LEAD
Portret

Șișul și pistolul, mistria și mingea. Frumoasa poveste a lui Culio, băiatul de cartier care lucra zidar, ca să poată merge la fotbal

Emmanuel Culio, unul dintre cei mai buni străini care a jucat vreodată în campionatul românesc. Foto: Mircea Roșca / Sport Pictures

Emmanuel nu a jucat niciodată fotbal la juniori. Și, Doamne, cât i-ar fi plăcut să se înhăiteze cu Lucas, bunul său prieten, să ia trenul spre Buenos Aires, să povestească la nesfârșit de-ale lor, despre Ariel Ortega sau Gabriel Batistuta sau despre te miri ce alt mare mingicar inventat de străzile prăfuite ale cartierelor Argentinei, ori să se prostească, așa cum o făceau adesea, punând porecle, într-un joc secret, numai de ei știut, tuturor oamenilor care le ieșeau în cale.

Și-apoi, ajunși la club, ce și-ar mai fi dorit să prindă un „cinci contra doi”, cu Lucas de partea lui, împotriva unor copii de Capitală, să le arate ce înseamnă glezna periferiei de la Mercedes și tupeul fără de care, la 13-14 ani, nu ai fi prins niciodată „selecționata” cartierului tău de cuțitari și pistolari 30+, înnebuniți și ei după fotbal.

Dar nu, n-a fost să fie. A suferit mult pe seama asta, că nu putea merge cu Lucas la Buenos Aires să joace fotbal la juniori. Ai lui, dragii de ei, chiar de și-ar fi rupt de la gură tot nu aveau să-i dea bani de navetă zilnică până în Capitală. Trenul din Mercedes până pe malul însorit și cuminte de pe Rio de la Plata făcea mai puțin de două ore. Biletul cât să fi costat, o mână de pesos? Nu era lumea, dar ai lui chiar nu aveau bani. Și-atunci, toată copilăria lui Emmanuel a fost, de fapt, un colaj din poveștile lui Lucas despre farmecul Capitalei, despre lumea fascinantă a arenelor din Buenos Aires, pe care el le vedea doar la televizor, și despre fetele frumoase, îndrăgostite de fotbal, care veneau la antrenamente să-ți fure o ocheadă între două ture de teren și o miuță.

Lucas era mai mic cu doi ani decât el, ajunsese deja component de bază al selecționatei Under17 a Argentinei, pe când el, la 19 ani, juca tot între cartiere, în meciurile cuțitarilor din Mercedes…

Mingi, cuțite și pistoale

„Chiar nu glumesc”, îmi povestește Emmanuel. „Așa erau meciurile dintre cartiere în Mercedes. <Echipamentul de joc> era format din adidași, șort, tricou și cuțit sau pistol, după caz. Jucam fotbal cum se joacă în toată lumea, cartier contra cartier, numai că, pe sub tricouri, cei mari aveau dosit ori un briceag, ori un pistolet, să fie acolo, în caz de ceva”, își amintește băiatul din Mercedes.

A trecut o viață de atunci. Lucas, bunul său prieten din cartier, a ajuns în Naționala mare a Argentinei, a fost căpitan la Lazio Roma, iar acum, în vară, a fost subiectul unui spectaculos transfer la AC Milan. Lucas Biglia – orice iubitor de fotbal știe de el – a fost și este cel mai bun prieten al lui Juan Emmanuel Culio, fosta și actuala vedetă a lui CFR Cluj și unul dintre cei mai buni „stranieri” care au jucat vreodată în campionatul românesc.

Culio nu are mulți prieteni. Viața grea din Mercedes l-a învățat că mai bine să ai prieteni puțini și buni, că dacă ai succes și bani, cum se întâmplă cu orice fotbalist care ajunge să joace prin Europa, se strâng ciorchini tot felul de oameni în jurul tău, „prieteni” care dispar a doua zi când nu mai ai bani sau când nu-ți mai merge bine.

Manuel, Ezequiel și Lucas, cei trei prieteni din copilărie, au rămas și azi cei mai buni prieteni ai lui Emmanuel. Unul e polițist, altul lucrează în construcții, iar Lucas, desigur, e fotbalist mare, doar ce-a jucat împreună cu Messi împotriva Uruguay-ului. Emmanuel îi iubește pe cei trei ca pe fratele lui din Mercedes, de-abia așteaptă să se revadă, pe străzi, cu pișicherii de pe vremuri, să-i cadorisească cu o minge, cu un tricou sau un fanion de pe unde a mai jucat, să povestească verzi și uscate și să le dea o bere. Căci pistolarii 30+ de odinioară au devenit bărbați respectabili, cu început de chelie și cu burtă, tricourile de acum șase-șapte ani, cu CFR Cluj sau cu Galatasaray, le vin acum mulate!

