată și nu știe dacă a fost de la durerile din timpul cursei sau de la căldura și umiditatea foarte mari. La 14:30 la Rio, cele 27 de grade se simțeau ca 32, dar ea fusese concentrată la cursă, hotărâtă să ignore tot ce se întâmpla în jur, și nu simțise căldura. Vorbind apoi cu alte concurente, i-au spus că și ele au fost afectate de căldură. 11 au abandonat, iar câștigătoarea, chinezoaica Liu Hong, a avut un timp mai slab decât de obicei (1:28:35, sub recordul mondial, stabilit tot de ea, 1:24:38). Celelalte două românce care au concurat au terminat pe 50 (Veronica Rodean, cu 1:38:42) și 57 (Claudia Ştef, 1:41:47).

Primul gând după ce și-a revenit a fost „ce trebuie să învăț din asta?” Și-a sunat antrenorul și medicul și i-a întrebat dacă a greșit cu ceva. I-au spus că n-a abordat greșit cursa, așa că încă se întreabă ce s-a întâmplat, de ce a terminat cu un timp, 1:38:16, care o dezamăgește. (Cel mai bun rezultat al anului, 1:35:47, a fost în Podebrady, Cehia, unde a și realizat baremul de calificare la Rio.)

„Am o frustrare de care nu cred c-o să scap curând. N-am cum să nu mă macin pentru că știu ce timpi făceam la antrenamente, cât de repede îmi reveneam între ele, de pe o zi pe alta, și să vezi că la concurs nu-ți iese e frustrant. Mă doare, cursa asta o să-mi rămână mult timp în cap.”

Deși a fost dezamăgită de condițiile de pregătire de la Rio, încearcă să nu dea vina pe nimeni. „Într-adevăr, mă așteptam să fie altfel. Să fie spiritul ăla de competiție, să ai oameni lângă tine care te susțin pentru sport, să simțim că suntem acolo un singur suflet care muncim, tragem pentru același scop. Dar n-a fost spiritul ăla pe care mi l-aș fi dorit eu. Dar pentru performanța mea, nu dau vina pe nimeni.”

După aproape o lună de pauză și recuperare, de săptămâna viitoare reia antrenamentele din Herăstrău, și poate și câteva ore de aerobic, pe care le-a întrerupt în aprilie. De când a revenit, e legitimată la CSU Galați, care-i oferă ce are nevoie – cantonamente, echipamente, vitamine. În plus, câștigă din jobul de instructor. (La kangoo a renunțat toamna trecută pentru că o epuizau după orele de antrenament). Nu se bazează pe vreun ajutor de la Federație sau COSR, ci „doar pe puterile mele și pe oamenii pe care-i am în echipa mea”. Împreună cu ei, speră să afle ce n-a mers bine la Rio, ca să nu se întâmple la fel la Tokyo, în 2020.

„E începutul unei noi etape în cariera mea”, a scris pe Facebook după cursă, pe care a încheiat-o, ca toate celelalte, cu gândul la tatăl ei, pentru că „datorita lui și pentru el am ajuns aici”.

Comentează articolul
Premier League

Tottenham pierde cu Arsenal, Man City profită și dispare în frunte. Noroc că United a reînceput să joace fotbal

19 noiembrie 2017
Danny Coposescu

Mauricio Pochettino le-a cam închis gura celor care reacționau la venirea sa în Anglia cu un „cine-i ăsta?“ infatuat. Întâi la Southampton, apoi la Spurs, argentinianul și-a câștigat reputația de tactician ager și inspirat, mai ales în ce privește numărul de jucători tineri promovați. Pentru asta, nimeni nu se mai îndoiește de calitatea sa. Dar […]

Citeşte articolul
Preview

Înapoi la cele importante: campionatele tari ale Europei revin cu derbiuri și controverse. Iată ce urmează în Big 5

17 noiembrie 2017
Danny Coposescu

Câteodată, pauzele competiţionale pentru meciurile internaţionale, fie ele şi baraje cu mize uriaşe, sunt un fel de teste ale răbdării. Naţionala nu mai e de mult standardul calititativ al fotbalului şi, oricât de entuziasmante ar fi turneele finale, majoritatea fanilor se uită cu jind la calendar şi aşteaptă reînceperea campionatelor. Mai ales după chinul unei […]

Citeşte articolul
Analiză

Agenda lui Contra: cinci concluzii după primele meciuri ale Naționalei cu noul selecționer

© FOTO: Mircea Rosca / www.SportPictures.ro
16 noiembrie 2017
Ciprian Rus

Două victorii, una cu Kazahstanul, cealaltă în amicalul cu Turcia, un egal în Danemarca și o înfrângere ca un duș rece cu Olanda, la București. După patru meciuri, la final de sezon, e vremea câtorva concluzii pe marginea mandatului lui Cosmin Contra la echipa națională. Altă atitudine România a arătat o altă atitudine în ultimele […]

Citeşte articolul
Rusia 2018

Danish delight: Christian Eriksen îi demontează pe irlandezi la Dublin, Danemarca câştigă ultimul loc european la Mondial

15 noiembrie 2017
Danny Coposescu

Ne-am plâns foarte serios de lipsa golurilor în aceste meciuri de baraj pentru Cupa Mondială. Și pe bună dreptate: dacă n-ar fi fost turul dintre Croaţia şi Grecia, am fi avut două goluri în nouă meciuri. Dar cum am început secţiunea europeană, aşa am şi încheiat-o: cu o avalanşă de goluri. Păcat de efortul irlandezilor […]

Citeşte articolul
© 2017 Lead
Design: Live Design