Unde eram și ce făceam. O privire spre ultima parte a carierei lui Federer, cea umană. Și drumul înapoi spre 1

Am avut timp, în atâția ani, să mă gândesc bine de tot la cum o să încep textul de față atunci când ceasul va veni. Noi, cei care ținem la Federer un pic mai mult decât la restul (fedtarzii, cum suntem alintați) am avut mereu senzația că linia de finiș e undeva la mama naibii, departe, și că, între timp, mai are niște borne de atins cu vârful rachetei: un slam sau două în plus, un Fedal mai echilibrat, un loc întâi ocupat vremelnic în clasamentul ATP. Fără ocolișuri, mă bucur că toate astea s-au întâmplat. Și cred că și fanii lui Rafa sau cei ai lui Murray sau Djoko se bucură măcar de acest number one uluitor, la aproape 37 de ani.

Well, ceasul a venit și niciuna din variantele ticluite în minte nu mi se par potrivite acum. Chiar și paragraful de mai sus vorbește mai mult de mine și despre anii care s-au scurs decât de tenis sau Roger. Așa că am decis să redau, înainte de toate, o serie de aforisme tari de tot pe care nu le veți găsi pe Quora sau BrainyQuote.com. Ele aparțin unor oameni foarte cunoscuți (de mine).

”E bătrân, e gata” – Marius, un fost coleg de facultate care copia după mine.  (cca. 2015)
”Nuș de ce te mai agiți atâta, are 33 de ani – cât voiai să mai ducă?” – Angela, sora unei prietene care ține cu Nishikori.
”E ”pa” Roger. Hai lasă-l, facem o ciorbă?” – taică-miu, din 2009 încoace.
”A făcut 34. De-acuma, să zici bogdaproste dacă rămâne-n Top 50 măcar un an sau doi” – părerea unanimă a unor tipi grași cu care făceam niște cursuri, acum o vreme.
”I mean… I love the guy but this is finally it” – Davide, un prieten elvețian, după o anume accidentare la spate.
”Măcar are o familie frumoasă” – mama unui amic din Slobozia. (cca. 2014)
”Să m-ai lase și p alții k prea a loat totu” – FortaSteaua98, un user cu evidente vederi de stânga, pe un site cunoscut de sport.

Toate astea s-au spus și multe altele. Nu scoatem ochii nimănui, nu puteam ști ce va fi, dar un lucru măcar să învățăm de-aici: când știi că cineva are un istoric plin de toate ingredientele alea bune (ambiție, rezultate, talent, muncă), nu fi atât de sigur că se duce ca bolovanul la fund nici dacă-l vezi că se leagănă-n vijelie, pe marginea lacului.

Structura poveștii ar fi așa: Dilema copilăriei (fotbal sau tenis) – momentul Sampras – best of the best (mult timp) – căderea eroului – revenirea – best of the best. În caz că vă întrebați dacă filmul ăla cu Di Caprio jucându-l pe Roger se va face vreodată, ultimii doi ani au întărit convingerea că da. În orice caz, pe noi ne interesează acum ultima bucată a carierei lui, din 2012 încoace. Care și ea ar merita, poate, un lungmetraj, cu un actor mai puțin box office, dar infinit mai cool. Ce ziceți de Robert Downey Jr.?

N-a fost să fie Aur

În 2012, Federer câștiga Wimbledonul pentru a șaptea oară, într-o finală la care am plâns un pic alături de Murray. Eram în garsoniera mea din Dristor, care nu prindea mai mult de 18 grade Celsius iarna, iar vara mirosea a varză murată la baie. Good times. Odată cu acea victorie, Federer redevenea numărul 1 mondial și trebuie să recunosc că mi-era teamă ca discursul de după meci să nu conțină ceva de genul ”You guys have been amazing, but this is my last Wimbledon Championship”. Ce prost eram atunci! Și voi erați? Parcă și unii din voi, da. Cam pe-atunci începuse și Treizecizero, care-mi dădea toate examenele peste cap – citeam tot, comentam la tot. Niciodată nu o să-i iert pe Adi și Camelia că m-au făcut să am restanță. Țin minte că aveau mai mulți comentatori în primele luni de scris decât aveam eu prieteni. Și da, știu sigur că vreo doi ați spus, pe-atunci, că Federer se lasă de tenis după finala aia.

