Cupa Mondială, povești de suporteri: naționala Belgiei aduce solidaritate într-o societate divizată

Danny Coposescu 9 iulie 2018

Foto: Nina Zotina / Sputnik/ Hepta / Sport Pictures

E minutul 26 la Kazan. Romelu Lukaku culege mingea undeva pe la 40 de metri în fața propriului careu. Pe Lipscani, în fața ecranelor unui bar înghesuit până la refuz, volumul crește proporțional cu fiecare metru închițit de masivul atacant al lui Manchester United. Întâi Fernandinho, apoi Paulinho dispar undeva în fundal, ca bornele depășite pe autostradă. Urmează pasa împinsă către Kevin De Bruyne. O atingere, două, trei, a patra face plasa să se scuture – și pe un tânăr într-un tricou roșu să se ridice extaziat de la masă (și să-și verse berea). La finalul victoriei care a dus Belgia în prima ei semifinală de Mondial din 1986 încoace, Daniel îmbrățișează tot ce prinde: „Nu cred că am avut ceva în viața mea care să-mi provoace emoții mai profunde decât echipa asta.‟

*

Ce-a simțit Daniel în București, vinerea trecută, și ce simt probabil cei mai mulți din cei 11 milioane de locuitori ai Belgiei, nu e neapărat de la sine înțeles. Nu vei găsi prea multe locuri în Europa unde conceptul de națiune – implicit și de „Națională‟ – să fie mai complex și mai contestat decât în Belgia. Pe de-o parte, un studiu al Uniunii Europene arată că belgienii formează una dintre cele mai puțin naționaliste populații din uniune; pe de alta, cosmopolitanismul concurează de decenii bune cu mișcările secesioniste inspirate de diferențe entno-lingvistice. În toată îmbulzeala asta ideologică, rămânea adesea prea puțin loc pentru o identitate unitară.

Unde să mai adaugi și complicația particulară a lui Daniel, care s-a născut în România, dar și-a petrecut mai toată viața în Belgia? Întors după aproape trei decenii la rădăcini – „toată lumea pleacă de aici, eu am venit să văd de ce‟ – n-ai cum să nu observi cât de bine e legat de acele rare simboluri cu adevărat naționale: tricoul și fularul de fotbal.

Iar lotul actual, plin cu povești ca cele ale familiilor lui Lukaku și Komapany, Fellaini sau Chadli, e perfect plasat pentru a prezenta o imagine deosebită a Belgiei. Una în care imigranții și urmașii lor sunt sărbătoriți ca eroi. Însă nici euforia nu-i știrbește scepticismul lui Daniel, care nu-și face speranțe că proiecția asta poate lupta contra anxietății generale față de imigrație. 

„E o formație foarte multiculturală, dar după părerea mea – eu fiind bine plasat să evaluez chestiile astea – trebuie să rămânem realiști. Fotbalul e fotbalul și societatea, viața de zi cu zi e alta. Printr-o minune, dacă reușim să câștigăm Cupa Mondială, o să rezoneze câteva luni. Dacă în timpul ăla o să fie alegeri, poate că o să aibă un efect de durată. Dacă nu, nu.‟

Pesimismul ăsta e cu atât mai justificat când vine vorba de vecinii care îi stau acum Belgiei în cale pe drumul spre finală. Acum două decenii, când Franța câștiga turneul găzduit de ea, jucătorii ei deveneau cel mai puternic argument în favoarea multiculturalismului. Doar trei ani mai târziu, succesul „Black-Blanc-Beur‟ (negru, alb, arab) ardea și el în flăcările conflictelor de stradă între autorități și tinerii exilați la periferiile orașelor.

„Și eu sunt cumva acel imigrant,‟ spune Daniel, când vine vorba de atitudinile contemporane de acasă. „Nu complet, pentru că eu n-am avut niciodată probleme în Belgia. Ar fi foarte frumos să se schimbe percepțiile asupra imigranților și chiar cred că o să fie cazul în multe locuri și de destule ori. Dar ca asta să fie schimbarea care face din societate altceva, nu cred, indiferent ce s-ar întâmpla mai departe.‟

Aici intervin Fellaini și Chadli, care au salvat situația în optimi cu Japonia, când „generația de aur‟ părea că-și va pierde definitiv luciul. Aici pășește și Lukaku sub reflectoare, cel mai bun marcator al Belgiei, care i-a terorizat pe brazilieni. Impactul pe care-l are izbânda unui grup divers, care unește sub un singur scop flamanzi, valoni și imigranți de a doua generație din Congo, Mali sau Maroc, nu poate fi subestimat. Nici istoriile personale ale unor fotbaliști care au depășit obstacole enorme pentru a ajunge pe culmi nebănuite.

