Spurs profită de greșelile lui Liverpool, Huddersfield Town ne invită în maşina timpului și City mărşăluieşte singură în frunte

Danny Coposescu 22 octombrie 2017

Pe internet umblă un citat pe care nu-l poţi evita. E atribuit lui Einstein şi sună cam aşa: „Definiţia nebuniei e să încerci acelaşi lucru la nesfârşit şi să te aştepţi mereu la rezultate diferite.“ Cam asta pare să facă Liverpool, cel puţin în ultimele decenii. Fie că vorbim de mandatele lui Houllier, Rodgers sau Klopp, oricât de electrizantă ar fi în atac echipa asta, apărarea o ţine în continuare departe de titlul mult râvnit.

What does soft goals mean?

Ştim sigur de la cine vine vorba asta. După festivalul de erori din înfrângerea cu 4-1 de pe Wembley, contra lui Tottenham, Joel Matip îl întreba asta pe reporterul Geoff Shreeves. Dat fiind faptul că Liverpool are acum cele mai multe goluri primite în deplasare în Premier League, 15, replica asta pare scoasă dintr-un sitcom.

Spurs, cu sau fără blestem pe Wembley, nu-i genul de formaţie care să refuze aceste „soft goals“ pe care fundaşii lui Klopp obişnuiesc să le ofere adversarilor. Să-l scapi complet pe Harry Kane din marcaj e sinucigaş, pentru că englezul va finaliza exact aşa cum a făcut-o în minutul patru. Să rămâi în alt fus orar față de mingea lungă săltată spre acelaşi Kane înseamnă să renunţi la orice pretenţii de la acest joc, pentru că Spurs îl are pe Son în careu ca să pună latul.

Dacă începi practic de la 0-2, nici Coutinho sau Salah nu te mai pot salva. Cu siguranţă nu o pot face dacă eforturile lor, cum a fost reuşita egipteanului, sunt invalidate imediat de alte gafe, ca cele ale lui Lovren, Matip sau Mignolet. Kane n-are nevoie de ajutor ca să marcheze duble, dar cea de duminică „a fost pusă pe tavă“, în cuvintele lui Klopp.

„E responsabilitatea mea. La antrenamente, eu nu predau o apărare ca asta. Dar noi suntem responsabili pentru asta, nimeni altcineva.“

Pentru Pochettino, poate era nevoie de prezenţa „Mâinii lui Dumnezeu“ pe Wembley ca lucrurile să meargă în sfârşit bine. „Începem să ne simţim ca acasă. Sunt atât de fericit pentru fanii noştri, în faţa lui Maradona şi Kobe Bryant…o zi fantastică pentru noi.“

O victorie de povestit nepoţilor

Când Huddersfield și Manchester United se întâlneau ultima oară, în 1972, Jose Mourinho avea nouă ani și visa că-și va urma tatăl în fotbalul profesionist, ca jucător. Când Huddersfield o bătea ultima oară pe Manchester United, în 1952, Alex Ferguson abia dacă împlinise 10 ani și nu știa încă dacă își va câștiga traiul din minerit sau din sportul său preferat.

Când arbitrul Lee Mason a fluierat sâmbătă pentru ultima oară, a pus punct unui nou capitol în istoria campionatului englez. Incredibil, improbabil, inimaginabil, dar adevărat: Huddersfield a învins-pe Man Utd pe John Smith’s Stadium. Golurile lui Mooy și Depoitre ne-au transportat parcă în altă era, una pe care mulți dintre noi o știm doar din paginile cărților și eventual din câteva imagini alb-negru care au ajuns pe YouTube.

