Mulți colegi își vor fi aruncat priviri mirate în acea zi de început de primăvară, văzându-l pe Cătălin cu mâna pe sus, ca un elev silitor care anticipează răspunsul pe când profesorul nici n-a terminat întrebarea. Ce-i drept, cu spatele la catedră nu se afla un dascăl, ci niște antrenori de kaiac-canoe veniți la Sarichioi tocmai de la Tulcea.
De fapt, Cătălin chiar anticipase răspunsul: pentru copilul de doar 13 ani de atunci, care nu știa mai nimic despre sport, darmite despre cel de performanță, răspunsul era Tulcea, orașul unde merseseră să facă liceul toți copiii mai mari de pe strada sa. „Rămăsesem singur, nu mai aveam cu cine să mă joc și atunci am văzut povestea asta cu selecția pentru clubul de canoe de la Tulcea ca pe o șansă să evadez și eu în orașul băieților mari”.
Ajuns la 25 de ani, marele campion simte că nimic nu e întâmplător. Că, într-un fel, a fost acolo, în răspunsul său entuziast și precipitat din acea zi, și chemarea apei, care e în ADN-ul fiecărui rus lipovean: „Am copilărit pe malul lacului Razim, sunt legături care se formează de la sine. Mereu mă găseau ai mei pe malul apei – încă de când nu știam să înot – și le dădeam mari emoții”.
Era, poate, în entuziasmul copilului care a ridicat primul mâna sus când a fost vorba să dea o probă la canoe și visul de a avea o barcă a lui: „Țin bine minte: nimeni din familia noastră nu a avut barcă în copilăria mea. Nu vorbesc de o barcă cu motor, cum aveau alții, dar măcar o lotcă lipovenească, cu rame. Cum ziceam, nimic nu e întâmplător. În acea zi, când au venit domnii antrenori la școala din Sarichioi, mi-am câștigat dreptul <<lotca>> mea”. Și așa, ușor, ușor, am dat curs la tot ce urma să vină…”.
*
Dacă vreunul dintre colegi a fost uimit de gestul voluntar al lui Cătălin la „oferta” antrenorilor de canoe e, de fapt, pentru că el nu se număra, nici pe departe, printre „vedetele” sportive ale clasei. „Eram total netalentat. Și acum sunt netalentat, chiar dacă mulți mă contrazic, inclusiv și domnul antrenor. Eram, pur și simplu, amotric! Nu știam nici măcar să alerg. Ce să mai vorbim despre sporturile de echipă care se practică în școala gimnazială, handbal, fotbal…”, recunoaște Cătălin. Ideea că era „afon” la sport apare recurent în discursul lui.
De altfel, când a ajuns acasă și a încercat să o pregătească pe mama sa în legătură cu decizia pe care o luase, nici măcar n-a pomenit de sport. Ține minte ca azi curtea înflorită a casei de la Sarichioi, ruptă din ilustrațiile fascinante ale cărților cu basme rusești, și pe mama sa, trebăluind, cum îl întâmpină cu un zâmbet cald: „Chiar acestea au fost, cred, cuvintele: <<Mamă, merg la Tulcea. Merg să învăț și eu la Tulcea.>>. Un cuvințel n-am scăpat despre sport!”. Până la urmă, antrenorii sună acasă, iar planul e deconspirat. Totuși, părinții sunt de acord să-și lase copilul la sport, iar Cătălin e transferat la o școală din Tulcea.
„Nici măcar o dată cu începea sportului de performanță – mi-aduc bine aminte! – nu am intrat în parametrii normali ca sportiv. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. Amotricitatea a persistat în primul an de canoe. Mi-aduc aminte că toți colegii noi care veneau în grupă după mine reușeau să mă întreacă. Era cam frustrant pentru un copil de 13-14 ani să fie întrecut de alți copii de vârsta lui, poate chiar mai mici. A fost o perioadă destul de grea.”.
