FC Eminescu contra FC Creangă

În zilele astea de vară se poartă, din nou, fotbalul. Adunați în juriul podiumului de paradă, milioane de specialiști fotografiază întruna și aplaudă miracolul islandez, analizează tactica italiană, deplâng Brexitul și eșecul Spaniei sau oftează în fața previzibilității succesului german. Despre echipa României nu mai vorbește, evident, nimeni, pentru că despre ea nu mai este vorba încă din 1994. Cât despre fotbalul românesc în general, el s-a sufocat cu propria-i vomă, motiv pentru care orice scriere pe subiect ar trebui expediată la pagina de anunțuri mortuare și comemorări.

Relativ recent, însă, am dat de o veste care mi-a retrezit speranța în miracolul învierii: capul de afiș al meciurilor de baraj pentru promovarea în divizia C a fost duelul dintre campioana județului Botoșani, Luceafărul Mihai Eminescu, cu liderul din Neamț, Voința Ion Creangă. Exact cum ați auzit. Văd în știrea asta luminița de la capătul tunelului și îmi pot susține nădejdea cu mai multe argumente.

Unu, aspirația spre elitism. Denumirea echipelor menționate este un prim semnal al unei necesare redefiniri identitare, iar asocierea fotbalului cu acești doi mari clasici ai literaturii române este un prim pas în procesul de transfer al sportului-rege din zona mahalalei înspre centru. Că numele lui Eminescu și Creangă și ale altor oameni de cultură au fost cedate unor școli, academii, librării, biblioteci și teatre este cumva firesc și nu e treaba fotbalului. Cu aceste nume sunt însă botezate și localități, străzi, piețe (inclusiv piețe agro-alimentare), pasaje rutiere (am trecut chiar recent prin pasajul Mihai Eminescu din Iași), grădinițe, spitale, sindicate, hosteluri, restaurante (a se vedea, de exemplu, restaurantul Elite Eminescu, cu semnătura lui Florin Salam în cartea de onoare, elogiată pe pagina oficială), săli de bal ș.a.m.d. Avea dreptate bietul Marin Sorescu: pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus, simplu, Eminescu. În asemenea condiții, nu văd de ce sportul-rege să nu beneficieze și el de binecuvântarea oferită de asocierea cu aceste mari personalități. În plus, dacă tot am imprimat portretul poetului național pe bancnota de 10 lei, fostă 1 000 de lei, de ce nu i-am boteza și i-am lumina echipa de futbol ca luceafăr al reînvierii sportului național? Național-poetul, național-sportul, deci, național-interesul.

Doi, un alt aer, mai elevat și mai respirabil. Dacă exemplul cluburilor de la Ipotești și Humulești ar fi – și va fi – urmat și de alte echipe, atmosfera din fotbalul autohton s-ar încărca de mai mult entuziasm, culoare, perfecționism și chiar poezie. Una e să vezi un meci cu ridicat nivel de noxe jucat de Gaz Metan Mediaș cu Petrolul Ploiești, ori un meci cu scârțăit de șine între CFR Cluj și Vagoane Arad, ori unul al durităților extreme dintre Oțelul Galați și Metalul Reșița și cu totul alta să asiști la o confruntare fotbalistică între două echipe cu nume de capodopere literare ori de scriitori. Cum ar fi Năpasta Caragiale versus Moara cu noroc? Ori Desculții Stancu împotriva Ciocoii vechi și noi? Sau Frații Jderi Sadoveanu contra Pădurii Spânzuraților? (Hai-de Fra-ții!, hai-de Spânzura-ții!, ziceți că n-ar fi un haios duel al galeriilor…)

Trei, spiritul de fair-play din teren. Este de neconceput ca jucătorii Luceafărului Mihai Eminescu să se certe sau să se contreze cu colegii de la Ion Creangă, câtă vreme patronii spirituali ai echipelor erau prieteni la cataramă, la povești și la băutură și-și ziceau reciproc, cu maxima afecțiune, „bădiță”. (De altfel, probabil că din prea mult spirit de camaraderie luceafăriștii au pierdut meciul de baraj chiar pe teren propriu, fapt constatat chiar de finanțatorul echipei, Verginel Gireadă, care a declarant pentru btonline.ro că el și-a dorit promovarea dar ei, jucătorii, „nu au vrut”). Iar prietenia celor doi clasici nu e unică în cultura română, de unde și enormul potențial de sportivitate între echipele rebotezate cu nume de capodopere.

