LEAD
Perspectivă

Italia, încotro?

Aceasta e Apocalipsa, au constatat cronicarii italieni, sub lacrimile lui Buffon, după ce Italia nu a fost în stare să dea un gol Suediei. Și totuși.

Noi, copiii ultimei jumătăți de secol, nu am mai întâlnit o asemenea zi, noi nu știm ce să facem cu ea: ziua în care Italia nu se califică la Campionatul Mondial. Am deschis târziu ochii în fotbal, chiar în timpul nopților magice de la 1990. La început am văzut golurile lui Toto Squillaci și Roberto Baggio. Lumea era mai simplă pe atunci, avea o ordine de nezdruncinat, toți o credeam eternă, iar Italia era în centrul acelei lumi, întotdeauna printre cele mai bune din lume.

Am suferit în 1994 și în 1998 și mai ales în 2002 (o, Byron Moreno, ticălosule!) și am trăit anul 2006, când la Berlin, pe 9 iulie… Italia, campioană mondială! Știu ce înseamnă, așa cum au știut și oamenii care au trăit în anii `30, așa cum știu și aceia din timpul lui Paolo Rossi.

Italia nu a încetat în tot acest timp în cădere să fie o mare echipă de fotbal. Desigur că în ierarhia personală – cea mai mare. Peste Germania și peste Brazilia și peste Argentina lui Diego Armando Maradona, zeul. E o ipoteză scandaloasă, dar nu mă feresc de ea.

Am trăit copilăria privind spre Il Calcio, știu ce înseamnă un bilet la Pronosport, știu ce înseamnă un Foggia-Cremonese 0-0, segno in schedina X. Sunt dintre aceia care n-au mai avut duminici de când n-a mai jucat Baggio. Știu ce înseamnă.

Cum știu și ce au fost anii `70 și `80, de la Torino la Milano, și de la Roma la Palermo. Italia s-a născut dintr-un stil care a decurs dintr-o școală. Italia, și tu o știai: începea de la creier, de la antrenor. Iar antrenorul nu era cine-știe-ce Rică Venturiano de Serie B, ca acum. Antrenori au fost Sacchi și Vicini și Bearzot și înaintea erei noastre marele Pozzi…

Italia, o știai: cu portarul ei întotdeauna sigur, cu fundașii ei insuportabili, cu mijlocașii muncitori dintre care cel puțin unul trebuia să fie orbitor (fantasista!), cu atacanții ei întotdeauna eficienți, întotdeauna șireți, întotdeauna cinici, întotdeauna fantastici.

Italia nu s-a calificat la Mondialul de anul viitor din Rusia. E o tragedie istorică în Calcio, dar este și o consecință. Declinul era anunțat – la ultimele două Cupe squadra a fost eliminată din faza grupelor.

Italia a decăzut o dată cu Serie A, cu globalizarea, cu vânzarea sufletului fotbalului său pe piețele asiatice (pe care, în mod paradoxal, a intrat mai degrabă târziu și, mai ales, neinspirat). Sigur, campionatul e îmbătrânit, stadioanele sunt bătrâne și ele, până și fanii au rutina gloriei. Pur și simplu, în fotbal, Italia a devenit o forță conservatoare și, dacă nu vă deranjează cuvântul, contrarevoluționară. Și în fotbal, este o civilizație pur și simplu prea veche.

Pe înțelesul tuturor: Italia a jucat o viață o formulă pe care o știe toată lumea, și pentru care nu mai are, ca să vorbim în termenii economiei la zi, materie primă. Marii fotbaliști ai squadrei nu veneau dintre cei așezați confortabil în susul clasei de mijloc. Marii fotbaliști ai squadrei au fost copiii săraci ai unei lumi astăzi dispărute (dar nu pentru totdeauna), o dată cu un anume sens al onoarei, valabil din Catania până la Firenze și mai departe la Genova.

Academiile continuă să producă, dar produc medicoru. Din inima Italiei a fost evacuat sensul. Știu, știți, știm mii de mari fotbaliști italieni, de la cei mari până la cei mici, care tot mari sunt. Serie A nu e Premier League și nici Primera nu mai e; nici măcar Ligue I. Fotbalul italian și-a pierdut strălucirea, așa este, nu ne aflăm în anii de aur. Sensul: lipsește sensul. Propun să avem, totuși, puțintică răbdare.

