La secundă: Sterling salvează din nou victoria și aura lui Man City, le ţine pe urmăritoare la distanţă. Dar încetinește echipa lui Pep?

Danny Coposescu 30 noiembrie 2017

Stoppage time“ – asta-i expresia englezească pentru prelungirile unui meci de fotbal. Sunt minutele în care se decid nu doar jocuri individuale, ci campionate întregi şi eroii care le câştigă. La Manchester City, sezonul ăsta avem deja toate ingredientele pentru o formaţie memorabilă.

O echipă care are deja o aură de invincibilitate pe care fiecare adversar o resimte; un stil care mai înmoaie până şi inima tare a unei culturi sportive cu o suspiciune istorică faţă de estetică; şi un jucător care să combine totul cu cea mai apreciată calitate pe Insulă – efort maxim, până la capăt. Aşa că „stoppage time“, secundele în care se făuresc mituri, devine încet-încet „Sterling time“. Tânărul englez smulge a treia victorie consecutivă pentru City: 2-1 cu Southampton.

Obiceiul unei campioane

E clişeul preferat al foştilor jucători, ajunşi acum analişti sau comentatori: campioana se cunoaşte în mecirile urâte. Dacă aşa e, atunci să-i dăm de acum lui Guardiola trofeul Premier League. Ultimele trei meciuri au fost câştigate greu şi târziu. Asta n-are cum să fie o critică faţă de un club care n-a pierdut niciun meci stagiunea asta şi domină pe două fronturi.

Numitorul comun pentru succesele cu Feyenoord, Huddersfield şi acum Southampton e Raheem Sterling. Acelaşi fotbalist care până de curând se fâstâcea tocmai în cele mai importante momente, în faţa porţii sau la ultima pasă, are acum sângele arctic necesar pentru a plezni mingea direct în vinclul porţii lui Fraser Forster în minutul 94.50, când scorul era încă 1-1. Parcă Sterling face experimente pentru a vedea cât de aproape de ultimul fluier poate să scoată asul din mânecă.

Southampton merită complimente pentru apărarea îndârjită şi puterea de a egala, prin Romeu, cu un sfert de oră înainte de sfârşit. Pe cât de puternic e instinctul de a empatiza cu jucătorii lui Pellegrino, pe atât de greu e să nu zâmbeşti la imaginea lui Guardiola ţopăind extatic pe marginea terenului.

Poate că s-a înfierbântat prea tare, pentru că Pep a fost surprins de camere exprimându-şi admiraţia faţă de Nathan Redmond într-un fel aparte. „Voiam să-i spun doar cât de bun e. Southampton are jucători super-talentaţi, dar n-au vrut să joace astăzi.“ Dacă aşa îţi arată Guardiolă că te place, ferească să afli cum e când nu-i impresionat.

Forever Young

Man Utd a avut o seară ciudată pe Hawthorns. Cum o spune și Mourinho, jucătorii săi ar fi trebuit să-și poată aprinde liniștiți țigări metaforice după ce scorul era 3-0 în minutul 32. Eroul surprinzător al începutului grozav cu Watford e un om care, pe nesimțite, a devenit o piesă de bază în echipă. Ashley Young a trecut prin suișuri coborâșuri de la retragerea lui Ferguson, de altfel, ca majoritatea vestigiilor acelei ere. Sezonul ăsta, însă, fundașul lateral de 32 de ani trăiește o a doua tinerețe.

În meciul cu numărul 101 pentru United, contra clubului la care și-a început cariera, Young a strălucit cu o dublă de pe flancul stâng. Al doilea gol, o lovitură liberă de pus în ramă, l-a lăsat mască și pe Mourinho. După ce a provocat auto-golul decisiv al lui Dunk etapa trecută, tot el a adus și victoria asta. Mai ales pentru că Watford s-a hotărât să joace și ea ceva spre sfârșit.

În șapte minute, gazdele s-au apropiat la un singur gol, și doar slalomul ca printre manechine al lui Lingard a pus capăt emoțiilor pentru Man Utd: 4-2. Lukaku a rămas cu un gol în ultimele 10 meciuri și, în a doua repriză, a părut să se scufunde în nisip mișcător când era mai simplu să marcheze. Dar belgianul a contribuit mult la atacurile echipei și Mourinho își permite să glumească: „În momentul ăsta, n-are niciun contract cu un brand de ghete. Are nevoie ca un brand să-i dea ghetele potrivite și să-i plătească o sumă potrivită, ca să se întoarcă la goluri.‟

Anul ăsta, cu United nu-i de șagă: 32 de puncte după 14 jocuri e un bilanț mai bun decât în nouă din precedentele 10 campionate. Dacă „vecinii zgomotoși‟ de peste drum, cum i-a botezat Ferguson, se hotărăsc să revină cândva între muritori, forma asta le va prinde bine celor de pe Old Trafford.

Spurs iese din Big Six, restul joacă în propria mini-ligă

Că tot vorbeam de formă, ce se întâmplă cu Tottenham? Singura victorie domestică din ultima lună a venit cu Palace, iar înfrângerea cu Leicester, 1-2, e a treia consecutivă în deplasare. Pochettino a lăsat baltă toate diplomațiile și și-a certat jucătorii pentru lipsa de „competitivitate și luptă‟, o acuză care ustură mult în Anglia. Poate că lotul are nevoie de un tonic ca ăsta, pentru că Spurs a căzut pe şapte şi isprăvile din Champions League contează pentru puţin dacă nu le pot repeta şi anul viitor.

În ceea ce-o privește pe Leicester, pe de-o parte, echipa lui Claude Puel ne-a făcut pe toți nostalgici. Vardy și Mahrez au marcat exact genul de goluri care i-au făcut campioni acum două sezoane și „Vulpile‟ au pierdut doar cu City de când a venit francezul. Pe de altă parte, am mai văzut filmul ăsta: conducerea concediază nemilos antrenorul, înlocuitorul stoarce cumva prestații impresionante din partea lotului și, la primul moment greu, totul începe de la capăt. Puel știe ca noi toți că romantismul de pe King Power Stadium s-a risipit de mult, deci nu se va pierde cu fierea prea curând.

Celelalte cluburi mari au avut o etapă intermediară mai mult sau mai puţin uşoară. Arsenal a dat de pământ cu săraca Huddersfield pe Emirates – 5-0. Özil, Sanchez, Lacazette şi Giroud ne-au adus aminte că, atunci când nu îşi pune singură piedică, echipa lui Wenger are un atac de luat în seamă. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre Liverpool, cu accentul pus pe Mohamed Salah. Dubla de la Stoke a egipteanului, într-o victorie cu 3-0, l-a adus pe locul întâi în topul marcatorilor din Premier League. Chelsea s-a descurcat cu Swansea şi fără Conte pe bancă, eliminat pentru o apoplexie în prima repriză. Rüdiger a decis meciul şi campioana rămâne la trei puncte de United.

N-avem cum să nu menţionăm minunăţia lui Wayne Rooney, tocmai împotriva fostului antrenor David Moyes. De parcă lui West Ham nu i-ar fi fost de ajuns scorul teribil de pe Goodison, 0-4, londonezii au „onoarea“ de a primi pentru a doua oară un gol de la mijlocul terenului din partea lui Rooney. Ca şi acum trei ani, atacantul a trimis un lob ireal de la vreo 50 de metri, direct în poarta lui Hart. Aşa se marchează un hat-trick!

„N-am lovit niciodată atât de bine o minge,“ a spus Rooney după meci. Nici bine n-a fost numit antrenor la Everton, că Sam Allardyce face deja miracole, chiar şi din tribune.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.