„The last hurrah?‟ Conte îi ia și ultima bucurie lui Mourinho. Victoria lui Chelsea în finala FA Cup deschide vara tumultoasă care urmează

Danny Coposescu 20 mai 2018

În puținele momente când și-a putut dezlipi ochii de la nunta dintre un prinț și o prințesă, BBC a găsit câte ceva de spus și despre finala unei competiții care avea pe vremuri propriul aer regal. Analogia pe care-o auzi cel mai des compară FA Cup cu Super Bowl în Statele Unite: o ocazie în care întreaga națiune se strânge în tribune sau în fața ecranelor pentru a-și articula din nou identitatea.

Acum, nu doar schimbările culturale fundamentale au atenuat relevanța cupei Angliei. Cel puțin în ceea ce privește jocul dintre Chelsea și Manchester United, alte circumstanțe au făcut alegerea între fotbal și monarhie ceva mai ușoară. „Sunt destul de îngrijorat că o să fie un meci groaznic,‟ spunea fostul mijlocaș Jermain Jenas la radio. Niciunul dintre ceilalți invitați nu l-a contrazis. Nu degeaba sunt plătiți bine ca analiști informați. Exact asta a fost și caracterizarea aleasă de Ruud Gullit, la finalul unui „meci groaznic‟ câștigat de Chelsea. Într-un context mai larg, însă, am urmărit o confruntare între două cluburi ale căror probleme nu pot fi tratate nici cu argintul celei mai vechi întreceri fotbalistice din lume.

Chelsea 1-0 Man Utd

Când ambii antrenori anunțau că trofeul ăsta nu le va defini sezonul, se refereau la lucruri diferite. Pe de-o parte, Antonio Conte nu s-a ascuns în niciun moment de realitatea rece a eșecului pe care a trebuit să-l îndure Chelsea anul ăsta. De la campioană la un loc în Europa League – regresul ăsta nu se poate corecta cu o cupă. Pe de altă parte, José Mourinho părea mai interesat să se izoleze de orice critică posibilă în cazul unei înfrângeri. „Contează, normal, dar asta nu înseamnă că va decide dacă a fost un sezon bun sau unul rău.‟

La urma urmei, ambii au avut dreptatea lor. Ceea ce e oarecum straniu, dacă e să credem că FA Cup mai înseamnă ceva. Cel puțin pe teren, s-au văzut destule argumente pentru a susține teza asta. După penaltiul obținut și transformat de Eden Hazard, londonezii s-au transformat în 11 replici ale lui Conte, cu același temperament vulcanic și tempestuos – dar, în mod decisiv, și cu ingredientul care le-a lipsit în ultimele luni: disciplina.

Așa că, după acel minut 22, ne-a fost prezentat un studiu de caz în atacul lui United sub Mourinho. Fără Lukaku, nerefăcut la timp după o accidentare, povara s-a mutat pe umerii lați, dar încă fragezi, ai lui Marcus Rashford.

Când Frank De Boer și-a permis să sugereze că tânărul atacant nu e în cele mai bune mâini pe Old Trafford, Mourinho l-a înțepat cu un venin care era rezervat de obicei pentru Wenger, Guardiola, Benitez sau, mai nou, chiar Conte. Dar strategia curioasă de a ataca în public un jucător de 20 de ani, după jocul pierdut la Brighton, n-a trecut neobservată. Urmărindu-l pe Wembley, unde Rashford a fost într-o stare continuă de agitație futilă, Barney Ronay a trecut și el în tabăra De Boer: „Contextul mai larg e cel al unui jucător care plutește în zone neutre unde nu numai că pare nesigur de rolul său, ci și de propriile abilități de bază.‟

Din cinci șuturi pe poartă reușite de United, Rashford a fost responsabil pentru două. Alături de Pogba, el a fost de departe cel mai periculos om al unei echipe pe care a personificat-o perfect: capabilă doar de zvâcniri episodice.

Nu că Chelsea ar fi rupt gura târgului. În afară de virtuozitatea lui Hazard, am văzut o echipă preocupată aproape exclusiv de a-și apăra avantajul. Sună cunoscut? În sensul ăsta, mormăielile lui Mourinho, cum că United ar fi fost echipa mai bună, sună trase de păr. La urma urmei, rezultatul ăsta a mai demonstrat încă o dată că succesul ambilor antrenori se măsoară în termeni defensivi: iar Chelsea s-a apărat mai bine în această finală.

Ceea ce face punctul de cotitură în care se află clubul ăsta cu atât mai sensibil. „Un singur meci nu-mi va schimba viitorul. Se va lua o decizie și, oricare ar fi ea, cred că am demonstrat că sunt un învingător în serie‟, a spus Conte.

Italianul știe mai bine ca oricine cât de șubredă a devenit relația dintre el și Chelsea. Suporterii i-au cântat serenade timp de 90 de minute, dar consensul e că victoria de pe Wembley e învelită în melancolia despărțirii. Nu doar de cel care le-a adus două trofee în două sezoane, ci și de cel care a decis finala. Spre deosebire de Conte, Eden Hazard are cheia viitorului în propriul buzunar. Rezultatul, însă, s-ar putea să fie același, iar un astfel de exod ar fi o provocare ca puține altele pentru Chelsea.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.