LEAD
Premier League

Arsenal şi Chelsea se ocupă de spectacolul începutului de an. Dar programul din Anglia e infernal

Înainte de derbiul de pe Emirates, Amy Lawrence ne-a povestit ceva fain în The Guardian. Cel mai coleric antrenor din Premier League, omul care nu poate sta jos nici măcar cinci minute pe parcursul unui meci, s-a apucat să practice Yoga. Da, tocmai Antonio Conte e adeptul tehnicilor de meditație care vizează un fel apoteoză spirituală, ruptă de grijile de zi cu zi. Sau de cele ale unui meci de fotbal în care, spre exemplu, echipa ta poate conduce până în minutul 92, când e egalată de apărătorul advers.

Conte spune că nu doar jucătorii, ci şi antrenorii sunt storşi de energie în săptămânile astea nebune din Anglia. Exerciţiile de relaxare sunt, deci, la fel de necesare pentru staff-ul tehnic ca şi pentru jucătorii suprasolicitaţi şi musculatura lor. Nimic nu ne va convinge mai mult de ideea asta decât un 2-2 între Arsenal şi Chelsea care îi va fi îmbătrânit pe ambii manageri cu vreo cinci ani.

Fundaşii laterali la putere

Cât de des poţi spune că ai urmărit un meci cu 33 de ocazii? Ăsta e numărul destul de conservator la care s-a oprit BBC, deşi una sau două dintre şansele pe care le-am văzut meritau şi ele adăugate. În asemenea condiţii, scorul pare mic, iar amintirea întâlnirilor plicticoase dintre cele două cluburi londoneze pare smulsă dintr-o altă epocă.

Doar Arsenal a avut vreo trei momente bune în primele şapte minute, în care Chelsea a părut mai mahmură după revelion decât majoritatea spectatorilor din tribune. De vreme ce vorbim de apărarea lui Wenger, trebuiau să apară de asemenea cel puţin două confruntări unu la unu între Morata şi portarul Cech – ambele câştigate de cel din urmă. Era absurd că jocul ăsta n-avea nici măcar un gol cu care să se laude la pauză.

O oră bună au aşteptat rivalele să înceteze cu tachinarea. N-a trecut multă vreme de când a revenit pe scena mare Jack Wilshere. Prestaţiile din ultimele etape ne-au reîmprospătat imaginea unui mijlocaş cerebral, cu o tehnică peste medie şi o răbdare neobişnuită pentru iureşul englez. Golul din minutul 63 e răsplata sa întârziată, la doi ani şi jumătate de la accidentarea care părea că l-a terminat.

Patru minute mai târziu, a venit „decizia ridicolă‟, în descrierea lui Wenger, care i-a oferit egalarea lui Chelsea: Hazard a preluat mingea în careul advers, Hector Bellerin a întins un picior lung şi restul e istorie. O istorie contestată de antrenorul lui Arsenal, care şi-a început interviul spunând că „nu vrea să vorbească despre decizii‟, pentru ca mai apoi să facă exact asta, la nesfârşit.

Povestea scurtă e că Hazard a transformat lovitura de pedeapsă, şi Bellerin a pedepsit-o pe Chelsea în ultimele secunde. Omologul său, Marco Alonso, marcase ceea ce părea a fi golul victoriei pentru oaspeţi, și totuşi Arsenal a mai scos din sac o revenire memorabilă, a doua în trei săptămâni. Un joc ca ăsta parcă nu se putea termina decât egal.

Dincolo de lamentările despre penalti, Wenger s-a declarat din nou romantic: „A fost un meci grozav. Despre asta vrei să se vorbească. Reţelele sociale îi înnebunesc pe toţi, dar ceea ce e important pentru noi e că a fost un meci bun de fotbal.‟

Conte a fost la fel de „zen‟ cum ne-am fi aşteptat după articolul lui Amy Lawrence: „E păcat pentru că, atunci când ai atât de multe şanse, trebuie să câştigi jocul. Vorbim despre un egal cu o echipă foarte bună, dar meritam să câştigăm. Trebuie să fim dezamăgiţi, am avut o şansă mare să câştigăm, dar trebuie să acceptăm rezultatul final.‟

Fraţi de suferinţă

Miercuri, pe Goodison Park, s-au întâlnit doi oameni cu multe în comun. Asemănările dintre Jose Mourinho şi Sam Allardyce sunt uşor de trecut cu vederea dacă rămânem la nivelul superficial de „glitz and glamour‟. În timp ce primul n-a fost niciodată departe de elita profesiei sale, celălalt e mai degrabă contactul de urgenţă pe care o treime a cluburilor din Premier League îl au în telefon. Şi nimeni nu sună la 112 din plăcere.