De fapt, nu eram proști deloc să ne fie teamă că ne lasă baltă, doar că nu îl cunoșteam atât de bine. Aveam senzația că-l știm pe Roger de-o viață, dar numai în perioada de secetă și durere, când până și Leo Mayer avea șanse să-l bată, am făcut switch-ul de la admirator la fan Federer. La fel am pățit, cu anii, și cu Rafa, atunci când nu putea juca. Sau cu Venus sau cu Na Li, una dintre cele mai mișto jucătoare care au călcat circuitul. Când jocul scârțâie, iar meciurile se împuținează, ai tendința să-ți mobilizezi atenția în alte direcții, pentru a-ți satisface nevoia de conținut (sic): ce se spune, cum se fac recuperările, antrenamentele, demonstrativele light, detalii din jurul echipei, fundațiile și actele de caritate, plus brandurile care ajută cu bani și expunere, ajustări în echipamentul de joc, rachete încercate la antrenamente și câte și mai câte. Practic, ești nevoit să citești și să înțelegi mai multe decât înainte, iar asta ți-i apropie mai mult pe jucători sau jucătoare.

Deci, bucuria lui 2012, cu locul 1, Wimby câștigat și medalia de argint de la Olimpiada de la Londra (semifinală câștigată nebunește la Delpo, finală pierdută surprinzător la Murray) au reprezentat un vârf destul de înalt. Avea doar 31 de ani Federer și multe realizări în spate, deci timp și loc berechet să se ducă la vale.

Numa șase-s ghinioniste

Problema cu sportul ăsta de perfomanță este că trebuie să-l faci în fiecare zi. E job, oameni buni. Iar tenisul are darul de a-ți frăgezi șalele mai rău ca alte sporturi, unde 3-4 zile de vacanță sau răceli nu se văd. La naiba, știu eu fotbaliști profesioniști care se odihnesc 5 zile pe săptâmână și apoi dau gol din penalty. Eroi, nene! Ei, tenisul e un joc al milimetrilor și nici măcar nu mă refer la out-uri. Dacă nu simți mingea la perfecție, nu poți juca, simple as that. Iar ca să nu pierzi contactul ăsta, relația profundă și esențială cu racheta, trebuie să o lași să-ți roadă palma zilnic. Iar zilnic egal durere și accidentări, asta e.

În primăvara lui 2013, Federer vedea și el ce înseamnă o accidentare care să însemne nu doar deranj minor de program, ci meciuri ratate și clasament slab. În iulie a căzut câteva poziții până pe 6, iar singurul titlu câștigat tot anul a fost la Halle, în Germania. Două săptămâni mai târziu, la Wimbledon, părea că totul e ok. În primul tur a dat de Victor Hănescu, în ceea ce avea să fie ultimul lor meci oficial. S-a terminat 6-3, 6-2, 6-0 și au fost multe puncte frumoase.

În turul doi însă, oroare! A dat de Sergiy Stakhovsky, un tip care ulterior mi-a devenit și mai antipatic, după niște remarci stupide la adresa circuitului WTA în general și a homosexualilor, în particular. Însă victoria la Fed a fost fair and square. A stat în puncte bine, a rezistat presiunii publicului și a știut să vină în față, așa cum face și când nu joacă pe iarbă. Ba chiar mai mult decât de obicei, până-n punctul când Federer a încercat să-l nimerească cu un backhand in forță, de pe linia de fund. Proiectilul nu și-a atins ținta, iar publicul s-a distrat copios când Sergiy s-a ferit în ultima clipă și a căzut pe spate. Înfrângerea la ucrainean a pus punct acelei serii incredibile de 36 de sferturi de finală de Grand Slam. Simbolic, era ca un capăt de drum.