În definitiv, orice prăbușire, orice asemenea grandioasă prăbușire nu înseamnă decât că e timpul pentru Renaștere. Chiar așa? Are Italia (în declin financiar, fiindcă timpul prezent nu mai are nevoie de manufacturieri, iar puterea economică a comunităților e tot mai redusă) forța de a se reinventa într-o lume dominată de Zeul Ban?

Sigur, s-au mai văzut civilizații dispărute, și nimeni nu ar fi crezut că vor dispărea. Nu e nimic nou sub soare. Sunt sentimental, dar sunt și lucid: Italia va supraviețui și acestei Apocalipse. Nu va mai fi aceeași, firește, dar va fi iar. Pe ce mă bazez?

Acum un an eram într-un colț de Napoli, era toamnă și era noapte. La lumina unor becuri pe jumătate arse am văzut copii napoletani improvizându-și maidanul. Sufletul. Acolo am văzut sufletul fotbalului, cel care nu poate să moară.

Napoli, știți, nu e un oraș steril, orașul nu e o farmacie. Într-o zi, peste zece ani sau peste douăzeci de ani sau peste treizeci de ani, dintr-o favelă, dintr-un port, se vor ridica din nou, nemaivăzuți, alți barbari, iar barbarii aceștia vor aduce cu ei toată puterea pe care o are viața cea nouă.

Italia? Ne vom mai mira.

Comentează articolul
La Liga

Pentru Barça și Real, La Liga e repetiția cu public înaintea aventurilor europene. Atletico pândește orice pas greșit

19 februarie 2018
Danny Coposescu

Nimeni nu se mai preface că cele două mari rivale ale fotbalului spaniol se bat la titlu anul ăsta. Nici măcar Zidane nu mai poate ignora hăul de 17 puncte (și trei locuri) dintre Barcelona și Real Madrid. Așa că meciurile din campionat au – pentru ambele echipe – un aspect diferit de cel obișnuit. […]

Citeşte articolul
Liga 1

Final de infarct în derbi: FCSB egalează la ultima fază, Dinamo scapă printre degete o victorie mare. Totul rămâne deschis în lupta pentru „play-off”

Dinamo și FCSB termină la egalitate după un meci foarte disputat. Foto: Răzvan Păsărică / Sport Pictures
18 februarie 2018
Ciprian Rus

Dinamo – FCSB e, de când lumea, genul de derbi care nu are nevoie de nici un fel de avancronică. Miza istorică transcede, oricum, orice calcule de clasament și orice argumente de context. Dar, programat în penultima etapă, meciul avea o importanță aparte, cu atât mai mult cu cât, înainte de fluierul de start, Dinamo […]

Citeşte articolul
Rugby

Dezmăgire uriașă la Madrid: România pierde categoric cu Spania, are nevoie de ceva special pentru a mai prinde Mondialul din Japonia

Foto: Razvan Pasarica/ SPORT PICTURES
18 februarie 2018
Vlad Pîrvu

După fericirea puțin exagerată pe care mulți dintre noi am afișat-o după victoria răsunătoare cu Germania, la primul meci din Rugby Europe Championship 2018, iată că reversul medaliei ni s-a arătat mult mai repede decât ne-am fi dorit: naționala de rugby a României a fost învinsă de Spania – poate chiar mai categoric decât o […]

Citeşte articolul
Perspectivă

Unde eram și ce făceam. O privire spre ultima parte a carierei lui Federer, cea umană. Și drumul înapoi spre 1

18 februarie 2018
Codruț Baciu

Federer va mai câștiga și va mai pierde finale, indiferent de locul în clasament; iar într-o vară ce va ține de anii 2020, se va lăsa de tenis. Cu tam-tam, că n-are de ales.  Și-atunci, o să ne uităm înapoi, o să desfacem un rosé sau ce avem la îndemână, și o să ne amintim […]

