De la aroganță la suferinţă: de ce seamănă frustrarea englezilor cu cea a românilor după eliminarea de la EURO și ce lecţii ne oferă coșmarurile cu Islanda sau Albania

Danny Coposescu 30 iunie 2016

„Una dintre cele mai umilitoare înfrângeri din istoria sportivă a ţării”. „Am fost fără speranţe. Jucătorii noştri au cedat sub presiune în seara asta. A fost o prestaţie ineptă din punct de vedere tactic”.

„A fost ruşinos. Dacă ajungi la un campionat şi nu-ţi ştii cea mai bună echipă sau formulă de joc, o să ai parte de necaz”. „Nu avem lideri, sunt toţi răsfăţaţi, cu toţii au căştile în urechi şi nu poţi să scoţi nimic din ei”.

Ne sună cunoscut. Familiare, aceste critici (veninoase) vin din furie, dezamăgire și durere. Am auzit, parcă mai ieri, oprobriul unei întregi naţiuni, atinsă adânc în orgoliu, care se întoarce împotriva favoriţilor ei căzuți. Şi totuşi, citatele de mai sus nu sunt decupate după capitularea României în faţa Albaniei. Nu, e vorba de tragedia echipei Angliei, după înfrângerea împotriva Islandei.

Nu se întâmplă prea des să poţi spune, fără să fii acuzat de sarcasm, că fotbalul românesc şi cel englez au ceva în comun, dincolo de faptul că joacă (cel puţin teoretic) acelaşi sport. EURO 2016 a reuşit, însă, să zdrobească nemilos şi aşteptările noastre, şi pe ale lor. Iată o asemănare!

Nu ştim ce simt ruşii şi ucrainienii acum, după prestaţii posibil şi mai slabe, dar în ce priveşte România și Anglia, suferinţa şi resorturile ei par aproape trase la indigo. Asta pentru că întreaga poveste a eşecului celor două selecţionate are un desfășurător similar.

Campionii iluziilor

„Albania era una dintre echipele pe care ni le doream la acest Campionat European. Văd numai avantajele acestui program”, spunea preşedintele Federației Române de Fotbal (FRF), Răzvan Burleanu, după tragerea la sorţi a grupelor, în decembrie 2015.

Cuvintele lui sunt reţinute în comparaţie cu reacţia omologului de la Asociaţia de Fotbal engleză, Greg Dyke. Pe fugă şi cu un zâmbet larg, fostul jurnalist arunca reporterilor britanici extrasul sonor perfect: „Aştept cu nerăbdare turneul final pentru că îl vom câştiga”.

Dyke nu e un tip care să dea înapoi, aşa că nu a surprins pe nimeni când a reiterat ideea cu o zi înaintea meciului fatidic cu Islanda, care avea să fie „momentul Albania” pentru echipa lui Roy Hodgson.

England

La un alt nivel, „patria fotbalului“ şi-a făcut acelaşi gen de iluzii pe care şi le-a făcut și România înaintea campionatului. La urma urmei, ei au bugete, jucători şi echipe din cu totul altă ligă decât noi, au stadioanele pline ale celei mai populare ligi fotbalistice din lume. Pe scurt, Anglia îşi permite pe bună dreptate să viseze. Şi într-adevăr, asta și face, o dată la fiecare doi ani, de şase decenii încoace. Visează să-şi ia din nou locul în fruntea sportului pe care l-a dat lumii.

Dar dacă dezveleşti treptat straturile visului-obsesie, începi să vezi un sâmbure familiar care produce aceeaşi dezamăgire, într-un loop scos parcă din experienţele lui Bill Murray în filmul “Groundhog Day”.

Generaţii de aur şi complexe de superioritate

Anglia are Cupa Mondială din 1966. Noi avem SUA 1994. Ambele funcţionează atât ca binecuvântare, cât şi ca blestem, pentru că distorsionează percepţii şi alimentează falsa conştiinţă de sine.

Când vezi lucrurile din prisma asta, e mai lesne de înţeles cum e posibil ca o echipă care s-a calificat la un singur turneu final în ultimii 16 ani înainte de acest European poate să fie atât de încrezătoare în calificarea din grupe şi să producă atâta consternare publică când eşuează. La fel, devine clar cum o altă echipă care a câştigat doar şase meciuri eliminatorii la turnee finale în 60 de ani poate să se considere favorită la câştigarea ediţiei de anul ăsta.

Anglia

Mai mult, asta explică și atitudinea de condescendentă faţă de echipe ca Albania sau Islanda, chiar şi în urma înfrângerilor respective. Răzvan Burleanu îşi dorea Albania, dar dorinţa asta putea veni numai datorită reputaţiilor neactualizate, atât a Românei, cât şi a adversarei. Pe baza realităţii curente, Albania nu avea cum să fie un adversar potrivit, pentru că defensivele solide şi organizate au fost kriptonită pentru Naţionala lui Iordănescu. Nimeni nu-şi putea dori să înfrunte tocmai asta într-un meci decisiv.