Patru, transformarea fotbalului românesc într-un sport cult, frate al muzicii culte. Noul sistem de denumire a echipelor va avea, așadar, un alt mare avantaj: o bună parte a tifosilor vor invada, din sete de cultură și de documentare, bibliotecile, iar cărturarii se vor avânta spre stadioane, astfel încât principiul pascalian al vaselor comunicante își va găsi validarea nu doar în fizică, ci și în sociologie: numărul de huligani care iau calea bibliotecilor va fi același cu al învățaților supți de stadioane. Prin urmare, că-i vorba de bibliotecă sau de stadion nivelul de interes ar rămâne constant.

Și, profitând de afluxul de intelectuali pe arenele de fotbal, ajungem la argumentul cinci, plusul de sportivitate din tribune. Prin urmare, gata cu fluierăturile și înjurăturile la adresa unor echipe încărcate de cultură. Lumea va aplauda ca la teatru, iar când va veni vorba de scandări, vom constata o radicală schimbare de registru. De exemplu, când în minutul 85 al meciului, gazdele vor beneficia de un corner, galeria amfitrionilor nu va recurge la incantația tembelă și simplistă „goo-luuul, goo-luuul”, ci la o rafinată prelucrare: „Vezi, cum minutele se duc,/Se scutur frunzele de nuc,/S-așază bruma peste vii/De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”. Pe urmă, cunoscutele și des-repetatele înjurături la adresa UE vor fi înlocuite de îndemnul „iubiți-vă pe tunuri!”. Apoi, în loc de nătânga invitație la sex în grup „pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor”, incantată ca la ciorba de potroace din dimineața de după nuntă, se va prefera o altă prelucrare, de astă dată după versurile lui Coșbuc: „Ei sunt steliști! Şi ce mai sunt?/Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,/Zamolxe, c-un întreg popor/De zei, i-am întreba: ce vor? Şi nu le-am da nici lor pământ/Căci ei au cerul lor! //Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!/E rău destul că ne-am născut:/Dar cui i-e frică de război/E liber de-a pleca napoi,/Iar cine-i vânzător vândut/Să iasă dintre noi! (Deci, gata și cu blaturile și aranjamentele). Eu nu mai am nimic de spus!/Voi braţele jurând le-aţi pus/Pe scut! Puterea este-n voi/Şi-n zei! Dar vă gândiți, eroi,/Că zeii sunt departe, sus,/Steliștii lângă noi!” După asta, dacă echipa preferată pierde, bine-nțeles că ea nu va fi însoțită în drum spre vestiare de fluierături ci, cel mult, de aplauze ritmice copiate de la galeria islandeză, asortate cu scandarea „De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,/Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte.” Și, în fine, secvența mea preferată de la o viitoare finală de Cupă a României dintre La Steaua și Dinamo dominată de ceea ce jargonul gazetăresc numește „coregrafia galeriilor”: „Sus, pe gardul dinspre vie,/O găină cenuşie/Şi-un cocoş împintenat/S-au suit şi stau la sfat:/- Ia te uită, mă rog ţie,/ Cât de sus ne-am înălţat!…(Ce să spun, Steaua și Dinamo, armata și miliția) Şi deodată, cu glas mare,/Începură amândoi,/Să cotcodăcească-n soare:/- Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…/Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…Moment în care, coregrafia galeriilor e întreruptă de un suporter al lui FC Topârceanu: Dar de sus, din corcoduş,/Pitulându-se-ntre foi,/Mititel şi jucăuş,/Le-a răspuns un piţigoi:/ Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!…

Și în fine, ultimul argument: șansa ca modelul românesc să fie preluat și în străinătate.