„Îmi e destul de dificil să descriu ce simțeam. Nici nu înțelegeam prea bine despre ce este sportul în care mă băgasem, habar nu aveam cum se câștigă medaliile. Colegii mai mari încercau să-mi povestească cum este sistemul de calificare într-o finală, cum se trag cursele, iar eu nu înțelegeam nici în ruptul capului cum poți câștiga și pe 500 de metri, și pe 1.000 de metri. Totul mi se părea dificil de înțeles pe atunci”.
*
Nici măcar succesele care aveau să se lege, foarte devreme, nu erau ușor de înțeles. „Abia odată cu maturizarea, după ce am avut câteva rezultate remarcabile, am făcut o retrospectivă și mi-am dat seama că, la mine, succesul vine numai din muncă. Atunci am înțeles cât de importantă e munca pentru a ajunge undeva. Când eram mic, cu bunica, chiar dacă eram pe câmp, nu înțelegeam adevărata valoarea muncii. Ușor-ușor, odată cu maturizarea, mi-am dat seama că e o calitate pe care nu o au mulți, o calitate care ajută oricând, peste tot, în orice domeniu”.
Fără să știe, în băgăjelul modest cu care plecase de la Sarichioi spre Tulcea, Cătălin luase, laolaltă cu o caserolă de șnițele și niște scrumbie afumată, ca la mama acasă, și cultul muncii. „De la cea mai fragedă vârstă, mergeam cu bunica la muncile câmpului. Așa mi-am câștigat primii bănuți. Nu eram trimis de părinți, dimpotrivă, mă mai certau că alegeam ca în vacanțe să merg la muncă cu bunica. Dar, dacă am avut ceva care m-a ajutat la Tulcea, asta a fost: dragul de muncă”.
Iar copilul „afon” la sport a început, cum, necum, să se lipească la trofee. În 2016, în ultimul an de juniorat, cunoaștea deja gustul succesului. Dintre cele 6 medalii câștigate de întreaga grupă, 5 sunt ale lui. Trage și la simplu, și la dublu, și la patru. „Reușeam să câștig medalii la distanțe de timp foarte scurte, de la probă la probă, iar timpii pe care îi atingeam nu erau deloc răi. La Campionatul European atinsesem un timp cu două secunde mai lent decât recordul mondial la seniori. Era incredibil! Acel an întreg a fost rampa mea de lansare și anul în care am înțeles ce înseamnă cu adevărat sportul”.
Succesul e dulce, dar responsabilitatea care vine împreună cu el are gust amar. „Cu primele rezultate, odată cu gustul succesului, apare, inevitabil, acea presiune pe care o formează atât cei din jurul tău, cât și tu ca sportiv. Își dorești foarte mult medalii, dar și muncești din ce în ce mai mult. În cazul meu totul a fost productiv până la această oră. În fiecare an, pregătirea a decurs așa cum trebuie, iar rezultatele nu au încetat să apară. Totul, pe măsura efortului depus”.
Cătălin insistă: „Nu eram nici pe departe cel mai talentat. Numai prin muncă am eclipsat acea lipsă de talent. În continuare consider că este nevoie de muncă zilnică, de muncă grea. Nu există un punct pe care să-l ating, să simt că barca alunecă magic, și să mă opresc acolo, să mă culc pe o ureche și să aștept ca victoria să vină de la sine. Total fals! E o căutare de fiecare zi a apropierii, uneori iluzorie, de perfecțiune”.
*
În sportul de performanță, spune Cătălin, nu sunt două zile la fel. „Azi m-am simțit foarte bine, barca mea a alunecat foarte bine. Mâine pot ieși la antrenament și, total diferit față de ziua precedentă, să nu mai alunece barca, efectiv, să nu mai simt apa. Sunt tot felul de factori care influențează sportul. Așa că este destul de greu să ai două zile identice. Și atunci trebuie să fii foarte treaz, foarte atent, să te adaptezi. Din punctul meu de vedere, sportivul cel mai bun e cel care știe să se adapteze la situație”.