„Trabajando”

Culio ține mult la ei. Știe că ar fi putut fi unul dintre ei, un muncitor onest în construcții sau vreun cărăuș oarecare printr-un supermarket de legume-fructe. „Nu e nimic mai frumos decât să muncești pentru banul tău”, îmi spune el. „Esto es lo mas lindo, ganar dinero trabajando…”. În spaniola sa argentiniană, în care „s”-urile de-abia le bănuiești – „eto e lo ma lindo” – poveștile lui Emmanuel sună sfâșietor de nostalgic, ca un cântec trist într-o „bodega”, la orele mici ale dimineții. Știe bine viața tovarășilor săi din copilărie și știe bine că Dumnezeu a avut un plan cu el de-a reușit să iasă de acolo.

Nici lui nu îi e clar cum a evadat din „sătucul” de 60.000 de locuitori aflat la 100 de kilometri de Buenos Aires. Într-o zi, l-a văzut cineva la un meci de cartier și l-a luat cu el, la un club de liga a treia, la Flandria. Nu era cine știe ce pas înainte, dar era ceva. De-acum avea 20 de ani și nu jucase nici măcar un meci oficial în viața sa! Era ori, ori: ori se apuca serios de fotbal, ori se lăsa de tot. „Am jucat la Flandria pentru că era aproape de casă, numai 20 de minute de mers cu trenul, și îmi permiteam să plătesc biletul, pentru că, între timp, începusem să muncesc, lucram cu fratele meu în constucții. Dimineața mergeam la muncă, apoi luam trenul, iar de unde se oprea trenul, mai aveam vreo 10 kilometri de mers pe jos până la stadion. Apoi, după acel an în <Tercera>, m-a cumpărat o echipă din prima ligă. Atunci am început să trăiesc din fotbal”, își amintește mijlocașul CFR-ului.

Minutul 85

De la Almagro, a ajuns la Independiente de Buenos Aires. Era o echipă la care doar visa cu un an în urmă, iar acum era acolo, la clubul la care, pe cu totul și cu totul alt drum, ajunsese și bunul său prieten, Lucas. Nu va uita niciodată ziua debutului, o deplasare infernală pe „La Fortaleza”, împotriva celor de la Club Atletico Lanus, în „Apertura” lui 2005. Ai lui conduceau cu 4-2 când, cu 10 minute înainte de final, Julio Cesar Falcioni îi face semn să îmbrace tricoul „rojo” și să intre pe teren.

„Iese <El Kun>, intră Culio!”, a ordonat Falcioni, iar delegatul a fugit la arbitrul de rezervă. „Kun” Aguero – chiar despre el este vorba – era fix cum e și-acum. O fi fost ușor îmbufnat că nu prinsese tot meciul în teren, iar Emmanuel l-a îmbrățișat scurt, cumva consolator, și-apoi a zbughit-o, efectiv, în teren, cât să apuce să bată „cuba” cu Lucas, înainte să-și ia în primire, amândoi, posturile la mijlocul terenului.

Cinci minute a jucat Culio la Independiente, cinci minute a jucat, de-adevăratelea, într-un meci oficial, alături de bunul său prieten Lucas Biglia, dar nu va uita niciodată meciul acela în care l-a schimbat pe Aguero, în minutul 85, ca să-și împlinească cel mai frumos vis al copilăriei…

De la Independiente, tânărul Juan Emmanuel Culio a trecut puțin pe la Racing Club, apoi a ajuns la Deportes La Serena, un club din Chile de care nu a auzit nimeni, niciodată, în România.

Ba nu, cineva va fi auzit totuși. CFR Cluj era la ora marilor ambiții, visa la titlu și avea scouteri de soi peste tot prin lume. Unul dintre ei a pus ochii pe Culio și i-a propus să vină la Cluj.

Dar așa cum, în afara unui impresar, nimeni de la noi nu auzise de La Serena, tot așa, nici Culio nu auzise de Cluj. „Mi-a fost greu la început, nu știam nimic despre România, aveam 23 de ani. Am fost în dubiu dacă să vin, până la urmă am venit, dar primele șase luni au fost foarte dificile. Nu vorbeam decât spaniolă, nu știam nici boabă de engleză…”, îmi povestește Emmanuel.