Sub ochii legendarului Denis Law, care și-a început cariera la gazde și și-a desăvârșit-o la oaspeți, „Terierii“ au hăituit echipa lui Mourinho cum n-a reușit nimeni altcineva sezonul ăsta: 2-0 în minutul 33 și nimeni într-un tricou roșu nu părea să înțeleagă ce se petrece. Nici crainicul arenei, care anunța la pauză: „Nu prea îmi vine să cred…“ Un sentiment împărtășit și de publicul delirant, care probabil auzise numai de la bunici cum e să câștigi un meci ca ăsta. Până s-a trezit în sfârșit United din stupoare și a marcat prin Rashford, era deja prea târziu. Seria fără înfrângeri a echipei lui Mourinho s-a terminat în cel mai remarcabil loc cu putință.

Pe cât de generos a fost Mourinho în declarații față de Huddersfield, pe atât de necruțător a fost cu propriii săi jucători, ceea ce s-a dovedit a fi un joc periculos în trecut. „Echipa mai bună a câștigat. Din primele minute, s-a văzut că o echipă e agresivă și vrea să dea absolut totul și cealaltă nu e pregătită pentru asta. Nu-mi aduc aminte nici măcar de un amical în care atitudinea noastră să fi fost atât de proastă. Dacă aș fi suporter Manchester United, aș fi foarte dezamăgit, pentru că poți accepta să pierzi când adversarul are mai multă calitate, dar nu când are atitudinea mai bună.“

Portughezul a refuzat să-i critice pe Mata și Lindelof pentru greșelile care au dus la goluri, dar s-a luat de Herrera când a auzit că și spaniolul a recunoscut că nu s-a pus suficient suflet în prestația asta. „Când un jucător spune asta, ar trebui să vină la conferința de presă și să explice de ce.“

Între timp, steaua lui David Wagner urcă tot mai sus. Neamțul continuă să facă o impresie grozavă și pe scena asta mare, unde Huddersfield chiar pare că se simte din nou ca acasă, după atâtea decenii în care a lipsit din prima ligă.

Premier League: paradis pentru unii, iad pentru alţii

Nu același lucru se poate spune despre Slaven Bilic și Ronald Koeman, care s-ar putea să fie în căutare de muncă când ne vom auzim noi data viitoare. Primul a privit cu expresia împietrită cum Brighton îi demontează echipa cu 3-0, tocmai pe Stadionul Olimpic. Ca și Huddersfield, băieții lui Chris Hughton nu par să aibă vreun fel de trac în Premier League și stau bine-frumos pe la mijocul clasamentului. West Ham, în schimb, e la un singur punct de locurile retrogradabile.

Unde o așteaptă deja Everton, după o catastrofă pe teren propriu contra lui Arsenal: 2-5, dar asta numai pentru că jucătorilor lui Wenger le-a luat o repriză să-și regleze tirul. Lacazette, Özil și Sanchez s-au distrat cu un adversat aflat în derivă, pe toate fronturile. Golul spectaculos al lui Rooney, atât de asemănător cu cel care-l catapulta în mijlocul atenției acum 15 ani, a rămas doar o paranteză.

Scorul de 4-2 dintre Chelsea și Watford e și el înșelător. Oaspeții de pe Stamford Bridge l-au chinuit serios pe Conte și au condus până în minutul 71. Nu degeaba a început Watford etapa pe locul 4. Dar nici Chelsea nu-i campioană degeaba. După egalarea lui Batshuayi, supoterii au trebuit să aștepte până în ultimele minute pentru golurile izbăvitoare. Îți poți da seama de importanța unei victorii după cât de isteric se bucură Conte pe margine: sâmbătă, la 3-2, italianul a plonjat în tribună ca într-o piscină.

Peste toate astea tronează cu distincție Man City. N-a fost ușor cu Burnley, care venea pe Etihad neînvinsă în ultimele șase deplasări, dar sezonul ăsta, City găsește soluții indiferent de problemă. Aguero a egalat recordul de goluri pentru club din penalti, Otamendi a făcut 2-0 și a mai fost timp pentru o capodoperă de assist din partea lui De Bruyne, pentru golul lui Sane. Deocamdată, Guardiola și ai săi par de neoprit. Cel puțin până când dau de Huddersfield, luna viitoare.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.