Când merg prin școlile din Bucovina în căutare de talente, antrenorii loturilor de juniori ale Federației de Canotaj au în minte un standard fizic fără de care nu ai cum să răzbați într-un sport atât de dur precum cel care a adus României, la Tokyo, prin Simona Radiș și Ancuța Bodnar, singura medalie olimpică de aur.
Ancuța Bodnar chiar așa a ajuns la lot. Un băiat din sat a venit la ea, într-o pauză, și i-a spus că e chemată de urgență în biroul directorului școlii. „M-am speriat, îți dai seama, trebuia să fi făcut ceva extrem de grav ca sa ajungi la director. Îmi bătea inima, și acum mă văd cum mergeam pe trotuar cu gândul la ce-oi fi făcut”, povestește Ancuța Bodnar despre primii ei „pași” în canotaj – drumul lung din parc până în biroul directorului școlii din Vatra Moldoviței.
„Ajung la domnul director și îmi spune despre ce e vorba: a venit o doamnă în selecție pentru canotaj și pusese ochii pe mine. M-a întrebat doamna ce înălțime, câte kilograme am – nici atâta nu știam! – și mi-a spus că sunt foarte bună pentru canotaj, că ea are ochiul format și că m-a simțit din prima. A întrebat apoi profesorii cum sunt ca elevă, ca om, și a urmat convorbirea cu părinții”.
Cum spune și Ancuța, pe lângă datele fizice, selecționerii se interesează și despre situația școlară a adolescenților pe care îi tentează spre marea performanță. Dacă din discuțiile cu copiii, cu familia și cu anturajul intuiesc și trăsături frumoase de caracter, misiunea antrenorilor e îndeplinită.
Realitatea e că Bucovina – unul dintre marile bazine de valori ale canotajului românesc – oferă lotului olimpic mult mai mult decât niște tineri bine clădiți fizic. Cei care au ajuns la vârf dovedesc nu doar o robustețe fizică, ci și una sufletească. Din acest punct de vedere, Ancuța Bodnar nu e nicidecum o excepție: e, cel mult, mai deschisă în a vorbi despre ce e dincolo de munca infernală cu apa și cu timpul pe culoarul spre medalia de aur.
„Primul gând e întotdeauna la Dumnezeu! După fiecare cursă pe care o termin, Îi mulțumesc că m-a ajutat și că a fost cu mine. Ăsta e primul lucru pe care îl fac”
Până în aprilie 2024, Ancuța Bodnar și colega ei de dublu vâsle, Simona Radiș, legaseră 26 de victorii consecutive. Practic, de dinainte de marele succes de la Tokyo și până la ultimele teste de dinainte de Paris – Europenele de la Szeged – Ancuța și Simona n-au pierdut o singură cursă! Și, la finalul fiecăreia dintre aceste curse, după ultima zvâcnire, când ciocul bărcii mușcă din linia de finiș, gândul Ancuței a fost, nestrămutat, același: „Întotdeauna la Dumnezeu! După fiecare cursă pe care o termin, Îi mulțumesc că m-a ajutat și că a fost cu mine. Ăsta e primul lucru pe care îl fac”. Într-o lume care își caută echilibrul în tot mai rafinate alternative psihologice și spirituale, Ancuța își ia puterea din credința veche a alor ei. „Eu cred că fără Dumnezeu nimic nu este posibil”, mărturisește ea. „Toate se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, iar pentru mine e foarte important să am o legătură apropiată cu El”.
De mică a fost apropiată de Mânăstirea Moldovița. „Eram o copiliță când mergeam acolo cu colinda, împreună cu bunicii mei. Bunicul a fost, ani de zile, paznic la mânăstire, îmi aducea cărți de rugăciune și diverse lucrușoare lucrate de măicuțe, pe care eu le primeam cu drag. Am crescut cu această credință care, cred eu, poate face minuni în anumite momente. Nu vreau să spun lucruri mari, dar uneori mi se arată lucruri încă înainte de competiție, sunt lucruri pe care le simt dinainte…”. Nu e ușor să vorbești despre credință, dar Ancuța o face cu naturalețe.
„De la o vreme, nici nu mă mai supăr dacă nu îmi iese un lucru, pentru că știu că a fost voia Lui să fie așa. Știe Dumnezeu de ce mi le dă acum”
Lupta pentru o medalie e o luptă de zi cu zi. Iar zilele, zilele sunt unele mai bune, în care îți iese totul, inclusiv cele în care adaugi o victorie în plus la zestrea de 20+, și altele mai grele, când riscul cel mai mare e să-ți pierzi speranța. „Credința”, mă corectează Ancuța. „În fiecare zi încerc să mă gândesc că, dincolo de faptul că sunt sportivă, sunt un om care încercă să le facă pe toate. Și știu că toate sunt posibile cu voia lui Dumnezeu. De la o vreme, nici nu mă mai supăr dacă nu îmi iese un lucru, pentru că știu că a fost voia Lui să fie așa. Știe Dumnezeu de ce mi le dă acum. De multe ori, când avem o perioadă mai proastă sau o problemă, Dumnezeu ne încearcă și ne face mai puternici. Eu asta cred că se întâmplă când noi, oamenii, avem o încercare”.
