Mahmură și neîncrezătoare, Barcelona a smuls cumva victoria cu Leganès. Dar echipa asta pare de-acum resemnată. În Catalonia se cer deja schimbări

Danny Coposescu 20 februarie 2017

Sid Lowe, de la The Guardian, se întreba pe la mijlocul săptămânii dacă şi cum mai pot reveni Barcelona – şi în special Luis Enrique – după bătaia primită pe Parc des Princes. Înfrângerea radicală pe care a suferit-o echipa catalană în Franţa, demontată de un adversar care a făcut pur şi simplu totul mai bine, e genul de episod care te poate arunca într-o criză existenţială, fotbalistic vorbind.

Te poate lăsa cu cicatrici, amețit ca după o traumă violentă şi brusc neîncrezător în abilităţi pe care, până de curând, le stăpâneai şi în somn. Nu e de glumit cu efectele mentale ale unui asemenea şoc, iar dovada s-a jucat în direct duminică seara, în faţa unui Camp Nou anesteziat, molipsit cu aceleaşi afecţiuni.

Am mai vorbit despre succesul miraculos al lui Leganès, una dintre cele mai mici echipe din campionat, aflată la sezonul de debut în prima ligă spaniolă. În ciuda unui început bun şi a unor calităţi care nu au cum să nu te impresioneze, clubul din sudul Madridului nu a mai câştigat un meci din noiembrie anul trecut. Prin urmare, ai spune că e oponentul ideal pentru a începe reconstrucţia stimei de sine ruinată de către PSG.

De fapt, confruntarea dintre gigant şi o formaţie ameninţată de retrogradare a fost exemplul perfect pentru cum o victorie poate să adâncească o criză, în loc să o rezolve. Scoate posesia din calculul victoriei cu 2-1 a Barçei şi rămâi cu nişte statistici care îţi dau concluzia inconfortabilă pentru Luis Enrique şi ai săi: Leganès putea să câştige meritat pe Camp Nou.

Numai asta nu se anunţa după trei minute, când Messi deschidea scorul din centrarea elegantă a lui Luis Suarez. Oricine ar fi spus că va urma o procesiune, dar ceva în limbajul corpului la jucătorii Barcelonei vorbea deja despre repercursiuni de lungă durată ale dezastrului de marţi. Zâmbetele au lipsit, îmbrăţişările de după golul lui Messi au părut mai degrabă automatisme decât expresiile unor sentimente sincere. Pe scurt, Barça a început meciul tensionată şi îngândurată. Şi aşa avea să-l şi continue.

Bineînţeles, aici intră în joc şi contribuţia fantastică a celor de la Leganès. La câteva minute după deschiderea scorului a venit şi primul avertisment că nimeni în alb-albastru nu avea de gând să îi uşureze munca Barcelonei. El Zhar a scăpat singur cu Ter Stegen, însă nu a reuşit decât să-l ia la ţintă pe portarul german. Gazdele nu au luat în seamă avizul şi faza avea să se repete din nou şi din nou pe tot parcursul meciului.

Apărarea avansată şi aşezarea compactă undeva la mijlocul terenului sunt mărci înregistrate ale Barçei în ultimul deceniu, indiferent de antrenor. La fel şi pressing-ul agresiv pentru recuperarea posesiei, însă exact detaliul ăsta decisiv pentru buna funcţionare a tacticii de joc lipseşte cu desăvârşire – nicicând mai evident decât aseară.

În mijlocul aglomerării de la centrul terenului, jucătorii lui Leganès au primit timp berechet pentru a trimite mingi simple și eficiente în spatele defensivei catalane, către atacanţii care au dejucat cu uşurinţă încercările apărătorilor de a-i lăsa în ofsaid. Doar imprecizia din faţa porţii a cruţat-o pe Barcelona până în minutul 71, când egalarea a venit cât se poate de logic. Sergi Roberto a fost deposedat (cu iz de fault) prin exact acel pressing care i-a lipsit echipei lui Enrique, iar şutul deviat al lui Unai Lopez a ajuns în poartă.

Până la urmă, un penalti din ultimul minut l-a salvat pe antrenorul Barcelonei, al cărui viitor nesigur pe bancă probabil nu ar fi rezistat unui egal acasă cu o nou-promovată imediat după ce s-a petrecut în Champions League. Messi a marcat golul cu numărul 34 în tot atâtea meciuri sezonul ăsta. Nici e, nici colegii săi şi nici publicul nu au putut exterioriza altceva decât o uşurare cumva obosită. Asta cu excepția unor spectatori care au găsit totuşi destulă energie pentru a-i fluiera pe Enrique şi pe Andre Gomes, până acum definiţia unui transfer ratat.

După joc, antrenorul şi-a asumat responsabilitatea şi a acceptat nemulţumirea fanilor, dar nu fără a-şi apăra jucătorii: „Înţeleg de ce fanii mă fluieră. Dar nu pe jucători, asta nu ajută. Ei trebuie susţinuţi.“

Victoria in-extremis i-a menţinut pe catalani pe locul doi, la un punct de Real, dar cu două jocuri mai mult. Liderii lui Zidane au câştigat un meci cu Espanyol în care cel mai interesant lucru a fost revenirea cu gol a lui Gareth Bale, după luni bune petrecute departe de teren. Alvaro Morata marcase în prima repriză, dar ratările pe bandă rulantă ale atacului madrilen răspândiseră un aer de nelinişte pe Santiago Bernabeu. Până la intrarea lui Bale, care şi-a făcut prezenţa simţită în minutul 83 cu o cursă şi un şut tipice. Întoarcerea galezului, într-un moment când programul se aglomerează din nou din cauza fotbalului european, e cea mai bună veste pe care o putea primi Zidane.

La fel de bucuros trebuie să fie și Diego Simeone, în fața semnelor de renaştere ale lui Atletico Madrid, care a trecut cu 4-1 de Sporting Gijon. Kevin Gameiro a reuşit un hat-trick care prefaţează perfect întâlnirea cu Bayer Leverkusen de marți seară. De vreme ce campionatul pare deja pierdut pentru Atleti, prestaţiile din Champions League vor face diferenţa dintre un sezon bun şi unul mediocru.

În fine, Sevilla numai de un sezon mediocru nu are parte. Victoria de rutină cu Eibar, 2-0, înseamnă că andaluzii își trăiesc cel mai bun parcurs în La Liga din istorie, cel puţin ca număr de puncte. Sampaoli şi ai săi rămân pe trei, la două puncte de Barcelona şi se pregătesc de confruntarea cu Leicester City în Ligă.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.