LEAD
Perspectivă

Italia, încotro?

Aceasta e Apocalipsa, au constatat cronicarii italieni, sub lacrimile lui Buffon, după ce Italia nu a fost în stare să dea un gol Suediei. Și totuși.

Noi, copiii ultimei jumătăți de secol, nu am mai întâlnit o asemenea zi, noi nu știm ce să facem cu ea: ziua în care Italia nu se califică la Campionatul Mondial. Am deschis târziu ochii în fotbal, chiar în timpul nopților magice de la 1990. La început am văzut golurile lui Toto Squillaci și Roberto Baggio. Lumea era mai simplă pe atunci, avea o ordine de nezdruncinat, toți o credeam eternă, iar Italia era în centrul acelei lumi, întotdeauna printre cele mai bune din lume.

Am suferit în 1994 și în 1998 și mai ales în 2002 (o, Byron Moreno, ticălosule!) și am trăit anul 2006, când la Berlin, pe 9 iulie… Italia, campioană mondială! Știu ce înseamnă, așa cum au știut și oamenii care au trăit în anii `30, așa cum știu și aceia din timpul lui Paolo Rossi.

Italia nu a încetat în tot acest timp în cădere să fie o mare echipă de fotbal. Desigur că în ierarhia personală – cea mai mare. Peste Germania și peste Brazilia și peste Argentina lui Diego Armando Maradona, zeul. E o ipoteză scandaloasă, dar nu mă feresc de ea.

Am trăit copilăria privind spre Il Calcio, știu ce înseamnă un bilet la Pronosport, știu ce înseamnă un Foggia-Cremonese 0-0, segno in schedina X. Sunt dintre aceia care n-au mai avut duminici de când n-a mai jucat Baggio. Știu ce înseamnă.

Cum știu și ce au fost anii `70 și `80, de la Torino la Milano, și de la Roma la Palermo. Italia s-a născut dintr-un stil care a decurs dintr-o școală. Italia, și tu o știai: începea de la creier, de la antrenor. Iar antrenorul nu era cine-știe-ce Rică Venturiano de Serie B, ca acum. Antrenori au fost Sacchi și Vicini și Bearzot și înaintea erei noastre marele Pozzi…

Italia, o știai: cu portarul ei întotdeauna sigur, cu fundașii ei insuportabili, cu mijlocașii muncitori dintre care cel puțin unul trebuia să fie orbitor (fantasista!), cu atacanții ei întotdeauna eficienți, întotdeauna șireți, întotdeauna cinici, întotdeauna fantastici.

Italia nu s-a calificat la Mondialul de anul viitor din Rusia. E o tragedie istorică în Calcio, dar este și o consecință. Declinul era anunțat – la ultimele două Cupe squadra a fost eliminată din faza grupelor.

Italia a decăzut o dată cu Serie A, cu globalizarea, cu vânzarea sufletului fotbalului său pe piețele asiatice (pe care, în mod paradoxal, a intrat mai degrabă târziu și, mai ales, neinspirat). Sigur, campionatul e îmbătrânit, stadioanele sunt bătrâne și ele, până și fanii au rutina gloriei. Pur și simplu, în fotbal, Italia a devenit o forță conservatoare și, dacă nu vă deranjează cuvântul, contrarevoluționară. Și în fotbal, este o civilizație pur și simplu prea veche.

Pe înțelesul tuturor: Italia a jucat o viață o formulă pe care o știe toată lumea, și pentru care nu mai are, ca să vorbim în termenii economiei la zi, materie primă. Marii fotbaliști ai squadrei nu veneau dintre cei așezați confortabil în susul clasei de mijloc. Marii fotbaliști ai squadrei au fost copiii săraci ai unei lumi astăzi dispărute (dar nu pentru totdeauna), o dată cu un anume sens al onoarei, valabil din Catania până la Firenze și mai departe la Genova.

Academiile continuă să producă, dar produc medicoru. Din inima Italiei a fost evacuat sensul. Știu, știți, știm mii de mari fotbaliști italieni, de la cei mari până la cei mici, care tot mari sunt. Serie A nu e Premier League și nici Primera nu mai e; nici măcar Ligue I. Fotbalul italian și-a pierdut strălucirea, așa este, nu ne aflăm în anii de aur. Sensul: lipsește sensul. Propun să avem, totuși, puțintică răbdare.