Ancuța își amintește perfect primele ei încercări în canotaj. La Orșova, pe o căldură infernală, de nici gâzele nu ieșeau pe apă. În tăcerea asurzitoare a amiezii toropite, puteai auzi picătura de sudoare care ți se scurgea pe tâmplă în timp ce cărai canoea spre ponton. Greul abia începea: zeci și zeci de minute la vâsle, în ritm de salahor. Peste toate, trebuia să suporte, antrenament de antrenament, nenorocita de vestă de salvare grea, incomodă, care ținea și mai rău de cald și care nu te lăsa să vâslești în voie.
Luată la canotaj de pe banca din parc, Ancuța habar nu avea de înot. Asta nu era o noutate la trialele de la Orșova. Nici Simona Radiș, partenera ei din barca de dublu vâsle, nu știa să înoate. Numai că la Ancuța era o traumă care o urmărise toată copilăria. „Pur și simplu, mi-era frică de apă! Cum îmi ajungea apa la gleznă, începeam să plâng și nu mă linișteam până nu mă lua tata în brațe. Așa am ajuns la Orșova, nu știam să înot, mi-era frică de apă”, îmi povestește.
Ancuței îi era limpede că, oricât de mult o prinsese povestea cu canotajul, n-avea cum să treacă la următorul nivel decât dacă își învingea teama. „Mi-a fost greu să învăț să înot, la un moment dat îmi dădeam drumul de pe ponton în apă, dar mi-era frică fără vestă. Odată, doamna antrenoare m-a aruncat în apă și am început să plâng, am fost cât pe ce să plec acasă. Dar nu m-am lăsat, m-am ambiționat și am fost prima fată care a luat viza de înot. Scăpasem, în fine, de vestă!”.
De câte ori are parte de-o „încercare”, Ancuța își aduce aminte de bunica sa cea cu adevărat încercată din Vatra Moldoviței, care de mică a învățat-o rugăciuni și poezii, și la felul ei senin de a trăi cu bunele și cu relele lăsate de Dumnezeu. „Familia m-a crescut așa”, îmi spune Ancuța.
Deși curiozitatea a împins-o să cunoască lumea mare, lumea de dincolo de Moldovița ei dragă, Ancuța a rămas atașată de satul în care a făcut primele „antrenamente” pentru viață, la prășit de porumb și la cules de barabule. „În timpul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, tot satul a fost alături de mine, oamenii n-au dormit nopțile ca să vadă toate cursele, nu doar finala: <Să știi că nu dormim, vă suntem alături, abia așteptăm să te vedem!>”. Iar Ancuța, la fel ca în adolescență, le-a răsplătit dragul cu o medalie, cea mai strălucitoare dintre toate. Abia a așteptat să ajungă acasă, la ai ei, să le-o arate. „După finala de la Jocurile Olimpice nu reușeam nicicum să mă liniștesc. Abia când am ajuns acasă am simțit liniștea de care aveam eu nevoie. Abia la Vatra Moldoviței, printre ai mei, am reușit să mă liniștesc”.
„Simt că toate rugăciunile mele au fost ascultate și au fost împlinite. Toate! Și mă rog în continuare pentru altele, sper că se vor împlini și ele”
Ancuța simte într-un fel anume puterea celor ce-i sunt aproape. „Simt puterea rugăciunilor lor. Atât familia, cât și cunoscuții se roagă pentru noi când avem concursuri. Măicuțele de la Moldovița se roagă tot timpul pentru ca nouă să ne fie bine. Dau un mic secret din casă: mama merge de fiecare dată și aprinde lumânări pentru toți cei trecuți la cele veșnice din neam înainte de competițiile noastre. Când avem finalele, ard lumânările la Vatra Moldoviței. E un mic ritual de familie pe care ai mei îl țin de când sunt eu în sportul de performanță. Ne luăm puterea de la toți cei care se gândesc cu drag la noi. Toată energia pozitivă este cu noi, iar noi o simțim”, îmi spune, cu sfială, ca să nu strice vraja, Ancuța.
Fetița care se ruga fierbinte alături de bunicii din Vatra Moldoviței e acum o femeie în toată firea. O țară întreagă își pune speranțele de aur pentru Paris 2024 în ea și în Simona. La rândul ei, Ancuța se încrede în rugăciunile ei – „antrenamentul” spiritual de dinaintea, din timpul și de după marile competiții la care participă, cu nimic mai prejos decât antrenamentele istovitoare de la ergometru sau de pe lac. „Simt că toate rugăciunile mele au fost ascultate și au fost împlinite. Toate! Și mă rog în continuare pentru altele, sper că se vor împlini și ele”. Mai sunt câteva zile până la finalele de la Paris. În ziua finalei de pe Vaire-sur-Marne, undeva departe, în Bucovina, la Vatra Modoviței, zeci de lumânări vor pâlpâi împreună, îngânând flacăra mare de la Paris.
**
Prin seria „La început“, subliniem virtuțile predominante pe care sportivele și sportivii noștri le demonstrează: cultura muncii sau disciplina lor, credința lor, generozitatea, curajul, smerenia sau modestia, răbdarea și perseverența, dragul de țară și altele ca ele. Evidențiem aceste calități pentru că rolul formator al sportului de performanță tocmai acesta este: să ne ofere modele reale, să ne arate pe ce calități umane se sprijină reușitele celor pe care-i admirăm.