Un proiect creat de și prezentat de

Andreea Răducan

Cum depășești obstacole: în gimnastică și în viață
  • De Andreea Răducan
  • Povestit Andreei Giuclea
  • Fotografii de Adi Bulboacă
Când mi-am încheiat cariera în gimnastică, la 19 ani, nu știam cum se plătește o factură sau cât costă o pâine. A trebuit să învăț totul.

M-am gândit să încep să conduc într-o duminică de septembrie din 2003, că era mai liber. Nu cunoșteam Bucureștiul și nu existau pe atunci Waze sau GPS. Dădusem examenul acasă în Bârlad, unde aveam buletinul, și aveam număr de provincie la Fordul pe care îl primisem pentru aurul pe echipe de la Jocurile Olimpice din 2000, și pe care abia îl ridicasem. Nu vreți să știți ce ploaie a dat în ziua aia, ce ambuteiaje au fost pe stradă, câte înjurături mi-am luat.

Așa a fost până am învățat. Și până am învățat să conduc și până am învațat orașul. Pentru ambele ai nevoie de timp și exercițiu. Asta m-a învățat gimnastica.

Când am părăsit cantonamentul de la Deva, la 19 ani și jumătate, nu știam cum se plătește o factură sau cât costă o pâine. Nu era ca azi, când ești non-stop pe Facebook, pe internet, și găsești tot ce te interesează. Nu citeam ziarele, nu fusesem niciodată la un concert, iar la cinema văzusem un singur film. Televizor în cameră am avut abia la 18 ani. Nu-mi cunoșteam colegii de la facultate și nu știam despre ce altceva să vorbesc cu ei, în afară de gimnastică.

De la patru ani, nu făcusem altceva. Sigur că am fost la școală și la olimpiada de română, că mai citeam povești de Frații Grimm seara sau că, până să plec la lotul de junioare de la Onești, jucam elasticul și șotronul cu vecinii mei din Bârlad. Dar de la 12 ani, când m-am mutat în cantonament la Onești, apoi la Deva, și am înțeles că am cu adevărat talent pentru gimnastică, sportul ăsta m-a confiscat cu totul.

M-a luat de lângă părinți și de lângă fratele meu, cu chipurile cărora adormeam seara în gând; mi-a luat plăcerea de a mânca înghețata de casă sau acadelele din zahăr ars pe care ni le făcea mama; mi-a luat serile cu miros de vară și le-a înlocuit cu aerul îmbibat de praf de magneziu din sala de antrenament.

Gimnastica îți cere multe, poate mai multe ca alte sporturi. Când fratele meu, care juca fotbal, venea acasă vinerea, își arunca ghiozdanul într-un colț și fugea la joacă. Eu încercam să-mi scriu rezumatele la română și să rezolv problemele la matematică în ziua în care le primeam, chiar dacă nu aveam materia a doua zi. Nu voiam să rămân în urmă. Apoi îmi curățam bătăturile din palme, îmi făceam bandaje sau îmi coseam elastice pe bluzele din bumbac pe care mi le lua mama pentru antrenament, ca să nu-mi vină în cap la rostogoliri.

La Onești, dar mai ales la Deva, totul a devenit mai intens. Aveam între șapte și nouă ore de antrenament pe zi, intercalate cu câteva de școală. Urmau tratamente de recuperare și masaj, apoi temele care mă țineau trează și până la 12 noaptea. Uneori eram atât de obosită încât aveam impresia că tot corpul îmi era făcut din încheieturi, atât de tare mă dureau.

Dar știam că e un privilegiu să fiu acolo, unde se antrenaseră cele mai bune gimnaste ale țării, unde Nadia își pregătise multe din notele de 10. Deși era mai obositor, îmi plăcea ritmul alert de la senioare și vedeam că progresam. Nu era ușor, mai ales pentru un copil, să știi că porți pe umeri responsabilitatea de a continua o tradiție ca cea a gimnasticii românești. De asta probabil au fost și sunt și sportive care se tem de concursuri, care nu reușesc să se adune.