În definitiv, orice prăbușire, orice asemenea grandioasă prăbușire nu înseamnă decât că e timpul pentru Renaștere. Chiar așa? Are Italia (în declin financiar, fiindcă timpul prezent nu mai are nevoie de manufacturieri, iar puterea economică a comunităților e tot mai redusă) forța de a se reinventa într-o lume dominată de Zeul Ban?

Sigur, s-au mai văzut civilizații dispărute, și nimeni nu ar fi crezut că vor dispărea. Nu e nimic nou sub soare. Sunt sentimental, dar sunt și lucid: Italia va supraviețui și acestei Apocalipse. Nu va mai fi aceeași, firește, dar va fi iar. Pe ce mă bazez?

Acum un an eram într-un colț de Napoli, era toamnă și era noapte. La lumina unor becuri pe jumătate arse am văzut copii napoletani improvizându-și maidanul. Sufletul. Acolo am văzut sufletul fotbalului, cel care nu poate să moară.

Napoli, știți, nu e un oraș steril, orașul nu e o farmacie. Într-o zi, peste zece ani sau peste douăzeci de ani sau peste treizeci de ani, dintr-o favelă, dintr-un port, se vor ridica din nou, nemaivăzuți, alți barbari, iar barbarii aceștia vor aduce cu ei toată puterea pe care o are viața cea nouă.

Italia? Ne vom mai mira.

Comentează articolul
Premier League

United câștigă la scor și îl curtează tot mai insistent pe Sanchez, problemele se ţi lanţ pentru Wenger şi Arsenal

16 ianuarie 2018
Danny Coposescu

O singură reprezentantă londoneză din „Big Six‟ a terminat etapa de Premier League cu zâmbetul pe buze. Acum câteva luni, ai fi pariat pe orice, numai pe Spurs nu. Mai ales într-un meci jucat pe Wembley. Dar uite că l-a jumătatea lui ianuarie, nimeni nu-l mai hărţuieşte pe Mauricio Pochettino cu întrebări despre blesteme. După […]

Citeşte articolul
Australian Open

Irina Begu reușește revenirea carierei, prinde și mai mult curaj: vrea în top 20!

15 ianuarie 2018
Treizecizero.ro

Victoria de astăzi e de ținut minte pentru Irina Begu: e una din cele mai spectaculoase reveniri ale carierei ei, iar faptul că a învins-o pe Makarova la turneul la care rusoaica a avut cele mai bune rezultate ale carierei (până azi nu pierduse niciodată în primul tur la Australian Open (!) face rezultatul și […]

Citeşte articolul
La Liga

Barcelona revine spectaculos, rupe blestemul de pe Anoeta. Pentru Real Madrid, suferinţa continuă – până când?

15 ianuarie 2018
Danny Coposescu

În fiecare sezon, San Sebastian și-a construit imaginea de călău al Barcelonei, un club care e obişnuit să fie el spaima lumii fotbalului. An după an, Barça a călătorit în Ţara Bascilor şi a plătit tribut, pentru că „La Real‟ s-a dovedit a fi un adversar mult mai periculos pe teren propriu decât tizul de […]

Citeşte articolul
Premier League

„Heavy metal Liverpool‟: Manchester City cade în sfârşit, într-un meci magic pe Anfield

14 ianuarie 2018
Danny Coposescu

Toată lumea ştie ce muzică-i place lui Jürgen Klopp. Neamţul apreciază simfoniile armonioase, dar preferă chitările zgomotoase. Întreaga sa postură, cuprinsă des de spasme şi contorsionări, s-ar potrivi perfect într-un „mosh pit‟. Parcă-l poţi vedea în mijlocul unei mulţimi învolburate, dând din cap şi izbindu-se în umeri, preferabil cu ochelarii lăsaţi undeva în siguranţă. Toată […]

