Lumea o știe doar așa: puternică, ambițioasă, determinată, mereu în frunte, pășind militărește, ca un veritabil general, cu drapelul în mână, în fruntea elitei sportive a României. A câștigat opt medalii olimpice la canotaj, a fost declarată sportiva secolului în disciplina sa, a devenit apoi chestor de Poliție, echivalentul gradului de general de armată, a condus unul dintre marile cluburi sportive de la noi, Dinamo București, apoi cea mai de succes federație sportivă din țară, cea de canotaj, iar acum conduce întreg sportul românesc, din poziția de secretar de stat și șefă a Agenției Naționale pentru Sport.
Elisabeta Lipă putea să facă oricând un pas în lateral, la adăpostul primelor medalii strălucitoare și a notorietății inerente, care i-ar fi asigurat, fără probleme, o pensie viageră bunicică, pe lângă o slujbă comodă până la pensionarea specială, de om cu un grad, acolo, în Poliția Română. Dar nici măcar „alibiul” maternității și al familiei n-au întors-o pe Elisabeta Lipă de pe drumul pe care a pășit când s-a trezit într-o bună zi, „forțat-obligat”, la numai 19 ani, în lotul de canotaj pentru Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din 1984.
„Am început cu atletismul, pentru că o aveam ca model pe sora mea, apoi, la liceu, am practicat baschetul. După un an și jumatate de baschet, a venit la noi, la liceul nostru din Botosani, doamna antrenoare Ileana Pavel, care era în căutare de talente pentru canotaj și care m-a și selecționat la clubul Olimpia București. Nici nu știam cu ce se mănâncă sportul asta! Doar din ce ne povestise ea, că se practica în niște bărci lungi, ascuțite, cu care ieși pe lac, când e soare afară. Însă mie întotdeauna mi-a plăcut provocarea, și am zis să încerc, de ce nu?”.
Antrenoarea avusese un fler extraordinar: „Nici nu m-a testat la forță când m-a selecționat. A văzut ca eram bine proporționată, cu brațe puternice și picioare lungi, că nu eram obeză, să nu încap în barcă, dacă tot ne povestise de bărcile ascuțite și înguste. Abia după ce am venit la București am lucrat la forță și la celelalte calități specifice canotajului. Eram în trimestrul al doilea la școală și, în ianuarie, am plecat de la Bootoșani la Liceul 18 din București. Am stat la cămin, mergeam dimineața la ore, după-amiaza la antrenament, vara, în vacanțe, bifam competițiile la care trebuia să particip. Succesele au început să vină imediat, pe bandă rulantă. Prinsesem gustul medaliilor”. Și anul următor, Elisabeta Lipă era făcea deja parte din lotul pentru Los Angeles.
Din ce vine motivația de a merge mai departe, de a continua să lupți și să câștigi după ce ai câștigat deja tot ce se putea câștiga? Și cu ce preț vine asta?
„Practic, eu mă trezisem peste noapte la lotul olimpic. Am nimerit lângă Sanda Toma, Valeria Răcilă, Olga Homeghi, numai nume sonore în canotajul românesc, la care mă uitam ca la Dumnezeu, nu îndrăzneam nici să trec prin fața lor, erau idolii mei. Apoi am ajuns colege de barcă, nu mai era nimic ieșit din comun. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult a fost că, în ciuda diferenței mari de vârstă și de palmares, m-au acceptat foarte repede în grupul lor, ca și cum m-aș fi născut acolo, la lot; ca și cum eram de-o seamă. Asta m-a făcut să fiu mult mai serioasă, să trag tare, pentru că le vedeam cum muncesc și îmi plăceau rezultatele lor. Așa am ajuns și eu la performanța la care nici nu visam în copilărie, atunci când prinsesem gustul sportului”.
La 40 de ani după aurul de la Los Angeles, ambiția n-a lăsat-o niciun moment pe Elisabeta Lipă. Cariera de conducător sportiv de după cariera de sportiv înseamnă, la rându-i, un lung șir de succese. „Din ce vine motivația de a merge mai departe, de a continua să lupți și să câștigi după ce ai câștigat deja tot ce se putea câștiga? Și cu ce preț vine asta?”, am întrebat-o mai demult pe Elisabeta Lipă. „Eu una, sincer, nu îi înțeleg pe sportivii care ajung sus, câștigă o medalie sau o mare competiție, devin celebri și apoi dispar, pur și simplu. Uneori mă întreb: oare eu de ce am mers la șase olimpiade? Aveam aur la Los Angeles, aveam argint și bronz la Seul, aveam toate culorile în palmares, ce mai putea fi nou pentru mine? Dar ambiția și motivația nu m-au părăsit niciun moment. De la fiecare mare competiție, de la fiecare ediție a Jocurilor Olimpice îmi doream ceva. Eu am fost sportivă a clubului Dinamo din 1985, după prima olimpiadă din carieră. Dinamo îmi oferise stabilitate, pentru că eu încă de atunci, de la 20 de ani, mă gândeam ce o să fac după ce abandonez sportul de performanță. Poți să ai bani, poți să ai tot ce vrei, dar nu poți sta tot restul vieții, după 30 de ani, doar la taclale cu vecinii”.
„Trebuie să te integrezi în societate”, subliniază marea noastră sportivă. Pentru mulți campioni, încheierea carierei sportive coincide cu o perioadă grea, uneori chiar cu depresia. La Elisabeta Lipă, lucrurile au stat cu totul altfel. În paralel cu cariera de top în canotaj, Elisabeta Lipă a țintit mereu și un traseu de succes în haina militară. „La Dinamo am luat-o de jos, de la gradul de sergent major în Miliție, cum era pe vremea aceea. De la prima tablă și până la ultima stea, am luptat pentru Dinamo! Asta a fost motivația cea mai mare a mea, chiar și la 40 de ani, când toată lumea venea la mine și mă întreaba dacă mai fac față în sportul de performanță, dacă mai pot. Și le răspundeam că da, mai pot, pentru că nu vreau să mă opresc la gradul de colonel de Poliție. Fiecare grad al meu a fost muncit, că a fost o tresă, că a fost o steluță.”