Dar eu pentru asta munceam zi de zi, știind că la competiții voi putea expune, ca la târg, tot ce-am acumulat și tot ce știu să fac. Știam că oricum nu va dura decât câțiva ani, nu toată viața. Era păcat de talentul pe care îl aveam, de munca mea și a antrenorilor, dar și de sacrificiile părinților - care uneori se împrumutau să vină să mă viziteze la Deva - să renunț când devenea prea greu.

A fost însă un moment în care am vrut să dau cu piciorul la tot

Și acum mă întreb ce Doamne iartă-mă de lecție ar fi trebuit să învăț de la Jocurile Olimpice de la Sidney, când, din cauza unei pastile pentru răceală, am pierdut medalia de aur la individual compus, la care visam din copilărie.

Parcă tot ce putea să meargă prost a mers prost pentru mine în acea vară din 2000. Am răcit, ca și alte colege de echipă, pentru că în Australia era mai frig decât în România. Înainte de finală i-am cerut medicului o pastilă pentru că mă durea capul. Mi-a dat un Nurofen pentru răceală și gripă.

Și alte colege luaseră aceeași pastilă, dar probabil că, înghițită cu suficient lichid, s-a dizolvat mult mai repede. Eu, cum eram înainte de concurs, n-am băut prea multă apă, de teamă să nu-mi gâlgâie în stomac în timpul exercițiilor.

Am câștigat aurul olimpic și am simțit că toți anii de muncă n-au fost în zadar. Mai mult de atât: tot podiumul era al nostru. Simona Amânar luase argintul, iar Maria Olaru bronzul. Totul părea un vis.

A ținut doar trei zile

Înaintea finalelor la sol și bârnă, la o zi după ce câștigasem argintul la sărituri, am aflat că am fost depistată pozitiv. Eram în fața oglinzii din baia camerei de hotel, încercând să-mi prind o clamă în păr, când l-am auzit pe antrenorul Octavian Bellu spunând că nu are rost să mai merg la sală, că nu mai am voie să concurez.

Nu înțelegeam precis ce aud, parcă totul se clătina cu mine. Antrenorii au plecat să afle mai multe, iar eu am rămas pe pat, fără să înțeleg ce se întâmplă, așteptând să vină cineva să-mi spună că totul e o glumă. A venit antrenorul secund Lucian Sandu, care mi-a spus că mi se dă voie să concurez, așa că am plecat spre sală plângând, întrebându-mă ce-o fi ăla doping, ce-o să pățesc, de ce mi se întâmplă asta. Nu mai știam nici cum mă cheamă, nici ce caut acolo și nu-mi stătea capul la concurs. Am fost doar a șasea la sol, iar la bârnă antrenorii m-au înlocuit cu altă colegă.

Aflaseră că e vorba de pseudoefedrină, o substanță conținută de Nurofen care era interzisă de Agenția Mondială Antidoping și de Comitetul Olimpic Internațional în cantitate mai mare de 25 micrograme/litru, dar care nu figura pe lista Federației Internaționale de Gimnastică, pe care o avea medicul României. Ion Țiriac, atunci președintele Comitetului Olimpic Român, a solicitat un alt test, dar cererea i-a fost respinsă. A contactat avocați și a făcut recurs la Tribunalul Sportiv de la Lausanne, iar eu m-am mutat cu Mariana Bitang într-un hotel din centrul orașului, să fim departe de presă și mai aproape de avocații în care îmi puneam speranțele și de întâlnirile comisiei Comitetului Olimpic Internațional, care cerceta cazul.

Două zile, n-am ieșit din cameră. Noaptea fără somn, ziua cu ochii împăienjeniți, încercam să înțeleg ce se întâmplă. Nu puteam nici să plâng, eram într-o stare de panică.

Apăream la toate buletinele de știri, de la CNN la BBC, iar când auzeam spunându-se că am pierdut medalia de la individual compus, mii de pumnale mi se răsuceau în stomac.

La întâlnirea comisiei, toți mi-au spus că știu că sunt nevinovată, dar că acelea erau regulile și nu doreau să creeze un precedent. Nu era un caz de dopaj, au concluzionat, ci „o eroare de practică medicală”. Dar a fost judecat ca un caz de dopaj și eu a trebuit să plătesc cu medalia de aur.