La nivelul unui campion european și mondial și aspirant la titlul olimpic, constantele sunt puține. Munca grea e una. Pregătirea în detaliu a performanței e alta. „Mă gândesc că relația perfectă în sport este relația dintre mine și domnul antrenor Florin Popescu. De fiecare dată când am ceva de spus, îi spun. Multe detalii le poate simți doar sportivul, acolo în barcă, antrenorul le vede din afară și nicidecum nu poate să își dea seama de ceea ce simte sportivul acolo. Punând informațiile cap la cap, punând informația pe care mi-o transmite domnul antrenor și feedback-ul pe care i-l transmit eu, la rândul meu, după un antrenament, prin această relație de comunicare, așa apare succesul”.
E vorba de multă onestitate la mijloc, spune Cătălin. Onestitate de ambele părți. „Suntem, înainte de toate, prieteni. Nu o dată s-a întâmplat să am, eu știu, probleme personale și să îmi permit să îi spun domnului antrenor, să-i povestesc, să mă descarc, pentru că este nevoie și de asemenea situații. Din partea domnului antrenor simt același lucru. De fiecare dată când are o supărare, vine și povestim. Nu doar eu trebuie să am încredere în domnul antrenor. Are și el în mine: poate să mă lase singur la antrenament și îmi văd de treaba mea…”, adaugă Cătălin un nou „ingredient” la rețeta muncii grele.
Cătălin nu mimează onestitatea: „Poate nu este momentul acum să vorbesc de partea negativă, însă există și asta. Sunt momente în care domnul antrenor are foarte multă răbdare cu mine. Sunt un tip dificil, iar el are toată răbdarea din lume. Mă lasă să răbufnesc, să mă manifest ca un vulcan și, pe urmă, după ce mă liniștesc bine, discutăm. Apoi, sunt antrenamentele în care nu am încredere în mine, nu am încredere în ceea ce fac acolo, nu simt deloc barca. Și totuși, vine domnul antrenor și îmi spune că dacă mă pregătesc în continuare la fel o să mă joc cu toți adversarii la următoarea competiție”.
*
Copilul care habar nu avea despre ce e vorba în sportul de performanță s-a trezit, după numai câțiva ani, în canoea de dublu cu marele Victor Mihalache. Chiar în acea barcă a câștigat prima medalie ca senior, primul său aur, la Jocurile Europene de la Minsk, din 2019. Atunci a înțeles că sportul nu mai e un joc, că sportul îi devine destin. „Eram deja vicecampion mondial și dublu campion european la tineret, dar, cu Victor în canoe, aflam secrete, cumva, în totală contradicție cu ce știam eu. Sportul mi se părea mai simplu, mi se părea mai mult joacă, până să lucrez cu Victor”.
Trecerea de la dublu la simplu a fost foarte naturală, spune Cătălin, căutând un sinonim pentru simplu. „Mare parte din pregătirea la canoe se întâmplă în barca de simplu. Abia apoi vin antrenamente specifice, când antrenorul vrea să sudeze un dublu puternic. Dar, în principiu, tot ce se întâmplă, se întâmplă în barcă de simplu, și pentru mine a fost foarte natural să încep să concurez la cel mai înalt nivel”.
Singurătate în barca de simplu? O întrebare la care doar un novice se poate gândi. Nu ești niciodată singur în sportul de mare performanță. Durerea îți e tovarăș de drum, la fel ca antrenorul. Ți-o faci tovarășă de barcă, mergi înainte; dacă nu te împaci ea, poți să spui adio marilor competiții. „Canoist fiind, trebuie să ai o răutate pozitivă, să fii un luptător, să-ți doreaști să lupți până la capăt, chiar și în momentul când dai de greu. Ești în față, vezi acea barieră de finish, dar nici atunci nu te oprești, pur și simplu”. Mai ai două vâsle, nu mai mult, până la medalia de aur, durerea e mai vie ca oricând, pulsează în ritmul ramelor, mai tare și mai tare. Dar abia acela e semnul – în ascuțimea cea mai fină a durerii – că ai luat medalia de aur. „Îmi place acea durere pe care ajung să o ating la finalul unei curse. Știu că odată cu acea durere e imposibil să nu vină un rezultat strălucitor”.
