Povestea lui Lucian Sânmărtean. Cum să îl înțelegi pe omul de la care așteptăm schimbarea în meciul cu Albania

Ciprian Rus 19 iunie 2016

Ne-am apărat eroic cu Franța și am pierdut, ne-am apărat disperat cu Elveția și am scos un punct, am fost periculoși doar la faze fixe și am înscris doar din penaltiuri. Acum avem neapărată nevoie de o victorie cu Albania și parcă ne trebuie altceva, ceva mai mult decât prudență, ca să o putem obține. Un strop de creativitate.

Pentru toți suporterii care l-au văzut pe teren, dar mai ales pentru oamenii din fotbal, pentru cei care l-au cunoscut sau au jucat alături de el, Lucian Sânmărtean e singurul nume sinonim cu speranța. Deși nu a jucat niciun minut la acest EURO (sau la altul), deși are 36 de ani, toată lumea cu care am vorbit în ultimele zile îl așteaptă titular pe Sânmărtean: cu sau fără voia lui, speranțele noastre i-au fost așezate pe umeri.

Dar singurul nostru jucător care ar avea loc în orice mare echipă de la acest European rămâne o soluție de avarie pentru Anghel Iordănescu și staff-ul său. E prea în vârstă, nu mai poate duce un meci întreg la acest nivel, nu face ambele faze și alte scuze care maschează – spun unii – lipsa de curaj și de viziune, incapacitatea de a crea un sistem și un joc în jurul puținelor valori din lotul nostru.

Am făcut, și contra Franței, și în meciul cu Elveția, câte un „zoom in” pe banca noastră de rezerve. Melancolic și resemnat, Lucian Sânmărtean stătea retras în lumea lui, așa cum și-l amintesc toți care îl știu încă de pe când era un puști care visa să facă pasul în fotbalul mare. Un copil cu bun-simț, bine crescut, dar neînțeles, adesea, ca orice mic geniu, capricios, poate, pe care trebuie să știi cum să-l iei ca să scoți ce-i mai bun din el.

Am vorbit cu foștii săi colegi din vremea debutului, cu antrenorul său din anii în care a explodat la Bistrița și cu patronul care a investit în reinventarea sa, pentru a-l înțelege mai bine pe Lucian Sânmărtean și pentru a înțelege mai bine cât de mult am pierdut pentru că nu l-am văzut în teren în acest început de EURO. Așa am înțeles că avem încă motive să sperăm că putem juca și altceva decât am jucat cu Franța și Elveția. Cu condiția ca Anghel Iordănescu să-i dea încredere și minute lui Lucian Sânmărtean.

*

“Eu nu înțeleg ce e în mintea lui Tata Puiu să nu-l bage să joace de două meciuri și să joace cu alții care, dacă dau cu latul, li se strică pantoful. Să ai o asemenea bijuterie și să nu o bagi e o prostie. Sunt prieten cu Tata Puiu, dar aici m-a dezamăgit. Vă garantez că dacă joacă de la început Sânmărtean, cîștigăm la două goluri diferență meciul cu Albania”.

Când vorbește despre Lucică Sânmărtean, Adrian Porumboiu, fostul patron al lui SC Vaslui, lasă deoparte jumătățile de măsură. “Păcat de talentul lui uriaș, putea fi chiar și peste Hagi! Nu e altul mai bun ca el în tot fotbalul românesc. Dacă ar fi de ales pentru meciul cu Albania între Sânmărtean și Stanciu, pe care-l știu la fel de bine, căci a jucat și el la noi, nu m-aș gândi o clipă, l-aș alege pe Sânmărtean”, îmi spune Adrian Porumboiu.

Când l-a luat la Vaslui, în 2010, Lucică Sânmărtean avea 30 de ani și se antrena de unul singur prin parcurile Bistriței. Revenise de puțin timp în țară, în pragul unei severe depresii, după cinci ani infernali în străinătate, unde jucase, cu totul, 40 de meciuri și marcase doar 3 goluri. Un lung șir de accidentări i-a tăiat orice speranță de progres la Panathinaikos Atena, până când, în ultimul an de contract, s-a certat cu antrenorul Alberto Malesani și nu a mai fost folosit nici măcar un meci. “Micul magician”, cum îl alintau fanii greci, n-a lăsat în urmă decât un montaj video pe YouTube, o mărturie culeasă cu migală de suporteri despre talentul fantastic al mijlocașului român. Încercase și în Olanda, la Utrecht, o jumătate de sezon, dar, din nou, accidentările l-au făcut să renunțe la contract. Atunci a revenit la Bistrița, unde a legat – veritabil record pentru un ghinionist ca el! – nu mai puțin de 26 de meciuri într-un an. Apoi, vechea poveste, s-a certat cu antrenorul, Florin Halagian…

Înnebunit după jucătorii tehnici, croiți pe spectacol, Adrian Porumboiu nu putea rata ocazia de a-l lua pe Sânmărtean. “Dacă îți spun suma de transfer, o să râzi! Cred că am dat mai puțin de 50.000 de euro pe el. Însă l-am tentat cu un contrat bun. Avea un salariu foarte frumos, cel mai mare din România. Dar și-a meritat fiecare bănuț. Erau meciuri când făcea cu adevărat spectacol”, îmi dezvăluie Adrian Porumboiu culisele revenirii în fotbalul mare a lui Lucian. “Fără falsă modestie, eu l-am reintrodus în circuit, iar el a răspuns cu evoluții pe măsură, din ce în ce mai bune”.

