Entuziasmant, dar imperfect: Pep vs Klopp se termină egal, Chelsea are drum drept spre titlul din Premier League. În altă parte a Londrei, Arsenal clocotește

Danny Coposescu 20 martie 2017

Pe vremea când duelul dintre Jürgen Klopp şi Pep Guardiola se dădea în Germania, rivalitatea dintre Dortmund şi Bayern începuse să se bazeze mai degrabă pe întâlniri directe, decât pe o luptă serioasă pentru campionat. Din ultimul sezon al lui Jupp Heynckes în Bavaria, revolta instigată de Klopp la Borussia fusese deja pusă la pământ de către stăpânirea tradiţională din Germania.

Aşa se face că, deşi scorul era egal la general, fiecare cu câte patru victorii, Klopp s-a putut bucura doar de supercupe şi a trebuit să privească cum diferenţa dintre cele două echipe s-a majorat alarmant până în punctul în care a părăsit postul de la Dortmund. Acum, însă, lucrurile stau altfel. Continuarea unei rivalităţi frumoase se face sub alte circumstanţe în Anglia, unele mult mai echitabile.

Man City şi Liverpool sunt în poziţii similare. Ambele cluburi se află în tranziţie, chiar dacă neamţul a avut aproape un an în plus faţă de Guardiola ca să pună lucrurile la punct. Avatanjul ăsta se pierde dacă luăm în considerare starea mult mai puţin favorabilă în care a preluat-o Klopp pe Liverpool.

De cealaltă parte, catalanul a fost şi el adus la Manchester pentru a începe un proiect de reconstrucţie, unul cu un fundament mult mai şubred decât cele pe care le-a găsit în Germania sau Spania. City şi conducerea sa aspiră la un „La Masia“, dar o pepinieră de calitate încă nu există, iar lotul existent e unul îmbătrânit şi mult mai puţin maleabil tactic decât şi-ar dori Guardiola.

Astea sunt datele care explică jocul de duminică seară, unul frumos dar haotic, optimist dar indicis. Egalul 1-1 de pe Etihad dintre Man City şi Liverpool a fost derbiul promisiunilor seducătoare, însă încă neîndeplinite. Doi antrenori excepţionali şi-au văzut jucătorii încercând lucruri mari și eşuând mai mereu cu un pas sau doi înainte de a le reuşi. Ceea ce are propria alură romantică.

De câte ori nu ne-a fost dat să vedem un derbi englez care dezamăgeşte prin atitudinea conservativă a echipelor, a unui joc în care strategiile ţintesc înainte de toate neutralizarea adversarului? Acum am văzut opusul: două formaţii care măcar au încercat să pună în practică viziunile ofensive ale oamenilor care le conduc. Chiar dacă, deocamdată, rezultatele sunt imperfecte.

Prima repriză s-a terminat fără gol, dar cu multe motive de discuţie. Controversa cea mai evidentă a fost ratarea din mai puţin de doi metri a lui Raheem Sterling, provocată de alunecarea disperată a lui James Milner. Fostul coechipier al lui Sterling a părut că-i ciupeşte călcâiele atacantului, dar arbitrul nu a luat nicio decizie. După cum observa şi Barney Ronay, în The Guardian, Sterling a fost în mijlocul tuturor lucrurilor bune şi rele din jocul lui City. Ahtiat după minge şi cu o energie aparent inepuizabilă, englezul a făcut mereu doi paşi înainte şi unul înapoi. Pentru fiecare dribling reuşit, a existat o centrare sau pasă decepţionantă. Până şi în incidentul cu Milner, senzaţia a fost că Sterling ar fi putut face mai mult, în ciuda oricărei opoziţii.

Când Guardiola l-a trecut pe De Bruyne pe dreapta, după pauză, calitatea superioară a belgianului şi-a spus imediat cuvântul. Mingea pusă pe tavă pentru Aguero a fost exact ce i-a lipsit echipei lui Guardiola în cele 68 de minute precedente. Dar până în acel punct, Liverpool marcase deja, după ce Clichy l-a pierdut şi apoi doborât pe Roberto Firmino. Milner a transformat penaltiul şi una dintre cele mai remarcabile statistici din Premier League a lovit din nou: în niciunul din cele 47 de meciuri în care Milner a marcat, echipa sa nu a pierdut.

La final, ambele echipe au semănat cu doi boxeri în ultima rundă: garda a căzut cu totul, loviturile au zburat haotic, pentru că orice urmă de luciditate a fost deja consumată. Și ăsta e lucrul care continuă să le tragă în jos pe City şi Liverpool. E clar că nu va fi sezonul lor, însă promisiunea rămâne vie pentru stagiunea viitoare.

2017 e anul unei echipe care şi-a găsit ritmul, și-a întrecut adversarii şi nu mai poate fi oprită. Spre deosibire de urmăritoare, Chelsea e mai aproape de produsul finit, iar ăsta e meritul lui Antonio Conte. Poate că stilul italianului necesită mai puţin timp pentru a-şi face efectul. Poate că lotul lui Chelsea era din start mai echilibrat. Oricare ar fi explicaţia, victoria îndârjită de la Stoke, 2-1, înseamnă că liderul e la 10 puncte de Tottenham, cu 10 meciuri rămase de jucat.

Ar fi nevoie acum de un colaps improbabil pentru ca în Premier League să mai existe o cursă după titlu. Un colaps de tipul Arsenal, spre exemplu.

Doar că nu-i nimic improbabil în ceea ce se întâmplă cu echipa lui Wenger, care a mai căzut o dată la pământ, de astă dată la West Brom acasă. Două dintre golurile victoriei cu 3-1 a gazdelor au venit din faze fixe, ceea ce i-a isterizat pe analiştii engelzi, bulversaţi de erorile copilăreşti din careul lui Arsenal. Gluma se îngroaşă serios pentru „The Gunners“ după înfrângerea asta. Locul patru nu mai e în mâinile jucătorilor lui Wenger, care au ajuns pe şase după ce Man Utd a trecut şi ea cu 3-1 de Middlesbrough.

Cuvintele lui Wenger la final au avut un iz fatalist: „Ştiu ce voi face la sfârşitul sezonului şi veţi afla şi voi foarte curând.“ La Arsenal, totul sună şi arată ca sfârşitul unei ere, un sfârşit care e în pericol să fie foarte trist dacă echipa pierde calificarea în Champions League pentru prima dată în cele 20 de sezoane petrecute de antrenorul francez la club. Dar cine mai știe? Poate că Wenger rămâne…

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.