Citeşte articolul
  • Florin78

    Ca un nostalgic dupa Il Calcio, acela in care ascultam la Radio Rai meciurile in fiecare duminica. Era important sa aud ce a facut Brescia Romena si ce a facut marele meu Napoli, sa aud si apoi sa vad la rezumate, pe un canal sarbesc seara la ora 19 imediat dupa finalul partidelor, cum a transformat Fuser o lovitura, cum a inscris Lazio iar trei goluri cu tripleta lor formidabila Casiraghi, Boksic, Signori; sa vad cum o micuta echipa din Parma castiga harnica ca o furnicuta meciurile cu 1-0 sau cum grande Milan umplea San Siro si se auzea acel vuiet cand se marca. Acel vuiet de pe San Siro a apus odata cu acest meci. Am auzit printre momente de incurajari si un murmur, acela al nemultumirii la o pasa gresita, la o centrare telefonata, la o pasa in lateral. Acel murmur ce il auzi la spectatorii invatati cu echipa luptand la nivel mare si deodata o vad neputincioasa. A fost trist ca Italia sa piarda aceasta calificare, culmea ironiei cu 1-0 in dubla mansa, acel scor facut special pentru italieni, acel gol pe care numai ei stiau sa-l dea in deplasare in cupele europene si sa-ti inchida poarta pentru o calificare.

    In fotbalul de nationala am o mare pasiune, Argentina, virus luat de la marele Napoli si Zeul Maradona. Dar cum la nationale e loc pentru multe simpatii, care sa umple vidul de zeci de ani intre participarile Romaniei la turneele finale, Italia si Olanda au reprezentat, dupa Argentina, alegerile mele la tragerile la sorti ale grupelor finale. Asa a fost mereu pentru mine, chiar daca in copilarie la Coppa Del Mondo ma costa enorm de mult sa completez paginile din revista Panini cu echipele Alemaniei si Braziliei. Ajungeam sa dau si 4,5 abtibilduri pe un Voller sau Careca dar eram in stare sa cer o echipa pentru Maradona.
    Toate aceste mari echipe cu care eu am simpatii au castigat in ultimii 30 de ani fix un titlu, acela al Italiei in 2006. Fiecare din aceste echipe a fost formidabil de frumoasa din punct de vedere fotbalistic, cel putin cu doua generarii, mai ales Argentina care pur si simplu a fost un izvor nesecat al Sud Americii fotbalistice, dar toate aceste mari echipe au in comun unele dintre cele mai dureroase finale pierdute. M-am atasat maxim de Argentina dupa finala pierduta in 1990, apoi am fost trist pentru finala din 1994, pentru Baggio si pentru Baresi, acea Italie merita un titlu mai mult ca orice echipa a Italiei din 1982 pana in prezent. Pentru Olanda am amintirea echipei din anii 90 cu Gullit, Rijkaard si Van Basten, apoi cea a lui Kluivert, Seedorf, Davids, apoi cea finalista in 2010 cu Robben, Sneijder, Kuyt.
    Acest mondial din Rusia nu va avea la start nici Italia nici Olanda, iar Argentina s-a chinuit teribil sa se califice. Nici nu stiu cand au mai lipsit aceste doua tari de la marele bal, daca Italia singura a participat neintrerupt de 60 de ani. E o criza la cele doua mari natiuni fotbalistice, una de decadere odata cu campionatul intern la italieni si o alta parca legata mai mult de disparitia marelui Cruyff, inventatorul fotbalului total si care si-a impus mai tot timpul ideile sale asupra tot ce insemna fotbal in Olanda, incepand de la nivel de academii pana la nivel de cluburi de prima liga.
    E trist cand ajungi sa vezi ca nationale pe care nu puteai sa nu ti-le imgaginezi la turneele finale raman acasa intr-un campionat mondial tot mai larg deschis, unde participa echipe precum Panama, dar daca privesti din interiorul acestor natiuni e posibil chiar sa ti se para o Apocalipsa. Evident ca nu cred ca vor sta sa-si planga de mila si se vor adapta, mai devreme sau mai tarziu vor renaste. Ar fi frumos sa mai vedem o cupa mondiala organizata in Italia, e posibil sa fie un punct de renastere atat al nationalei cat si al campionatului italian.

© 2018 Lead
Design: Live Design