Căderea de formă nu i-a adus liniște, ci doar motivație pentru a reveni înapoi sus. Primul pas a fost un nou model de rachetă. Încă nu se știa exact modelul produs de Wilson, dar era clar că schimbarea se va produce: Federer a jucat la Hamburg cu o rachetă neagră despre care s-a speculat mult la vremea respectivă. Însă optimiștii au avut încă o dată dreptate: dacă la 32 de ani ești dispus să schimbi lucruri și să o iei, oarecum, de la capăt, după ce toată viața ai jucat cu un singur tip de rachetă, asta înseamnă că vrei performanță încă.

”Pentru băieți”

Iar performanțele au continuat să apară, deși nu în ritmul în care ne răsfățase în trecut. Anul 2014 i-a adus lui Roger ceea ce mulți spuneau că e inadmisibil să-i lipsească până atunci: Cupa Davis. Între timp, se elucidase și misterul rachetei: de la 90 de inci, a trecut la una de 97. I-a luat un pic să se obișnuiască, dar răbdarea i-a fost răsplătită: shankurile au început să se rărească, iar jocul de picioare nu a mai trebuit să fie mereu perfect pentru ca traiectoria mingii să fie cea dorită.

Anul nu a început deloc rău – oricine ar da orice pentru măcar o semifinală la Australian Open, în timp ce Roger o reușea pe a 11-a consecutivă. Însă cu Rafa în mare formă, Fedalul s-a transformat iarăși într-un meci dezechilibrat: 7-6, 6-3, 6-3. În schimb, a adunat victorii la Djokovic și a câștigat turnee importante la Dubai, Cincinnati, Shanghai și Basel. Și apropo de Djokoviciul acelei perioade, omul juca dumnezeiește. Iar chinezii din Shanghai (și noi împreună cu ei) își vor aminti în special  de acel meci în care Federer i-a întrerupt lui Novak seria de 28 de victorii consecutive.

La US Open, după ce Nishikori l-a scos, la capătul unui meci incredibil, pe Djokovic, lumea îl vedea pe Federer favorit la câștigarea titlului. Era epoca lui „Cumva, cumva, poate mai reușește un ultim Slam”. Însă semifinala cu Cilic a dat totul peste cap. ”The guy served out of a tree, fully deserved”, spunea Roger după ce croatul l-a bătut neverosimil de ușor, în 3 seturi. Roger avea să se răzbune cu vârf și îndesat pe Marin, însă nimeni nu avea de unde să știe asta atunci. La prima finală jucată, Cilic îl bătea pe Nishikori la fel de lejer ca pe Federer.

Finalul de an a fost rezervat, cum spuneam, Cupei Davis. Împotriva Franței lui Gasquet, Roger a câștigat ultimul meci (deși cu spatele-n piuneze, după războiul fratricid cu Wawrinka de la Turneul Campionilor) și a adus Elveției titlul pentru prima oară. Se întâmpla la Lille, într-un stadion de aproape 30 de mii de spectatori. Iar la final, în timpul interviurilor, dar și săptămâni bune după, Federer a încercat să minimizeze nu doar contribuția sa, ci și miza în sine. Cu declarații de tipul ”Am venit să ajut echipa și mă bucur că am câștigat cupa, dar mai mult pentru băieți; ei își doreau asta foarte mult”. 

Mai multă iarbă!

Sezonul lui 2015 a venit cu mai multă iarbă, dar și cu nițică zgură insolită. Dar de început, a început cu victoria cu numărul 1000 a lui Federer. A venit la Raonic, în Australia, iar după meci, Roger a admis că de borna asta știa, chiar dacă ”you guys know these silly stats better than I do”  (citat aproximativ, din memorie).

Federer a câștigat din nou la Dubai (a șaptea oară), iar comentatorii finalei remarcau atunci că Novak adoră să intre în rally-uri interminabile cu Federer pe orice suprafață, în timp ce Roger ”loves to school Novak on any surface”. O bucurie mai ciudățică a venit apoi pe zgură, la Istanbul, înainte ca lovitura de stat și gulenismul să marcheze discursul statal din Turcia. Roger și-a văzut de treabă, a încasat cecul și a câștigat primul său turneu pe zgură din anul… stați că caut, că habar n-am. *deschide pagina de ATP a Maestrului*.. ok, am găsit: din 2009, de la Paris.