„Ce e, mă, cu ăsta, e nebun?”

Nu i-a fost ușor lui Porumboiu cu capricioasa lui vedetă. “E un tip introvertit, pe care, dacă nu știi cum să îl iei, nu rezolvi nimic. Metoda clasică cu el este să ai răbdare, să-l înțelegi. Eu am încercat ambele variante, iar prima, să faci pe durul cu el, a fost un eșec total”.

Adrian Porumboiu râde cu poftă când își amintește despre Lucică Sânmărtean. E o scenă de film. Acțiunea se petrece la Vaslui, orașul lui “A fost sau n-a fost”, atâta doar că naratorul nu e Porumboiu fiul, Corneliu, regizorul, ci Porumboiu tatăl, Adrian, arbitrul de ieri și antreprenorul de azi. Pe când finanța clubul de fotbal din localitate, Adrian Porumboiu își făcuse obiceiul de a intra la vestiarul echipei înaintea meciurilor, pentru a-i motiva pe băieți. “Intram acolo, să mai strig la ei, să-i montez cu câteva minute înainte de a se ieși la încălzire. Și niciodată nu era de față Sânmărtean. ‘Unde e, domnule, Sânmărtean?’. E în cabina de saună, mi-au făcut semn unii. Atunci, nervos, m-am repezit într-acolo, să mă iau de el! Mă întâlnesc pe drum cu maseurul și îl întreb: ‘Ce e, mă, cu ăsta, e nebun?’. ‘Nu, domnule președinte, stă acolo, în saună, că e mai retras, pentru că citește rugăciuni.’ Atunci mi-am schimbat total impresia despre el. E un tip aparte, toți jucătorii mari au nebunia lor, cu ghilimelele de rigoare, o nebunie frumoasă. Avea momente când putea să câștige meciul și momente când, dacă era jignit de cineva, nu avea nici o motivație”, povește Adrian Porumboiu.

„Ciudățel, ciudățel, dar ce talent, Doamne, Dumnezeule!”

“Era mult mai mic ca mine când a venit la echipa mare, la Bistrița. Băiat foarte liniștit, avea el gândurile lui, era mai sensibil, mai singurel, așa”, și-l amintește, rotunjind cu drag cuvintele, fostul fundaș al Gloriei, Vasile Jula. “Băiat extraordinar, caracter foarte bun, un tip modest. Îi plăcea lui să stea mai retras, tipic ardelenesc, nu-i plăcea să-l deranjezi”, îl completează pe Vasile o altă fostă vedetă a Gloriei, Alin Minteuan. “Trebuia să îl înțelegi și să îi dai libertate în joc, iar atunci câștiga meciul de unul singur”, îmi spune reputatul om de fotbal Remus Vlad, antrenor și conducător al echipei ardelene în anii debutului lui Lucică Sânmărtean. “Câștiga meciul singur, noi trebuia doar să ne apărăm, dădea o lovitură liberă, gol, dădea o centrare, gol”, adaugă Vasile Jula, iar evocarea lui nu poate să nu te ducă cu gândul la stilul de joc al echipei noastre de la EURO 2016.

“Sincer, e greu să îl înțelegi tot timpul. E un temperament melancolic, are trăirile lui, e ciudățel”, revine Adrian Porumboiu, după ce-și varsă năduful, câteva minute bune, pe rețeaua de telefonie, care-i tot întrerupe discursul. Gonește prin Moldova, cu afacerile lui, dar devine și el melancolic, de la o vreme, asemenea personajului său. “La un moment dat, era Ilie Stan antrenor la Vaslui. Iar Stan a venit cu condiția asta, ori el, ori Sânmărtean. I-am zis că nu-mi poate cere asta, am încercat să îl conving că greșește. Îmi tot zicea că el câștigă, că face și drege și fără Sânmărtean. Bineînțeles că nu am renunțat la Sânmărtean! Iar Lucică a înțeles asta, s-a prins că e ceva la mijloc și că eu i-am ținut partea. Înainte de următorul meci, a venit să-mi spună: ‘Vă mulțumesc pentru tot, azi o să le dăm patru ăstora de la CFR Cluj, o să vedeți!’. 4-0 i-am bătut, patru pase de gol a dat Sânmărtean! A văzut că i-am ținut spatele și mi-a întors serviciul. Incredibil ce a făcut în acel meci! Ciudățel, ciudățel, dar ce talent, Doamne, Dumnezeule! El trebuia să fie de calibrul lui Zidane la ce știe cu mingea și la ce poate să facă în teren. E o plăcere să îl vezi jucând. Fotbalist de 100 de carate!” Porumboiu e entuziasmat, ar putea vorbi cu orele despre omul în care ne punem toate speranțele pentru meciul cu Albania.