Citeşte articolul
  • Florin78

    Ca un nostalgic dupa Il Calcio, acela in care ascultam la Radio Rai meciurile in fiecare duminica. Era important sa aud ce a facut Brescia Romena si ce a facut marele meu Napoli, sa aud si apoi sa vad la rezumate, pe un canal sarbesc seara la ora 19 imediat dupa finalul partidelor, cum a transformat Fuser o lovitura, cum a inscris Lazio iar trei goluri cu tripleta lor formidabila Casiraghi, Boksic, Signori; sa vad cum o micuta echipa din Parma castiga harnica ca o furnicuta meciurile cu 1-0 sau cum grande Milan umplea San Siro si se auzea acel vuiet cand se marca. Acel vuiet de pe San Siro a apus odata cu acest meci. Am auzit printre momente de incurajari si un murmur, acela al nemultumirii la o pasa gresita, la o centrare telefonata, la o pasa in lateral. Acel murmur ce il auzi la spectatorii invatati cu echipa luptand la nivel mare si deodata o vad neputincioasa. A fost trist ca Italia sa piarda aceasta calificare, culmea ironiei cu 1-0 in dubla mansa, acel scor facut special pentru italieni, acel gol pe care numai ei stiau sa-l dea in deplasare in cupele europene si sa-ti inchida poarta pentru o calificare.

    In fotbalul de nationala am o mare pasiune, Argentina, virus luat de la marele Napoli si Zeul Maradona. Dar cum la nationale e loc pentru multe simpatii, care sa umple vidul de zeci de ani intre participarile Romaniei la turneele finale, Italia si Olanda au reprezentat, dupa Argentina, alegerile mele la tragerile la sorti ale grupelor finale. Asa a fost mereu pentru mine, chiar daca in copilarie la Coppa Del Mondo ma costa enorm de mult sa completez paginile din revista Panini cu echipele Alemaniei si Braziliei. Ajungeam sa dau si 4,5 abtibilduri pe un Voller sau Careca dar eram in stare sa cer o echipa pentru Maradona.
    Toate aceste mari echipe cu care eu am simpatii au castigat in ultimii 30 de ani fix un titlu, acela al Italiei in 2006. Fiecare din aceste echipe a fost formidabil de frumoasa din punct de vedere fotbalistic, cel putin cu doua generarii, mai ales Argentina care pur si simplu a fost un izvor nesecat al Sud Americii fotbalistice, dar toate aceste mari echipe au in comun unele dintre cele mai dureroase finale pierdute. M-am atasat maxim de Argentina dupa finala pierduta in 1990, apoi am fost trist pentru finala din 1994, pentru Baggio si pentru Baresi, acea Italie merita un titlu mai mult ca orice echipa a Italiei din 1982 pana in prezent. Pentru Olanda am amintirea echipei din anii 90 cu Gullit, Rijkaard si Van Basten, apoi cea a lui Kluivert, Seedorf, Davids, apoi cea finalista in 2010 cu Robben, Sneijder, Kuyt.
    Acest mondial din Rusia nu va avea la start nici Italia nici Olanda, iar Argentina s-a chinuit teribil sa se califice. Nici nu stiu cand au mai lipsit aceste doua tari de la marele bal, daca Italia singura a participat neintrerupt de 60 de ani. E o criza la cele doua mari natiuni fotbalistice, una de decadere odata cu campionatul intern la italieni si o alta parca legata mai mult de disparitia marelui Cruyff, inventatorul fotbalului total si care si-a impus mai tot timpul ideile sale asupra tot ce insemna fotbal in Olanda, incepand de la nivel de academii pana la nivel de cluburi de prima liga.
    E trist cand ajungi sa vezi ca nationale pe care nu puteai sa nu ti-le imgaginezi la turneele finale raman acasa intr-un campionat mondial tot mai larg deschis, unde participa echipe precum Panama, dar daca privesti din interiorul acestor natiuni e posibil chiar sa ti se para o Apocalipsa. Evident ca nu cred ca vor sta sa-si planga de mila si se vor adapta, mai devreme sau mai tarziu vor renaste. Ar fi frumos sa mai vedem o cupa mondiala organizata in Italia, e posibil sa fie un punct de renastere atat al nationalei cat si al campionatului italian.

© 2018 Lead
Design: Live Design