E neobişnuit ca un antrenor să primească cel mai prestigios job al său la vârsta de 63 de ani. Everton are resurse şi ambiţie mult peste Bolton, Newcastle sau West Ham, deci postul ăsta e şansa lui Allardyce de a demonstra ceva. Sau mai degrabă o obligaţie, pentru că Sam n-a fost niciodată omul vorbelor puţine. De-a lungul anilor, s-a lăudat că „Real Madrid sau Inter‟ ar fi destinaţii pe măsura talentelor sale, că dacă s-ar numi „Allardici‟ ar fi mai respectat şi s-a plâns de „discriminare‟ împotriva englezilor într-o „ligă care a devenit pentru străini‟.

Dincolo de un curent sinistru de naționalism, cuvintele astea mai trădează şi o încredere de sine inepuizabilă. Aroganţa lui Allardyce e legendară şi nici măcar calamitatea de la echipa naţională, unde a rezistat doar 67 de zile înainte să se întreacă cu o carafă, nu a temperat-o. Trecerea timpului sau schimbarea circumstanţelor n-au produs nicio schimbare fundamentală în viziunea sa despre cine e şi cum trebuie jucat fotbalul. Sună cunoscut?

Doi manageri care personifică conceptul de pragmatism, care vor prioritiza mereu stabilitatea defensivă – dar care se vor simţi mereu neîndreptăţiţi când sunt acuzaţi de lucrul ăsta. Poate asta explică de ce „Big Sam‟ e singurul omolog pe care Mourinho regretă explicit că l-a atacat într-un interviu, în timp ce insultele mult mai grave aduse lui Wenger sau Guardiola rămân în picioare.

Victoria lui Man Utd, cu 2-0, n-a făcut decât să consolideze legătura dintre ei. Diferenţele sunt evidente: Martial şi Lingaard au marcat goluri superbe, oaspeţii au meritat cu vârf şi-ndesat cele trei puncte şi talentul lui Pogba face probabil cât jumătate din echipa lui Everton. Dar astea par mai degrabă chestiuni cantitative decât calitative. Nici unul, nici celălalt nu poate scăpa de mirosul neplăcut al unui „mariaj de inconvenienţă‟, cum îi spune Daniel Storey pentru Football365. United abia a ieşit dintr-o serie neagră de patru meciuri fără succes. Cu excepţia unui start înşelător de sezon, încă ne întrebăm dacă filosofia de joc a lui Mourinho se potrivește cu „The United Way‟, dincolo de rezultate.

Între timp, Allardyce a auzit deja primele fluierături, la capătul celui de-al doilea meci consecutiv acasă în care Everton nu pune măcar un şut pe poartă. Conducerea clubului a tergiversat mult înainte să-i dea frâiele englezului la sfârşitul lui noiembrie, semn că nici oficialii, nici fanii nu şi l-au dorit arzător. Bunăvoinţa câştigată în primele săptămâni s-a disipat rapid, după doar două puncte câștigate în patru partide.

Ca şi la United, însă, statisticile reci contează mai puţin decât spectacolul mohorât pe care-l oferă de obicei echipele lui Allardyce. Everton n-are posibilităţi să joace ca City, dar nici nu trebuie s-o imite pe West Brom. Aşa că cele două mari egouri din Premier League au din nou ceva similar de povestit când se întâlnesc la un pahar de vin.

De sărbători, ce-i prea mult strică 

La fel ca Guardiola şi Klopp, cei mai prominenţi critici ai perioadei festive din fotbalul englez. Liverpool a trebuit să se descurce fără Salah în victoria cu 2-1 de la Burnley şi tremură şi pentru derbiul Merseyside din cupă, vineri. Cu proaspăt-semnatul Virgil Van Dijk în tribune, fundaşii centrali s-au simţit în pericol şi au combinat la golul decisiv al lui Ragnar Klavan, primul estonian care marchează în campionatul englez. „Şase puncte în două zile – n-am mai avut asta vreodată,‟ a spus Klopp la final, cu un zâmbet ironic.

