În sfârşit! Atletico luptă, Carrasco și Griezmann completează revenirea cu Celta Vigo. În frunte, Real şi Barça sunt pregătite de Liga Campionilor

Danny Coposescu 13 februarie 2017

E ciudat să te gândeşti şi să vorbeşti despre La Liga fără ca Atletico Madrid să fie prezentă acolo, între cele mai fierbinţi şi importante subiecte. În ultimele trei sezoane, de când Simeone a transformat un club asociat cu suferinţa într-unul asociat cu lupta neînduplecată (fără să poată exorciza însă complet episoadele dureroase), Atleti a fost mereu acolo sus, până spre sfârşit.  O dată, în 2014, a şi rămas acolo în final.

Stagiunea asta, însă, Simeone şi Atletico sunt cu mult în urmă. Primele două etape ale anului au dat tonul pentru o echipă care şi-a pierdut bucăţi importante din identitatea jocului de toamna trecută. Două egaluri cu două nou-promovate, Alavés şi Leganés, au fost evident dezamăgitoare, dar nu evenimente izolate: Las Palmas, Eibar şi Deportivo La Coruña au luat şi ele puncte de la madrileni. De echipele din prima jumătate a clasamentului nici nu poate veni vorba – Atleti nu a reuşit să bată pe niciuna dintre cele şase echipe care ocupă primele şapte locuri în clasament.

Mai mult, golurile primite spre finalul meciurilor au întors un obicei vechi de-al lui Ateltico împotriva lor. Într-o vreme, Diego Simeone se bucura de reuşite în ultimele secunde şi victorii obţinute in extremis. Acum, de multe ori, argentinianul e cel care simte lovitura teribilă a unor puncte scăpate dramatic din mână.

Duminică părea să fie încă un capitol din povestea asta nouă şi nedorită pe care o scrie Atletico Madrid. Un meci greu, acasă cu Celta Vigo, începuse groaznic când portarul Moya, care îi ţine încă locul lui Jan Oblak de două luni (şi nu mereu cu succes), i-a boxat mingea direct pe frunte lui Cabral (nu, nu acel Cabral). Apoi a urmat un flashback venit de prin 2006: Fernando Torres, în tricoul roş-albastru, reușind un şut fantastic pe spate, direct în vinclul porţii adverse. Revenirea lui El Niño.

Cam 20 de minute a durat reveriea, după care şi noi şi Torres am revenit abrupt la realitatea sumbră a lui 2017: atacantul a trântit un pelanti în transversală şi a semnat a şasea lovitură de pedeapsă ratată de Atletico, din nouă primite sezonul ăsta. Încă o statistică care să explice chinurile echipei.

Altă problemă de care am vorbit deja, goluri primite spre final şi pe contră, şi-a primit şi ea negreşit confirmarea. Minutul 78 i-a adus suedezului John Guidetti un gol simplu şi, pe margine, umerii lui Diego Simeone s-au lăsat în jos, parcă încărcaţi dintr-o dată cu o povară grea. Locul şase o aştepta neprimitor pe Atletico.

Asta cu patru minute înainte de fluierul final. Până când, cu improbabilitatea unui film american, jucătorii argentinianului şi-au dat o palmă colectivă şi şi-au amintit brusc ceva ce uitaseră. Lupta despre care a vorbit Antoine Griezmann după meci, acel ceva pe care Diego Simeone insistă că echipa asta îl are în sânge, a ieşit la iveală, în faţa unui Vicente Calderon neobişnuit de gol şi tăcut.

În 120 de secunde, Yannick Carrasco şi Griezmann nu numai că au smuls victoria din ghearele înfrângerii, dar au făcut-o cu un sânge rece care te face să întrebi de ce nu îşi face apariţia săptămână de săptămână. Voleul incredibil al belgianului a fost urmat aproape instantaneu de o combinaţie perfectă finalitată de Griezmann, care fusese fantomatic în precedentele 87 de minute.

Eliberat de povara zdrobitoare, umerii lui Simeone au săltat pe marginea terenului în timp ce alerga spre grămada formată din jucătării săi. S-ar putea să fie doar un start fals, şi weekend-ul viitor să o vedem iaraşi pe Atletico anostă şi neispirată. Dar cine ştie, poate întreaga echipă a scăpat de povara nevăzută care a ţinut-o în loc; poate că focul lui Atelti va arde din nou vertiginos.

Barcelona n-a avut parte de asemenea emoţii şi agitaţie. Echipa lui Enrique a venit (la Alava), a văzut şi a bombardat şase goluri în poarta gazdelor cu care se vor confrunta în finala cupei Spaniei. Alavés a avut unul sau două momente bune în prima repriză, dar golurile lui Suarez şi Neymar au transformat-o pe a doua într-o procesiune. Messi şi Rakitic şi-au făcut şi ei prezenţa pe lista de marcatori şi scorul final de 6-0 nu e o prefaţă pe care antrenorul bascilor, Mauricio Pellegrino, şi-ar fi dorit-o pentru finala din mai.

Şi Realul a câştigat clar, dar nu la fel de uşor, la Pamplona, împotriva Osasunei. Singurele emoţii serioase pentru Zidane au venit când Sergio Leon a săltat scăriţa peste Navas şi a egalat, la 10 minute după ce Ronaldo deschisese scorul. Experimentele francezului, un 3-5-2 cu Danilo pe dreapta, au început să-i îngrijoreze pe fanii Realului, şi prestaţia madrilenilor s-a îmbunătăţit doar după ce Rodriguez l-a înlocuit pe brazilianul accidentat, iar echipa a revenit la un 4-3-3 familiar. Isco şi Vazquez, un tânăr din ce în ce mai impresionant, au ţinut liderul cu un punct peste Barcelona, care a jucat cu două meciuri în plus.

Ceea ce a rămas însă ars pe retina celor care au văzut meciul e accidentarea oripilantă a lui Tano Bonnin de la Osasuna, a cărui fractură după o ciocnire aparent inofensivă cu Isco a fost prinsă din toate unghiurile de camerele video.

Sevilla a luat şi ea toate punctele din deplasarea la Las Palmas şi rămâne pe trei, la două puncte de Barça. Câtă vreme Real Madrid nu îşi joacă restanţele, nimic nu e sigur. Deocamdată, punctul din fruntea clasamentului e singura vrabie pe care Zidane o are în mână.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.