Dacă faci ceva rău, știi că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să dai socoteală. Dar când n-ai greșit cu nimic și cineva îți spune că trebuie să dai înapoi medalia pentru care ai muncit toată viața, doar pentru că ți-a curs nasul, pardon de expresie, pe cine să dai vina?

În timp am înțeles că trebuie să-ți asumi lucrurile care ți se întâmplă, și să spui: „E viața mea, cu bune, cu rele, e parte din povestea mea”. Nu poți să te revolți la nesfârșit.

Aș fi putut să mă închid într-o cochilie și să spun că nu mai vreau să aud de nimic. Și sigur că ăsta a fost primul impuls. Să nu mai aud de gimnastică, de antrenamente; să mă lase cu Olimpiada lor, sunt toți niște nemernici, ce sport de nebuni și ce ghinionistă sunt. Nu-mi imaginam cum aș putea să revin în sală. Îmi era greu să mă împac cu gândul că oricât ai munci, oricât de corect ai fi, poți să pierzi totul.

Părinții, antrenorii și colegele nu m-au lăsat să renunț. Mi-au spus că trebuie să demonstrez încă o dată că sunt cea mai bună. A contat și susținerea oamenilor - am simțit că toată lumea a fost de partea mea: jurnaliștii din întreaga lume au scris că decizia a fost una crudă și absurdă, iar acasă oameni au ieșit în stradă, cu pancarte și steaguri tricolore, să arate că mă susțin și că nu sunt de acord cu ce mi s-a întâmplat. Am primit saci cu scrisori și tot felul de cadouri, de la șosete „magice” care să mă protejeze de răceli, la o medalie din aur veritabil de la Asociația Patronatului Bijutierilor, care s-o înlocuiască pe cea pierdută. La aeroport, când ne-am întors, oamenii m-au primit cu pancarte pe care au scris „Să nu te lași” sau „Tu ești campioana noastră”.

M-am întors la antrenamente, iar anul următor, la Campionatele Mondiale din Gent, am câștigat trei medalii de aur și două de bronz.

Andreea Raducan

Cu sau fără Nurofen, eram tot pe podium

După Gent am început să simt că nu mai fac față. Mă dureau genunchii, mă îngrășasem și aveam impresia că mă mișc în reluare. La un campionat mondial individual din 2002, am căzut de pe bârnă și nu m-am calificat în finală. Nu mă puteam duce la concursuri dacă nu puteam fi pe podium, cum îi obișnuisem pe oameni, așa că la finalul anului m-am oprit. După un ultim concurs, în loc să mă întorc la Deva, m-am dus direct acasă, iar fetele mi-au trimis lucrurile.

Câteva luni am visat antrenamente, concursuri, cântarul și nu prea știam ce să fac cu timpul liber. Erau primele sărbători fără stresul kilogramelor în plus, dar nu-mi venea să mănânc nici cât mâncam la Deva, de frică să nu mă îngraș, cum mi se părea în fiecare dimineață când mă uitam în oglindă. M-am bucurat mai ales să fiu cu ai mei și de Crăciun și de Revelion, pentru prima oară de la 13 ani. După vacanța de iarnă am început să merg la Timișoara la facultate, pentru că nu mai aveam scutire de la lot, și să ies la film cu colegii.

Dar n-a durat mult până am început să mă întreb ce fac mai departe. Îmi ziceam: OK, am făcut mii de ore de antrenament să învăț Tsukahara aia, am făcut mii și mii de repetări să învăț Ginger-ul la paralale, și nimic din toate astea nu mă mai ajută acum. Nu e ca și cum aș cânta la nai sau la pian și aș putea să fac asta până la 70 și de ani.

E dificil, ca fost sportiv, să găsești ceva să-ți placă la fel de mult, să te gândești cum continui o carieră de succes, astfel încât să nu-i dezamăgești nici pe ceilalți, dar nici pe tine. Oamenii te știu ca un campion și vor să te vadă la fel de performant. Sigur că nu trăiești pentru ceilalți, dar eu am simțit că au fost parte din povestea mea, au stat cu pumnii strânși, au plâns pentru mine. Poate pentru copiii lor aș putea să devin un exemplu și asta m-a motivat în continuare.

