Dimineață răcoroasă, de început de toamnă, la Cluj. Orașul de-abia iese de sub aburii ploii, când, în vestiarele din laterala vechii săli a sporturilor, „Horia Demian”, tinerii judoka se schimbă pentru antrenament, strângând tare cordonul în jurul kimono-ului. Primele mișcări sunt de încălzire, la propriu. Rumoarea veselă a reîntâlnirii pe tatami e întreruptă de un fluier scurt. Toată lumea se aliniază în mijlocul sălii. În față iese, cum e obiceiul la judo, cel mai bun dintre toți. El dă salutul. Cel mai bun dintre toți e Alex Bologa, proaspătul campion paralimpic de la Paris, la categoria -73 kg.
Sunt victorii mari, precum cea de la Paris, și sunt victoriile mici, care te fac să crești mare. Să fie cel mai bun din sală, să fie el cel care dă salutul, asta și-a dorit Alex de când a înțeles prima oară frumoasa tradiție din sala de judo. În dimineața asta, în sala plină de tineri, Alex e cel mai bun. Și tot el ar fi cel care ar da salutul și dacă în fața lui ar fi cei mai buni judoka din lume.
Lui Alex i-a plăcut competiția de când se știe. Competiția aceea copilărească, „unu’ la unu”. Una dintre imaginile acelea, din vremea când vedea, îl urmărește și azi: e acolo ulița copilăriei din Sălaj și-un copil din vecini sau cine s-o fi nimerit atunci, pe moment. „Care ajunge primul în capăt, la primul arțar?”.
„Tot timpul îmi plăcea să mă întrec cu cineva”, îmi mărturisește, la primul său antrenament de după victoria olimpică de la Paris, Alex Bologa. Joaca favorită a copilului rușinos și muncitor din Derșida a devenit destin. Alex, copchilul familiei Bologa căruia îi plăcea să se întreacă cu toată lumea, s-a întrecut, zi după zi, antrenament după antrenament, concurs după concurs, an după an, pe el însuși.
„A fost greu pentru familia mea să accepte faptul că nu voi mai putea vedea niciodată. Pentru mine, nu a fost o tragedie”
Alex vorbește rar, cumpătat, are grijă de fiecare cuvânt, ca un majordom cu mănuși albe. Succesul de acum, spune el, vine tocmai din răbdarea și grija lui pentru fiecare detaliu, o grijă educată în ani de zile. Alex nu mai vede de la 6 ani. „Mama mea a contractat un microb în timpul sarcinii, iar acest lucru mi-a afectat vederea. Medicii au descoperit că aveam acel microb când era prea târziu. A fost greu pentru familia mea să accepte faptul că nu voi mai putea vedea niciodată, dar am trecut uşor peste asta. Când eşti copil, în inocenţa ta, accepţi mai uşor diverse situaţii. Pentru mine, nu a fost o tragedie”, povestește el.
Sunt pline biografiile marilor campioni de momente de cumpănă: pentru Alex, cumpăna, clipa aceea imponderabilă în care orice pas greșit te poate trimite în abis, a devenit mod de viață. Grația cu care-și povestește drumul de la Derșida la Paris are filigranul migălos lucrat al unui bijutier. Atâta că lucrătura cea mai fină nu e pe dinafară – deși atletul Alex Bologa e rupt din sculpturile clasice -, lucrătura fină e pe dinăuntru.
E foarte lung și greu drumul de la copilul cu dizabilități care încercase cu înotul până la multiplul medaliat olimpic și mondial la judo. „Am încercat să îmi trăiesc viaţa în cel mai frumos mod posibil. Am plecat la Cluj-Napoca, la 120 de kilometri de casă, pentru a studia la o şcoală specială. Acolo am început să practic primul meu sport, înotul, până când am descoperit judo-ul. După ce am terminat liceul, am mers la facultate. Eram singura persoană nevăzătoare din clasă şi nu m-am simţit deloc inferior. Toată lumea mă trata cu respect şi făceam tot ceea ce ar fi făcut un student normal. Am studiat şi am absolvit universitatea cu rezultate bune, făcând în acelaşi timp judo. În general, am încercat să trăiesc normal şi să profit de părţile bune ale handicapului meu”.