„Unu la unu” cu Lucică Sânmărtean

“Cum era la Lucian la antrenamente?”, îl întreb pe Vasile Jula. Cine îl știe pe Vasile, știe că e un tip franc, dintr-o bucată. Nu e omul metaforelor, dar când vorbește despre fotbalul lui Sânmărtean nu se poate abține să nu-mi dea o comparație. “Așa ușor dribla de zici că plutea”, mi-l definește, plastic, fostul fundaș de fier al Gloriei și al CFR-ului din Cluj, după care revine, liniștit, așezat, ardelenește, la stilul său direct. “Era foarte, foarte greu cu el în duel ‘unu la unu’. Îmi amintesc perfect o fază – și nu mi-e rușine să recunosc – că am vorbit o dată cu el. ‘Mă, ție chiar nu-ți poate lua nimeni mingea?’. Și, după un antrenament, am rămas singuri să facem un ‘unu la unu’. Sincer, am fost și eu un pic de jucător, aveam calități pe apărare, pe fizic, și m-am concentrat atât de mult să nu mă facă, încât, crede-mă, atât de mult m-am retras și m-am concentrat să nu mă ducă din fente, că, sincer, am picat în cur!”. Vasile râde și el când îmi povestește asta. E așa o lumină și o bucurie și o energie bună în toate poveștile despre Sânmărtean! Sunt povești despre empatie și despre har și, în definitiv, despre bucuria fotbalului; totul e atât de contrastant cu stresul și cu toată crisparea de la ultimul meci al echipei Naționale.

Povestea copilului care a înțeles că trebuie să-și ajute familia

Când Lucian era mic, tatăl său, fost fotbalist și el, a avut mari probleme medicale. A fost momentul în care Lucică a înțeles că e foarte important să își poată ajuta familia, că e foarte important să aibă liniște din punct de vedere material. Poate fi aceasta explicația pentru care talentatul mijlocaș a preferat mereu siguranța unui contract bun unor aventuri care i-ar fi adus, poate, mai multă glorie sportivă. Chiar și după ce a revenit, cu Vasluiul, în circuitul performanței, a preferat ani buni salariul mare al lui Porumboiu ofertelor venite de la Steaua.

“Dacă ar fi jucat la Steaua, sigur ar fi ajuns mai repede la Națională. Știi ce e culmea? Cei care ziceau atunci că nu face ambele faze și că nu e de Națională, l-au luat apoi peste tot pe unde au mers, prin Golf. Când era la Vaslui, era ciumat, dacă era la alt club, era altceva”, e convins Adrian Porumboiu. Apoi, odată ajuns la Steaua, a profitat de această trambulină pentru a prinde un contract bun, cu șase zerouri, în lumea arabă (la Al Ittihad), deși, dacă rămânea la Steaua, avea șanse mai bune de a-l convinge pe selecționerul Iordănescu de faptul că merită să joace titular la EURO 2016.

Dar nu e Lucian Sânmărtean omul care să încerce să convingă pe cineva de ceva. Tocmai asta e, de fapt, povestea vieții lui. “El a fost mereu conștient de talentul lui, dar a așteptat să îl vadă cineva și să îl promoveze, nu era genul care să se bage singur în față”, îmi explică Remus Vlad. “Ai un jucător serios, care nu bea, nu fumează, nu pierde nopțile. Ai un jucător inventiv, întotdeauna surprinzător, foarte greu de deposedat. Ai un mijlocaș cu o inteligență fantastică în joc, un jucător cum orice antrenor și-ar dori la echipă și tu îl ții pe bancă! Peste tot se caută calitate, numai la noi, la români, oamenii de calitate nu sunt apreciați cum se cuvine, nu doar în fotbal, în general. Trebuie să îi cauți pe cei mai buni și să îi faci să joace împreună. Parcă numai la noi nu se poate…”, rezumă Alin Minteuan pledoariile tuturor celor cu care am vorbit, ieri și azi, despre Lucian Sânmărtean, omul pe care toți, mai puțin Anghel Iordănescu, îl văd ca titular indiscutabil într-o echipă lipsită de strălucire, precum cea a României.

*

E mult drag în evocările lui Jula, Minteuan, Vlad și Porumboiu, dar sunt și multe umbre de regret. Regretul că Lucică a pierdut acei cinci ani prin străinătate, regretul că n-a jucat mai mult la cel mai înalt nivel, regretul că ajuns la Națională după ce trecuse de 30 ani. Și, peste toate, regretul că nici acum, în al doisprezecelea ceas, noi nu îl înțelegem și nu știm să îl folosim cum se cuvine.

La 36 de ani, cel mai talentat jucător român de la Gică Hagi încoace așteaptă, încă, să debuteze la o mare competiție. E ultima sa șansă și – ce potrivire de destin! – e și ultima noastră șansă…

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.