Pe final de an, Roger a pierdut finala de la US Open (în fața lui Djokovic) și pe Stefan Edberg (în fața soartei), dar l-a câștigat pe Ivan Ljubičić. Venirea croatului în echipa sa a stârnit multe reacții – pozitive și negative – ba chiar ne întrebam cine va face mai bine în cariera celuilalt. Până la urmă, avea să fie (ca de obicei, aș îndrăzni să spun) o alegere perfectă.

Și apropo de alegeri, tot în 2015 Roger a dat lumii tenisistice SABR-ul (Sneak Attack By Roger). Acea venire șireată, pe serviciul 2 al adversarului, care-i permite să ia mingea rapid, înainte ca cel de dincolo de fileu să revină din mișcarea de serviciu. De atunci și până astăzi, unii au criticat-o (Boris Becker), destui i-au picat în plasă (Djokovic) și alții au încercat să o imite (Kyrgios). A rămas o ciudățenie la care Federer apelează numai din când în când, cu rezultate amestecate. O inovație care nu-i aduce doar puncte, ci, mai ales, o constantă neliniște a adversarului. Simbolic, ea reprezintă dorința lui de a învăța mereu. De fapt, tot urcușul ăsta, din 2013 până în 2018, a fost despre adaptare și corectare. E mare lucru să știi să te corectezi când ceva nu merge pe cât de bine ar trebui, dar să o faci așa cum trebuie. Că, de exemplu, aveam un profesor în facultate care îmi spunea ”Codrin”. Apoi se uita în foaia cu numele noastre și se corecta rapid: ”pardon, Baciu”.

”Nu mai poate…”

Mi-aduc aminte acest ”nu mai poate”, pentru că în 2016 venea tot mai des și din mai multe surse: prieteni cu care joc tenis, jurnaliști, oameni de tenis; chiar și propria-mi rațiune, care-mi șoptea că ”hei, la vârsta asta… cam greu, știi?”. La vârsta asta să revii după o operație la genunchi, fie ea și artroscopică, adică foarte puțin invazivă (după care îți revii, în general, repede). După înfrângerea în semifinala de la Australian Open, în care Roger nu i-a luat decât un set lui Djokovic, baia gemenelor i-a pus capac marelui campion elvețian. A povestit apoi: ”Cred că pregăteam cada fetelor. Am făcut o mișcare banală, m-am întors și am auzit un ”clic” în genunchi. Apoi am fost la grădina zoologică și acolo am văzut că aveam piciorul umflat”. Roger a anunțat beleaua pe Facebook (locul tuturor relelor) și am început cu toții să ne panicăm. Meniscul ăla l-a făcut să rateze o bună bucată, fix atunci când îi plăcea să joace mai mult – Dubai, Rotterdam și Indian Wells erau compromise. Nu a jucat până la urmă nici la Miami, pentru că stomacul i-a făcut probleme.

A fost nevoit să revină la unul dintre turneele care nu prinde nici Top 20-ul, probabil, în preferințele sale: Monte Carlo. Iar problema nu a fost că l-a scos Tsonga în sferturi, ci că, imedit după, s-a accidentat la spate. 2016 a adus și ruperea vrăjii celor 65 de participări consecutive la Slamuri, odată cu retragerea de la Roland Garros. Dar Roger știa ceva ce noi nu aveam habar atunci: că tot rău-i spre bine dacă știi ce vrei de la viață. Iar Federer voia să mai joace.

În vară, sezonul de iarbă nu a fost perfect. Dar lovitura a venit în semifinala cu Raonic, pe care nu doar că a pierdut-o dramatic, în 5 seturi, dar probabil o va ține minte prin prisma acelei căderi pe genunchiul beteag. Imaginea lui Federer lăsând racheta să-i zboare din mînă, iar apoi lipindu-și fruntea de gazonul de pe Central a rămas cu noi o vreme. Alt moment simbolic.

Federer a sărit peste Olimpiada de la Rio (și peste întreg restul de sezon) și a dat naștere la glume precum ”Nu-i nimic, îl vedem în Tokyo”. Avea 35 de ani când credeam că-s șanse mici ca-n 2020 să-l mai vedem jucând la o Olimpiadă. Eh, om trăi și-om vedea.

Continuarea o citești pe Treizecizero