Acum, la 29 de ani, după două bronzuri și o medalie olimpică de aur, Alex nu se uită prea des spre începutul lui de drum. Reperul lui e compus din ziua de ieri și cea de azi: azi trebuie să fie un pic mai bun decât ieri. Cei care i-au fost aproape în toată aventura asta, antrenorii Gianina Andreica și Gergely Tamas, sau coordonatorul lotului olimpic de la Cluj, Florin Bercean, preferă și ei să stea tot în momentul prezent. Dar toți sunt de acord cu un lucru: călătoria începută cu faimoasele sandvișuri „de drum” puse de doamna Bercean și înfulecate pe nerăsuflate de Alex a fost lung și greu.
„Pentru cei cu dizabilități, sportul e cea mai bună cale să se integreze în societate. Faptul că crești între cele mai bune persoane din acest domeniu, faptul că îți dorești să crești, să te autodepășești, nu numai că te duce la performanță, dar dă un sens vieții tale”. Pentru Alex, copilul bătăios din Sălaj, judo-ul a însemnat mai mult decât să iasă primul la final de concurs. „Mi-a plăcut totul la judo: antrenamentele, socializarea, atmosfera – fantastică pentru dezvoltare. Au contat foarte mult oamenii care mi-au fost aproape. Toate astea m-au făcut să merg înainte și să încerc să fiu cel mai bun. Când crești în sală cu Corina Căprioriu sau cu Andreea Chițu, n-ai cum să nu-ți dorești să ajungi la nivelul lor. Și nu era decât un mod să fii tu cel din față la aliniere: să devii campion mondial, medaliat olimpic, campion olimpic”. „Așa-i în judo!”, zâmbește Alex, și e în ochii lui toată lumina, irepetabilă, de amiază de toamnă a Clujului.
„Medalia olimpică de aur e doar confirmarea că sunt cel mai bun din lume la categoria mea. Eram oricum primul în clasamentul anual, așa că medalia de la Paris a venit în cel mai potrivit moment”
„Sunt unii care strălucesc o singură dată, dau lovitura pe la 18-20 de ani, iar apoi le e foarte greu să se mențină la cel mai înalt nivel. Eu am urcat progresiv și am reușit să mă mențin mai mulți ani acolo sus, printre cei mai buni. Medalia olimpică de aur e doar confirmarea că sunt cel mai bun din lume la categoria mea. Eram oricum primul în clasamentul anual, așa că medalia de la Paris a venit în cel mai potrivit moment”. După două medalii de bronz la Jocurile Paralimpice, aurul lui Alex Bologa a venit cu senzația că nici nu se putea altfel. Și chiar asta e frumusețea călătoriei începută în colbul de pe ulițele Sălajului, continuată cu sandvișurile din primele deplasări și terminată pe podiumul extravagant de la Paris.
Când interiorizezi fiecare detaliu, așa cum o face Alex de mai bine de 20 de ani, împlinirea nu poate fi mai mare. Alex are medalia de aur la gât, îi atinge tot timpul marginile cât timp vorbim. Sunt sute de raze ce compun designul prețiosului premiu. Cu ochii închiși, Alex citește în medalie ca un vrăjitor în palmă. Fiecare striație e o provocare peste care a trecut. „Am crezut în șansa mea până la capăt. Sunt momente și în pregătire, și în competiție, după o înfrângere, după o accidentare, când îți vine greu să o iei de la capăt. De fiecare dată m-am mobilizat și am trecut peste. Mi-am urmărit obiectivul meu, acela de a deveni campion paralimpic”.
Într-o Românie care dă mai puțini calificați paralimpici decât Republica Moldova sau Ungaria, țări mult mai mici, Alexandru Bologa, cu cele două bronzuri olimpice ale sale, era oricum, și înainte de septembrie 2024, Paris, o referință. Cu studii superioare și cu rentă viageră, cu o imagine cum puțini au în Clujul avid de povești de succes, Alex putea foarte bine să trăiască din gloria anilor de tinerețe. N-a putut: pur și simplu, e din alt aluat!