„Lucrez la toleranța la durere în timpul antrenamentelor, pentru că sunt conștient că dacă reușesc să trec peste acele antrenamente foarte dure, în competiție nivelul acelei dureri se va simți mult mai puțin. Toată pregătirea aceasta a noastră pentru Jocurile Olimpice e, de fapt, o luptă cu durerea. Poți să îi zici și așa. Nu există cursă mai dură decât antrenamentele pe care le facem săptămână de săptămână”.
*
Sunt mai bine de 10 ani de când Cătălin trăiește cu durerea. Și luptă cu limitele lui. „Acum, sunt mult mai calm înainte de startul curselor, sunt mult mai relaxat pe parcursul unei competiții. Știu că am mai fost acolo, că am mai depășit momente ca acelea și, de multe ori, cu succes la final. Un sportiv care ajunge la o anumită vârstă și experiență, cum mă simt și eu la 25 de ani, intră în etapa aceea în care se cunoaște mai bine. Ai niște kilometri vâsliți pe apă, ai atâtea antrenamente bune, ușor-ușor conștientizezi mai bine ce ți se întâmplă, te cunoști mai bine. Asta e o îmbogățire personală, dincolo de medalii”.
„Toată munca asta nu are cum să nu fixeze anumite valori”, mărturisește Cătălin, în timp ce trebăluiește prin vestiarul de la Snagov. „Eu zic că, în sportul de performanță, cei care ajung să se cunoască foarte bine sunt cei care excelează. Pentru mulți, rezultatele apar doar atunci când ajung să se cunoască cu adevărat pe sine. Eu am fost un caz fericit, am reușit să obțin primele medalii la o vârstă foarte fragedă”.
Nu e dată să câștige o medalie importantă ca ea să nu fie asociată cu faptul că, la fel ca Ivan Patzaikin, Cătălin Chirilă e rus lipovean. Toată lumea vorbește, invariabil, despre dragul de apă. Cătălin nu contestă, doar nuanțează. „La fel ca dragul de apă, bănuiesc că și dragostea pentru muncă tot de acolo mi se trage, din moși-strămoși. Acolo, munca ține de firescul lumii lor. Pentru rușii lipoveni, munca e principala calitate”.
Cătălin are un nod în gât când vorbește despre frumusețea Sarichioiului natal. Revine, mereu, la grădinile cu flori precum cea din ziua când, venit de la școală, a luat-o pe un nou drum. Culmea, fiecare victorie, fiecare medalie, în loc să-l îndepărteze de casă, l-a apropiat și mai mult de Sarichioi. Copilul din clasa a VII-a a vâslit mări și oceane ca să înțeleagă asta. „N-aș zice că oamenii din Sarichioi duc o viață grea. I-aș spune o viață simplă. Oamenii trăiesc simplu, modest, trăiesc, de fapt, ziua de azi, ceea ce e mult mai plăcut și mai adevărat. Pentru mine, munca e ceva cât se poate de natural. Mă dedic muncii, fac ca ai mei din sat, încerc să trăiesc ziua de azi și totul se întâmplă foarte firesc”.
Sunt mulți campioni care vorbesc despre muncă. Dar puțini au firescul copilului care, la 9-10 ani, își câștiga primele „medalii” în bănuții mărunți ai bunicii, alături de care se spetea sub soarele șfichiuitor al Dobrogei.
**
Prin seria „La început“, subliniem virtuțile predominante pe care sportivele și sportivii noștri le demonstrează: cultura muncii sau disciplina lor, credința lor, generozitatea, curajul, smerenia sau modestia, răbdarea și perseverența, dragul de țară și altele ca ele. Evidențiem aceste calități pentru că rolul formator al sportului de performanță tocmai acesta este: să ne ofere modele reale, să ne arate pe ce calități umane se sprijină reușitele celor pe care-i admirăm.