O seară pe „Olimpico”

La Cluj avea să trăiască cei mai frumoși ani, alături de „fratele” Eugen Trică, „jucătorul român cel mai bun cu care am jucat, de departe. Trică avea tot: avea tehnică, avea gol, avea caracter. Nu va mai fi unul ca el cu care să joc!”.

A câștigat eventul în primul său an la CFR, cu Ioan Andone antrenor, dar amintirea cea mai frumoasă – nu se poate altfel! – e seara de Champions League de la Roma, din septembrie 2008, una dintre marile victorii românești în cea mai importantă competiție intercluburi din lume.

Harnic și voluntar, mereu dispus la efort, cu bune calități defensive, Culio s-a aventurat adesea în careurile adverse. Nu doar pentru a pune pase sau centrări pentru atacanții CFR-ului, ci și pentru a-și încerca el însuși norocul în fața porții. Dar, în cei trei ani și jumătate petrecuți la Cluj, îi numeri golurile pe degetele unei mâini. Mereu i-a lipsit „acel ceva”, inexprimabilul care face diferența dintre o ratare banală sau de-a dreptul enervantă și un gol de kinogramă.

Mereu i-a lipsit ba un vârf de gheată, ba apărea de nicăieri un vârf de mănușă, ba îi sărea prost mingea înainte de „drop”, ba mai încerca el un dribling, ca să rămână cu poarta goală. Stângaci talentat, dar incurabil, a căutat mereu execuția ideală cu piciorul favorit, un interior fin „la scurt”, un „șiret” plin sau un rist exterior la colțul lung. O dată în an dacă îi ieșea asta în campionat, dar s-a întâmplat ca tocmai atunci, în noaptea debutului în Champions League de pe „Olimpico”, să-i iasă totul ca la carte.

Două goluri fabuloase, ca în visurile copilăriei, când înșiri duium de vedete pe drum, faci un „un-doi” înaintea careului de 16 metri cu cel mai bun prieten, apoi plesnești cu sete mingea venită din călcâiul lui „hermano” și o trimiți fix lângă bară, făcând inutil și dezolant plonjonul portarului advers.

*

Când a marcat Culio primul gol în poarta lui Doni, în minutul 27 al meciului, era 9 și un sfert la Roma, 4 și un pic, după-amiaza, la Buenos Aires. La 100 de kilometri de Capitală, într-un „barrio” din Mercedes, o mână de băieți de cartier tocmai ciocneau sticlele de bere în cinstea „fratelui” Juan Emmanuel Culio… 

Dor de Cluj

Prin 2010, pe când făcea furori cu CFR-ul în campionat și în cupele europene, s-a vorbit serios despre naturalizarea lui Juan Emmanuel Culio. Dar legea era alta atunci, era nevoie să stai cinci ani în țară înainte să aplici pentru cetățenie, iar Culio a plecat la Galatasaray după trei ani și jumătate, chemat de Gică Hagi.

„Nu e onoare mai mare pentru mine decât faptul că românii s-au gândit că aș putea să-i reprezint la echipa națională. Nu există un sentiment mai minunat. Dar fotbalul e prezent, nu e trecut. El futbol de vive hoy el dia”, pune Culio, cu un zâmbet, capăt nostalgiei. Copilul de 23 de ani care își pierdea pașaportul printre șosetele din bagajul de cală, de trebuia să pui un om de administrativ să facă tot timpul „marcaj” la el prin deplasări, e acum un om așezat și matur, care știe foarte bine ce vrea de la viață.

„Clujul e un nume în Europa, iar Dan Petrescu m-a convins că aici e, din nou, un proiect serios. În fiecare an, CFR mă suna să întrebe de mine, dar de data asta chiar am fost convins să vin. Iubesc Clujul, îi simt căldura, abia așteptam să se termine cantonamentul din Slovenia ca să văd din nou orașul. Când am ajuns, îmi transpiraseră mâinile de emoție! Îmi era dor de oraș, de oameni”.

Până la urmă, dincolo de garanțiile lui Dan Petrescu, oamenii din Cluj l-au convins să revină în România după periplul prin Turcia și Spania, unde a trecut pe la Deportivo La Coruña, Las Palmas, Zaragoza sau Mallorca. „Acum patru luni, mama mea a murit și căutam un loc în care să mă simt bine, un loc unde să mă simt iubit și protejat. Căutam, de fapt, fără să îmi dau seama, chiar Clujul”, îmi spune Emmanuel cu lacrimi în ochi.