Cel mai dificil a fost să mă adaptez la o viață obișnuită. Nu mai eram într-un cantonament în care toată lumea se ocupa de mine; unde mi se oferea mâncare, loc de dormit, susținătoare de efort și eu nu trebuia decât să mă antrenez. Acum eu trebuia să mă ocup de toate.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă mut în București, în toamna lui 2003. Am continuat facultatea la Timișoara, ducându-mă la examene și la câteva cursuri, dar voiam să fiu mai aproape de ai mei, de Bârlad. Nu știam pe nimeni aici, dar n-a venit mama sau tata cu mine. Singură le-am făcut pe toate. Mergeam cu mașina sau pe jos până ajungeam la o stradă pe care o recunoșteam. Sau scoteam capul pe geam și întrebam, de exemplu, unde e Calea Călărași, unde trebuia să-mi fac nu știu ce contract.

Mi-am dat seama că, chiar dacă nu mai fac acum Tsukahara, am trăit experiențele, sunt ale mele, construite cumva de mine. Nimeni n-a venit să mă țină pe bârnă ca să nu cad și nicio pastilă nu m-a ajutat să aterizez perfect la sol; a trebuit singură să demonstrez că sunt bună.

Andreea Raducan

Acum, niciun obstacol nu mi se pare de nedepășit. Înainte de prima ediție a Cupei de gimnastică „Andreea Răducan”, pe care o organizez de șapte ani în Bârlad, nu aveam nimic pentru copii, decât niște tricouri. Mi-am zis: „Dar chiar nu sunt în stare eu să reușesc?”, și în câteva zile am convins câțiva oameni să mă ajute cu dulciuri și jucării.

Când trecem prin momente dificile la Fundația Olimpică Română, pe care acum o conduc, când nu găsim sponsori pentru proiecte, le spun fetelor: „Nu avem voie să renunțăm!”. Când mă întâlnesc cu oameni care spun: „Ce vremuri grele pentru fundraising”, mă întreb ce poate fi mai greu decât viața în cantonament și emoțiile de concurs? Când știi că 20.000 de perechi de ochi se uită la tine și tu-ți auzi și respirația pe bârnă și ai un sentiment de scormoneli în stomac și de adrenalină; când ți se răcesc și-ți transpiră și palmele, și totul se întâmplă într-o fracțiune de secundă, dar reușești să te controlezi.

Ăsta e bagajul meu, aia a fost existența mea și de acolo îmi trag seva pentru ce fac azi. Pentru că n-am vrut să antrenez, am căutat alte modalități de a ajuta și promova sportul. Am cochetat cu jurnalismul, o pasiune pe care am descoperit-o tot prin ce s-a întâmplat la Sidney, unde am dat multe interviuri. Oamenii mi-au spus că am o ușurință în a comunica, apoi am primit invitația Televiziunii Române de a comenta Olimpiada de la Atena, care mi-a deschis alte portițe, pentru alte emisiuni TV.

Viața îți oferă oportunități, dar trebuie să faci și tu un efort. Să nu ai așteptarea ca oamenii să te așeze într-o ramă. Trebuie mereu să dovedești că nu ești doar o campioană olimpică și că poți face și altceva, că bagajul pe care l-ai dezvoltat ca sportiv poate fi adaptat ușor și altor domenii.

Cred că trebuie să evoluezi, în orice faci. De asta le spun oamenilor că viața mea nu s-a oprit la Sidney; am făcut atâtea lucruri după. Am făcut un masterat și un doctorat, am scris o carte, am condus Fundația Olimpică, acum sunt președinta Federației Române de Gimnastică. Cei 16 ani petrecuți în sala de gimnastică m-au învățat că nu poți să atingi perfecțiunea, dar poți să încerci să fii foarte bun în ce faci.

Pentru asta nu există neapărat un secret. Doar să repeți de mii de ori fiecare săritură și fiecare aterizare. Și mi-e greu să cred că, în viața de zi de zi, dacă repeți ceva și te pregătești cât poți de bine, nu-ți iese.

Andreea Raducan
  • De Andreea Răducan
  • Povestit Andreei Giuclea
  • Fotografii de Adi Bulboacă

Un proiect

du-mă sus du-mă acasă