Elisabeta Lipă n-a ignorat nici dezvoltarea personală pe parte academică. „Cum să fii general fără Bacalaureat, fără facultate, fără doctorat? Mă frământase de multă vreme problematica longevității sportive, pe măsură ce eu însămi devenisem o veterană a canotajului. Așa că, atunci când îndrumătorul meu de doctorat m-a întrebat ce propunere de temă am, i-am spus: Domn’ profesor, eu vreau să știu cum am ajuns o sportivă atât de longevivă, dar și ce mă așteaptă după un efort atât de îndelungat. Și atunci asta a fost tema mea a fost. Așa am aflat că unul dintre efectele longevității la acest nivel de performanță este anemia. Eu fiind anemică și nereușind să îmi explic de ce… Și, uite, descopăr că m-am ales și eu cu ceva după 24 de ani de canotaj: cu o anemie! Dacă nu lucram la teza de doctorat, nu aș fi știut asta”.
Canotajul e un sport în care stai în cantonament 11 luni pe an, spune Elisabeta Lipă. „Vii acasă – că ești căsătorit, că nu ești căsătorit, că ești mamă, că nu ești mamă – de sâmbătă de la prânz până duminică seară. După care revii în cantonament. Nu se poate face performanță de la distanță. Cine reușește să facă aceste sacrificii, poate spera și la medalii. Am avut noroc de un soț înțelegător, care a știut foarte bine situația, care a venit în cantonament cu mine, când putea și el. A înțeles și a acceptat. Și m-a susținut, pentru că în carieră am avut și eu un moment când am vrut să renunț, când am zis: Gata! Nu mai pot! Îmi ajunge, nu mă mai pot scula dimineața să merg în cantonament la Snagov!”. Și el îmi zicea: Păi nu tot tu spuneai că nu vrei să te lași sergent major, că vrei să te lași când ajungi general?. Știa motivațiile mele și mi le reamintea atunci când îmi era greu”.
Iar momente grele au tot fost, mai ales pe final de carieră, după Olimpiada de la Atlanta, din 1996. Elisabeta Lipă s-a retras din activitate în 1997, ca să-l nască pe fiul său, Dragoș, dar s-a reîntors în barcă în 1999, la timp ca să prindă Olimpiada din 2000. „Într-o zi, am mers și i-am spus soțului: Gata, Dragoș are deja 1 an și 4 luni, mama poate merge în cantonament. Îl iau cu mine în cantonament la Snagov și îi caut o bonă acolo, ca să mă pot antrena. Dragoș a devenit imediat mascota lotului, era tot numai un zâmbet, toată lumea îl ciufulea. Fiind mereu în centrul atenției, a și vorbit foarte repede, lega fraze întregi înainte de 2 ani. A crescut cu ciorbă la cazan, cu mâncare și cu program de cantonament și a devenit un copil sociabil”.
„Când ajungeam sâmbătă acasă, din cantonament, era de o bucurie de nedescris. Când se făcea duminică seara, era deja trist. Închideam ușa și, până la Snagov, plângeam tot drumul!”
În timpul pregătirilor pentru Olimpiada din 2004, ultima din cariera de sportivă a Elisabetei Lipă, Dragoș era deja măricel, mergea la grădiniță și nu mai putea sta în cantonament. „Când ajungeam sâmbătă acasă, din cantonament, era de o bucurie de nedescris. Când se făcea duminică seara, era deja trist. Închideam ușa și, până la Snagov, plângeam tot drumul! Dar a trecut și anul acela, a venit Olimpiada din 2004, când am câstigat din nou, am bătut recorduri…”. Și când, la fel ca la precedentele Jocuri, Elisabeta Lipă a fost portdrapelul României.
„Aveam două colege de barcă, la jumătatea vârstei mele. Asta e, de fapt, familia olimpică, despre care tot vorbim. Acolo, în satul olimpic, se leagă între noi, sportivii, relații extraordinare. Acolo nu mai ai 40 sau 20 de ani, nu mai ești canoist sau caiacist, nu mai ești atlet sau gimnast, acolo ești român și reprezinți România. Sincer, fără falsă modestie, pun pe aceeași treaptă onoarea de a fi fost portdrapelul țării mele cu aceea de a fi câștigat o medalie olimpică de aur. Nu există nimic mai frumos pe lumea asta decât Jocurile Olimpice! Iar tu ești acolo, la festivitatea de deschidere, printre atâtea și atâtea țări, cu drapelul României în mână, iar în spatele tău e întreaga țară, cu ce are ea mai bun, cu întreaga ei elita olimpică! În jur e un întreg stadion care vuiește, 60-70.000 de oameni cu ochii pe tine, iar acasă toată țara te privește la televizor. Ce motivație poate fi mai mare decât asta?!”.
*
Prin seria „La început“, ne uităm la sportivii români olimpici – și nu numai – căutând virtuțile predominante pe care sportivele și sportivii noștri le demonstrează: cultura muncii sau disciplina lor, credința lor, generozitatea, curajul, smerenia sau modestia, răbdarea și perseverența, dragul de țară și altele ca ele. Evidențiem aceste calități pentru că rolul formator al sportului de performanță tocmai acesta este: să ne ofere modele reale, să ne arate pe ce calități umane se sprijină reușitele celor pe care-i admirăm.