„Echipa belgiană e formată acum din staruri la nivel mondial. Dar dacă te uiți cum au trăit ei în tinerețe, vezi că au crescut în banlieues (suburbie). Aproape toți jucau pe străzi. Sunt convins că, pentru ei, tot campionatul ăsta e un fel de apoteoză pentru cei 20-25 de ani munciți ca să ajungă aici.‟

Iar asta e de-ajuns să transcendă, chiar și doar efemer, diviziuni antice.

 „Se vede peste tot pe internet, în Bruxelles, în Antwerp, în Ghent, se întâlnesc tot felul de oameni care nu se cunosc și își sar în brațe. Așa ceva nu poate face nimeni, în afară de naționala de fotbal.‟

*

La 12 ani după ce Michel Sablon, fostul director tehnic al federației de fotbal din Belgia, a demarat proiectul care a pornit banda rulantă de talent, naționala „Red Devils‟ își atinge în sfârșit potențialul. Uniformizarea tactică la toate nivelurile de tineret, maximizarea bazei de selecție și concentrarea pe dezvoltare tehnică, în loc de rezultate, continuă să producă jucători râvniți de toate campionatele mari. Dar Daniel crede că seniorii au dobândit acum și ingredientul secret care le-a lipsit în trecut.

„Experiența. Cel mai mare aspect din toată treaba asta e experiența. Toți jucătorii ăștia au avut patru ani în plus să se pregătească din nou și au fost în top, dacă îi iei pe fiecare în parte, la echipele lor de club. Asta le-a dat încrederea că nu trebuie să se mai teamă de echipe ca Argentina sau Brazilia. Am văzut sfertul de finală din 2014, am văzut meciul cu Țara Galilor în stadion la Europene și au fost de rahat. Nu cred că a fost vorba de aroganță atunci, ci de teamă și lipsă de experiență. Nici în prima repriză cu Panama sau Japonia n-am văzut neapărat aroganță, ci o lipsă de voință. Mi-au părut fricoși. Cu Brazilia, n-a mai fost cazul.‟ 

Și nu-i vorba doar de cei de pe teren. Roberto Martinez a fost acuzat des că nu-i decât un șarlatan – insulta preferată a brigăzii Premier League, care nu i-au uitat (sau iertat) mandatul nefericit de la Everton. Însă la fel ca prestațiile alor săi, antrenorul spaniol a crescut de la meci la meci în rolul ăsta.

Așa că factorul preferat al lui Daniel răsare din nou: „La Martinez, e vorba și de doi ani de experiență care se văd. Și eu am zis la un moment dat că nu se poate ca o echipă atât de bună să fie antrenată de cineva mai puțin decât extraordinar. Nici Wilmots, nici Martinez nu sunt tocmai extraordinari, dar la cel din urmă, se vede o diferență pe partea tactică. Nimeni nu mai vorbește ca De Bruyne acum doi ani despre lipsa unui plan. Nu e nici el Mesia, dar are un rol foarte important.‟

N-ar fi exclus ca divinizarea să apară totuși în cazul în care Belgia trece și examenul de marți seară. Și, în ciuda tuturor rezervărilor, poate că delirul colectiv pe care l-ar provoca ar fi în stare să mute și munții metaforici care-i despart pe belgieni în atâtea alte privințe.

„N-am mai plâns de mulți ani, dar la pauză, l-am sunat pe tatăl meu și am plâns. Am zis că nu mai pot – efectiv, nu mai pot! El îmi zicea: <Daniel, nu-ți vine să crezi ce arată acum la televizor din toată țara. Este ne-bu-ni-e!> Îmi pare rău că nu sunt acasă acuma. Dar dacă batem și Franța, am fugit acasă.‟

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.