„Când iei bronz olimpic, iei bronz olimpic; când ești campion mondial, ești campion mondial, e minunat. Te lupți cu aceiași oameni. I-ai bătut o dată, i-ai bătut de două ori, rămâne să îi bați și la cea mai importantă competiție, la Olimpiadă”, introduce Alex răspunsul. Întrebarea e ce l-a adus aici, ce calitate anume, ce a făcut diferența de data asta și fix de data asta. „Răbdarea. Răbdarea și concentrarea. Plus calitatea aceea de a nu te da niciodată bătut, de a lupta până în ultimul moment”, rafinează Alex răspunsul.
„Am căutat să fiu în cea mai bună formă la Paris. Întotdeauna am încercat să înțeleg unde am greșit și să corectez fiecare greșeală, ca să fiu acolo, cu șanse. Ca să devii campion trebuie fie să ai o dată noroc să strălucești, fie să te corectezi după fiecare competiție, să aduci ceva nou ca să rămâi tot timpul acolo sus. Simt că în ultimii ani m-am perfecționat, am mai multă răbdare. Astea sunt chestii care apar odată cu experiența. Asta a și făcut diferența față de precedentele olimpiade. Asta, plus analiza, pe care nu o făceam înainte așa de amănunțit”.
Nu poți înțelege greutatea aurului luat de Alex Bologa la Paris până nu-l vezi la lucru, la antrenamente, și până nu vezi cu ochii tăi cu lucrează cu echipa sa. Alex are tot ce îi trebuie pentru a fi un mare campion la judo. Pentru că nu vede, ochii lui Tommy, antrenorul personal, sunt ochii lui Alex. Nu există chimie mai mare între antrenor și elevul său decât în lumea paralimpică. „Am făcut o analiză video excelentă înainte de Olimpiadă”, îmi spusese Alex.
Încurcat, îl întreb ce înseamnă analiza video în judo-ul sportivilor nevăzători. Răbdător, Alex îmi explică cum antrenorul său studiază toate mișcările adversarilor, iar apoi i le transmite lui: „Tommy vine și execută pe mine toate mișcările adversarilor, ca să înțeleg cum se mișcă ei. <<Uite așa face brazilianul, se deplasează în partea asta>>. Apoi, cădem de comun acord pe ce am eu de făcut în acel moment. Îți spun, de data asta am făcut o analiză video excelentă: când am intrat pe saltea la Paris știam exact ce am de făcut. Atâta am exersat la sală încât știam mereu următorul pas pe care îl va face adversarul, dacă aruncă priza sus, în ce direcție vrea să se deplaseze, cunoșteam foarte bine adversarii”.
„E multă muncă în spatele acestei medalii”, îmi spune Alex la finalul antrenamentului. Sub lumina neoanelor din sală, medalia de aur de la gâtul lui îți ia ochii, la propriu. Medaliile de la Paris sunt grele, au mai bine jumătate de kilogram. Pentru că nu vede strălucirea ei, fiecare gram al medaliei se simte altfel în palma bărbatului tânăr din fața mea. Mi-o întinde și mie s-o ating. Mi-ar putea vorbi o zi întreagă despre medalia asta, pe care o descoperă, la fiecare nouă atingere, ca un eminent cartograf: „Uite, aici scrie Paris, aici sunt cercurile olimpice”.
De-abia ce venisem de la Paris, unde am atins multe astfel de medalii olimpice. Dintre toate, a lui Alex e cea mai grea.
*
Prin seria „La început“, căutăm virtuțile predominante pe care sportivele și sportivii noștri le demonstrează: cultura muncii sau disciplina lor, credința lor, generozitatea, curajul, smerenia sau modestia, răbdarea și perseverența, dragul de țară și altele ca ele. Evidențiem aceste calități pentru că rolul formator al sportului de performanță tocmai acesta este: să ne ofere modele reale, să ne arate pe ce calități umane se sprijină reușitele celor pe care-i admirăm.