Se bucură de fiecare zi la Cluj, e mândru să facă parte dintr-un nou proiect și nici prin cap nu-i trece că nu va ieși campion. „Vreau să mai joc doi-trei ani și apoi gata! Când nu mai răspunde corpul, mă las. Ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să fur bani de la club, ar fi o mare lipsă de respect. Dacă nu mai pot, las un copil care vine din spate”.

„Când mă las, îmi iau un an sabatic, îmi iau un an numai pentru vacanțe, apoi o să mă gândesc ce vreau să fac. Mi-ar plăcea mult să fiu director sportiv sau impresar. Dar acum nu mă gândesc decât să ies campion cu CFR-ul. Pentru asta am venit, altfel stăteam și eu liniștit, acasă, cu familia. Am venit să ies campion. Am vorbit asta cu Petrescu, că nu vin să ies pe locul cinci. Vin să lupt la titlu, să muncesc pentru asta”.

*

Când vorbește despre muncă, despre „trabajo”, lui Emmanuel Culio i se luminează fața de fiecare dată. Știe că nimic pe lume nu i-a făcut mai fericiți pe ai săi, pe mama și pe tatăl său, decât faptul că și-a câștigat un ban și și-a făcut un nume muncind onest. Puțin contează că a ajuns vedetă prin Europa. Ar fi fost la fel de fericiți și dacă rămânea să muncească, pentru un pumn de pesos, în Mercedes, în construcții, alături de fratele său. Acolo, la el, în cartierul în care a crescut, diferența se face între pistol și mistrie, între șiș și mistrie, niciodată între minge și mistrie. „Eto e lo ma lindo, ganar dinero trabajando…”.

Comentează articolul
Bundesliga

Goluri, eliminări şi proteste: lupta pentru titlu se încinge în Bundesliga. Va rezista Dortmund asaltului lui Bayern și Leipzig?

20 octombrie 2017
Danny Coposescu

Săptămâna trecută, analistul Christoph Biermann ne oferea o explicaţie pentru media relativ mică de goluri în Germania sezonul ăsta. Universalitatea gegenpressing-ului turbo în campionat nu-i tocmai productivă pentru un fotbal aşezat: când n-ai timp nici să tragi aer în piept înainte să fii hăituit de adversar, n-o să se dezvolte prea multe combinaţii reuşite. Doar […]

Citeşte articolul
Europa League

Lecție pentru Alibec? Harlem Gnohere e omul providențial, munca și răbdarea o duc pe FCSB în primăvara europeană

Eddy Harlem Gnohere a câștigat meciul FCSB-ului în Israel. Foto: Răzvan Pasarica / Sport Pictures
19 octombrie 2017
Ciprian Rus

Fără exilatul Denis Alibec pe fișa tehnică, Nicolae Dică a început în Israel, contra lui Hapoel Beer Sheva, cu formula de gală. Iar adevărul e că FCSB arată altfel în Europa, și nu e vorba doar despre stadioane pline, nocturne perfecte și transmisiuni profesioniste. Mai degrabă, jucătorii au o altă motivație, ca și cum Liga […]

Citeşte articolul
Champions League

PSG impresionează din nou, Barcelona și Bayern câștigă convingător. Dar meciul serii s-a jucat la Londra, între Chelsea și Roma

19 octombrie 2017
Ciprian Rus

Jucată la Baku, în „avanpremiera” serii de Champions League, partida dintre Qarabag și Atletico Madrid avea să dea contextul perfect pentru meciul-vedetă al serii, dintre Chelsea și AS Roma. Dublă finalistă a UEFA Champions League în ultimii ani, Atletico nu a scos decât un 0-0 în Azerbaidjan, deși a jucat cu om în plus minute […]

Citeşte articolul
Champions League

Revoluția engleză continuă: Spurs îl frustrează pe Ronaldo, City trece de Napoli, Liverpool dă 7 goluri în etapa surprizelor

18 octombrie 2017
Danny Coposescu

Acum şase ani, Harry Redknapp vorbea despre visurile lui Tottenham în Champions League. Real Madrid asculta atentă şi apoi le spulbera cu nepăsare: 4-0 pe Santiago Bernabeu, într-un sfert de finală care rămâne și până azi cel mai înalt nivel la care au ajuns londonezii în Champions League. Marți seară, Mauricio Pochettino a vorbit despre […]

Citeşte articolul
  • Bogdan

    Bravo Culio! Alaturi de Tony da Silva, este probabil cel mai iubit stranier al CFR-ului!

  • Istvan Ilyes

    Bravo Amigo.I hope You will have the LIFE You Deserve!Good luck!And Hai Draga CFR!

  • coco_cj

    Multumim Culio!

© 2017 Lead
Design: Live Design