La rândul său, Gary Neville îşi dorea Islanda când exulta, împreună cu alţi câţiva membri ai staff-ului englez, la golul din ultima secundă al nordicilor contra Austriei, moment care confirma că formaţia lui Lagerback, și nu Portugalia, va sta în calea Angliei în optimi. La fel, nu a contat calitatea pe care au arătat-o islandezii, atât în calificări (când au lăsat Olanda acasă!), cât şi în meciurile din grupă. Nici faptul că Anglia s-a zbătut sistematic în faţa unor trupe cu strategii de joc asemănătoare. A contat numai că Anglia e Anglia, iar Islanda e un nimeni.

Așezat confortabil în bula sa de aroganță, Roy Hodgson a preferat să-şi petreacă o zi vizitând Parisul, pe care nu îl mai văzuse, în vreme ce mai multe ziare britanice se bucurau deja de suspendările din lotul Franţei, înaintea “sfertului” contra lui Rooney şi compania. Iar Alan Shearer continua să vorbească despre acest meci virtual chiar în pauza partidei din “optimi”, când Islanda conducea cu 2-1!

Când nu știi să câștigi și nu știi (nici) să pierzi

Dezamăgirea cruntă resimţită în ambele cazuri se trage tocmai din acest tip de atitudine. Spre sfârşitul anost al jocului cu Albania, comentatorii TV de la noi vorbeau încă despre victoria iminentă a „sărăntocilor comunismului”, ca mai apoi să accentueze mediocritatea jalnică a echipei care tocmai ne învinsese cu un plan de joc cât se poate de consistent. Dincolo de lipsa unei minimale eleganțe în urma unei înfrângeri, acesta e reflexul unui orgoliu rănit atât de tare încât încearcă să-şi adâncească nefericirea înjosind reuşitele adversarului.

Deşi englezii au fost mult mai admirativi cu privire la învingătorii lor, căzuţi, asemeni unei lumi întregi, sub vraja pe care o răspândeşte poveste de basm a Islandei, nici ei nu s-au putut abţine să nu-și reafirme stereotipiile. Așa a ajuns eșecul cu Islanda cea mai mare şi mai ruşinoasă umilinţă sportivă din istoria ţării, ca şi cum au fost trimişi acasă de nişte copii, nu de profesionişti care au în spate un imens efort de planificare sportivă şi de dezvoltare structurală. E doar un alt fel de a aserta premisa originală: Anglia e Anglia, Islanda e Islanda, adică un nimeni.

Cum ne consolăm și, mai ales, ce învățăm din frustrarea lui EURO 2016

Fotbalul are calitatea aparte de a fi şi motivul durerii, şi alinarea ei. Englezii, și chiar și românii se vor întoarce tot la fotbal pentru a-și pansa rănile de la EURO 2016. În privinţa asta, un mare hău se cască între ce vor găsi acasă fiecare dintre cele două galerii. Parcă e mai uşor să-ţi alungi amintirile neplăcute când se pregătește un Premier League cu Guardiola, Mourinho, Klopp şi Conte, sau când îţi aminteşti, totuşi, că Dele Alli, Eric Dier şi Marcus Rashford sunt atât de tineri şi atât de talentaţi. E mai greu dacă ai o Liga 1 cu aceleaşi discuții despre insolvenţe şi despre obiective mărunte, în care promisiunile de viitor sunt rare şi puțin credibile.

Dar asta nu înseamnă că în ceea ce priveşte naţionalele nu vom rămâne tot în “Groundhog Day”. Luxul exorbitant din Premier League îi va face în continuare pe mulţi să extrapoleze de la „cea mai bună ligă din lume“ la „cea mai bună echipă din lume“. Referința către succesul episodic din trecut va pune în continuare un munte de presiune pe umerii unor copii care trebuie să se ridice la aşteptări făurite din 1966 sau 1994. Totul ca, mai apoi, dezamăgirea să vină din nou, ca de nicăieri.

E o singură speranță dincolo de înfrângerile dureroase de la EURO. Că atât Anglia, cât şi România vor reuși să scape de complexele lor de superioritate și vor accepta că au ce învăţa și de la islandezi, şi de la albanezi. Dar asta se poate întâmpla numai după ce episoadele de la Europeanul din Franța nu vor mai fi văzute ca „cea mai mare umilinţă cu putinţă“, ci, mai degrabă, ca pe o mare şansă de a schimba lucrurile în bine.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.