Nu la fel de jovial a fost Guardiola, deşi City a trecut uşor de Watford, 3-1. După ce l-a pierdut pe Gabriel Jesus pentru mai mult de o lună în egalul cu Palace, şi Kyle Walker a ieşit cu probleme de pe teren aseară.

„Ştiu că aici, în Anglia, spectacolul trebuie să continue, dar asta nu-i normal, oameni buni. O să-i omorâm pe jucători. Joacă 11 luni la rând. Trebuie să-i protejăm şi să jucăm cu calitate, nu cantitate. Poţi juca o dată la trei, patru sau cinci zile, dar nu o dată la două zile. Nu spun că trebuie să schimbaţi tradiţia de Boxing Day, dar nu poţi juca un meci dur la prânz pe Selhurst Park, să te întorci ca oamenii să poate sărbătorii anul nou şi apoi să joci două zile mai târziu. Nu e baschet sau tenis – jucătorii au nevoie de mai mult de 48 de ore ca să se recupereze.‟

Dacă nu eşti fostul fotbalist Dean Saunders, care urlă doar „tradiţie!‟ la orice dezbatere de tipul ăsta, e greu să-l contrazici pe Guardiola. În opt zile, City are de navigat trei confruntări în trei competiţii, iar oameni cheie ca De Bruyne se clatină deja, pe lângă cei căzuţi deja la datorie. Deocamdată, însă, Pep nu poate decât să-l imite pe Antonio Conte şi să-şi gestioneze frustrările cu nişte Yoga. O privire în clasament îl va ajuta.

 

Comentează articolul
Premier League

United câștigă la scor și îl curtează tot mai insistent pe Sanchez, problemele se ţi lanţ pentru Wenger şi Arsenal

16 ianuarie 2018
Danny Coposescu

O singură reprezentantă londoneză din „Big Six‟ a terminat etapa de Premier League cu zâmbetul pe buze. Acum câteva luni, ai fi pariat pe orice, numai pe Spurs nu. Mai ales într-un meci jucat pe Wembley. Dar uite că l-a jumătatea lui ianuarie, nimeni nu-l mai hărţuieşte pe Mauricio Pochettino cu întrebări despre blesteme. După […]

Citeşte articolul
Australian Open

Irina Begu reușește revenirea carierei, prinde și mai mult curaj: vrea în top 20!

15 ianuarie 2018
Treizecizero.ro

Victoria de astăzi e de ținut minte pentru Irina Begu: e una din cele mai spectaculoase reveniri ale carierei ei, iar faptul că a învins-o pe Makarova la turneul la care rusoaica a avut cele mai bune rezultate ale carierei (până azi nu pierduse niciodată în primul tur la Australian Open (!) face rezultatul și […]

Citeşte articolul
La Liga

Barcelona revine spectaculos, rupe blestemul de pe Anoeta. Pentru Real Madrid, suferinţa continuă – până când?

15 ianuarie 2018
Danny Coposescu

În fiecare sezon, San Sebastian și-a construit imaginea de călău al Barcelonei, un club care e obişnuit să fie el spaima lumii fotbalului. An după an, Barça a călătorit în Ţara Bascilor şi a plătit tribut, pentru că „La Real‟ s-a dovedit a fi un adversar mult mai periculos pe teren propriu decât tizul de […]

Citeşte articolul
Premier League

„Heavy metal Liverpool‟: Manchester City cade în sfârşit, într-un meci magic pe Anfield

14 ianuarie 2018
Danny Coposescu

Toată lumea ştie ce muzică-i place lui Jürgen Klopp. Neamţul apreciază simfoniile armonioase, dar preferă chitările zgomotoase. Întreaga sa postură, cuprinsă des de spasme şi contorsionări, s-ar potrivi perfect într-un „mosh pit‟. Parcă-l poţi vedea în mijlocul unei mulţimi învolburate, dând din cap şi izbindu-se în umeri, preferabil cu ochelarii lăsaţi undeva în siguranţă. Toată […]

Citeşte articolul
© 2018 Lead
Design: Live Design