„Welcome to the US Open!”. Povestea ultimelor antrenamente de dinainte de startul US Open

Drumul spre Flushing Meadows este o lungă pasarelă de lemn pe deasupra căii ferate ce leagă Manhattan-ul de Long Island. De o parte și de alta steaguri americane, pe fundal silueta masivă a stadionului Arthur Ashe. A fost pentru mine dragoste la prima vedere cu locul acesta, poate pur și simplu pentru că la capătul lui se scriu povești dintre cele mai frumoase, poate pentru că îmi inspiră libertate și nemărginire.

Ziua respiră relaxare. Trec mai întâi pe lângă bătrânul stadion Louis Armstrong ce urmează a fi renovat și mărit în anul următor. A fost prima arenă centrală a complexului până în 1997 și este numit așa după celebrul muzician care a locuit în Queens până la sfârșitul vieții. Cititorii fideli își mai aduc poate aminte de o discuție interesantă despre acest nume pe care am avut-o aici anul trecut. Înconjor apoi stadionul Ashe și ajung în zona terenurilor de antrenament. Ca să vă faceți o idee despre mărimea complexului, este util de știut că adăpostește acum, pe lângă cele două mari stadioane menționate, un vechi și un nou Grandstand, paisprezece terenuri mai mici și încă cinci de antrenament. Pentru amatorii de cifre: o suprafață totală de aproape 19 hectare (46.5 acri) și peste 60 000 de spectatori în zilele de vârf. Preferatul meu rămâne stadionul 17, cu o capacitate de 3000 de locuri: mare, dar nu intimidant. L-am văzut plin până la refuz o singură data: în 2015, la meciul de dublu mixt Simona/Horia versus Goerges/Zimonjic.

Ajung la timp pentru un meci amical de dublu dintre Andreea Mitu/Raluca Olaru și Lucie Hradecka/Andrea Hlavackova. Nu am reușit să țin scorul, dar au fost destule puncte aplaudate de public, mi-a plăcut mult ce am văzut. Mi-ar fi plăcut și mai mult dacă nu aveam lângă mine un vânzător ambulant (de apa și sucuri cred) care a urlat pe toată durata antrenamentului: ”Welcome to the US Open! We are open.” A fost genul acela de experiență care pare amuzantă în retrospectivă, dar pe moment mi-a urcat tensiunea. Chiar aș fi curioasă să aflu dacă l-au auzit și fetele și dacă le-a deranjat în timpul punctelor. Oricum, US Open își adjudecă cred titlul de cel mai zgomotos Slam. Cerul este brăzdat în permanență de avioane ce aterizează și decolează de pe apropiatul aeroport La Guardia, pe lângă terenurile de antrenament trec mereu trenuri, iar publicul este gălăgios și animat.

De la fete plec spre terenul 9, unde se antrenează Kurumi Nara cu Kirsten Flipkens. De data asta trece razant pe lângă mine proaspătul campion de la Cincy, Marin Cilic. Am ajuns mai târziu și la antrenamentul lui de pe noul Grandstand, un stadion demn de secolul 21 despre care sper să mai am ocazia să vă povestesc. Lângă japoneză găsesc un mic grup de susținători inimoși, dar pe partea cealaltă este gol. Am spionat 20 de minute timp în care nu am văzut nici un raliu mai lung de trei lovituri. S-ar putea însă ca Flipkens să fi jucat la derută, fiindcă eu purtam tricoul Halapeno și făceam fotografii și filmulețe cu două camere și telefonul.

Continuarea articolului, pe Treizecizero