Marius Cozmiuc încercase destule sporturi până să ajungă la canotaj. Era nu doar cel mai bun din clasă la sporturile obișnuite de curtea școlii – fotbal, handbal, volei – ci și cel mai vânjos dintre colegi, iar proful de sport nu înceta să-l recomande colegilor săi antrenori de prin Suceava. A ajuns și la lupte, ba și la carting. Dar, cum în ciclul gimnazial școala era de bază pentru Marius, nicio încercare nu s-a transformat în ceva cu adevărat serios. Până când, într-a VIII-a, deja legendarele antrenoare de canotaj de la Orșova – care bat în lung și lat țara într-o febrilă căutare de talente -, au ajuns, implacabil, și la el în clasă. „Într-o pauză, a venit la noi o doamnă. A observat din prima că sunt mai înalt decât toți ceilalți și m-a luat deoparte să-mi povestească despre canotaj. Nu înțelegeam prea bine despre ce este vorba, până când a scos din poșetă o poză și mi-a arătat cum arată o barcă de patru”.
„Eram încântat pe undeva, eram selectat la un nou sport și eram, firește, curios”, recunoaște Marius. Numai că Orșova era departe de tot, tocmai în cealaltă parte a țării, la Dunăre, iar Marius, copil singur la părinți, nu era tocmai o fire aventuroasă. Dimporivă: „De mic am fost genul foarte responsabil. În copilărie, îmi plăcea mult de tot să stau la bunici, la țară. Dar regula era clară – de câte ori am avut de mers undeva, primul lucru i-am anunțat pe părinți sau pe bunici. Știau clar în ce parte a satului mă duc cu prietenii, în caz că, Domne ferește!, se întâmpla ceva să știe unde să mă caute. Peste tot pe unde am mers, chiar dacă am ajuns în situații mai periculoase pentru vârsta pe care o aveam, am fost tot timpul conștient de ce se întâmplă și atent să mă întorc cu bine acasă. Cu timpul, felul ăsta de a fi a creat o mare responsabilitate în mine”, povestește Marius.
Responsabilul Marius s-a dus țintă la părinți după școală, să le spună că fusese selecționat la lotul de canotaj. Dar reacția părinților n-a fost pe măsura entuziasmului fiului. „Când le-am spus că urma să plec tocmai în Mehedinți, nu le-a căzut prea bine. <<Cum să mergi atât de departe?>>”. Erau atâtea sporturi și atâtea cluburi în Suceava, de ce să mergi tocmai în Mehedinți pentru… canotaj?! Întrebarea părinților era legitimă, iar antrenoarea de la Orșova s-a străduit din răsputeri să le explice la telefon că acolo, în Mehedinți, fiul lor va avea cele mai bune condiții de pregătire, și să-i liniștească că e totul în regulă acolo, că era rezolvată inclusiv partea cu școala. „Fiind singur la părinți, le-a fost destul de dificil să mă lase la canotaj. La început au zis <<Nu!>>, până când un băiat pe care îl cunoșteam a fost și el selecționat la lot. Când s-a întors acasă, a povestit numai de bine, au vorbit ai mei și cu părinții lui, și am zis să încercăm”.
În februarie 2007, Marius Cozmiuc făcea, împreună cu mama sa, primul din multele curse cu trenul spre Orșova. Dacă e adevărat că fără răbdare n-ai nicio șansă în sportul de performanță, „naveta” Suceava – Orșova era cel mai bun antrenament pentru viitorul campion. „Când am văzut cât de lung e drumul și când am văzut cât de mare era Dunărea, m-au apucat tot felul de gânduri”, se amuză Marius, privind spre adolescență. Zâmbetul îi acoperă toată fața când îmi amintește primele impresii de la sosire. „La Orșova, toți copiii erau înalți, iar asta mi-a plăcut, nu mai eram eu cel mai mare tot timpul, ca la mine la școală. Acum eram chiar mai mic decât unii. Eram în lumea mea…”.
„A fost prima oară când am descoperit ambiția”
În lumea lui Marius, responsabilitatea rămăsese pe primul plan, mai ales că acum era atât de departe de casă. Așa că i-a venit cât se poate de natural rolul de responsabil cu organizarea diverselor activități de grup la lotul de juniori. „Când aveam un liber, începeam să-i organizez pe băieți să mergem pe grupuri acasă. Erau distanțe mari și era mai plăcut să mergem împreună, așa că eu eram cel care se ocupa de toate, mă interesam de trenuri, îi anunțam pe toți la ce oră ne întâlnim, de unde să își ia biletele”. Responsabilul cu „liberele” era și responsabilul cu antrenamentele: „Eu eram cel care conducea încălzirea. Mi-a plăcut mereu să mă implic, să organizez, să conduc. Dovadă că și în prezent sunt căpitanul, liderul echipei de canotaj a României”, mărturisește Marius.
Dacă cu responsabilitatea venise de la Suceava în geanta de antrenamente rămasă din primele sale încercări fotbalistice, ambiția și-a descoperit-o în mediul extrem de competitiv de la Orșova. „Perioada de juniorat de la Orșova a avut un rol foarte important în dezvoltarea mea. Am luat-o treptat, până m-am acomodat cu locul, cu efortul… Dar am simțit, deodată, spiritul competitiv în mine când au început să apară alți copii, începători, băieți muncitori, și simțeam că nu vreau să-i las să mă depășească. Veniseră unii, la un moment dat, mai rapizi ca mine, și atunci am simțit că nu-mi plăcea de nicio culoare să ies al doilea, al treilea. Mi-am promis că nu va mai fi nimeni care să mă depășească dintre cei care veneau după mine. A fost prima oară când am simțit ambiția. A fost un imbold să fiu mai serios, să mă antrenez tot mai tare, ca să nu mă las întrecut de ceilalți. A fost ceva care mi-a venit natural, chiar mă gândeam și eu mai recent la asta, când mă gândeam la cariera mea”.
Ambiția e ceva care nu-ți dă pace, avea să învețe Marius, până nu găsești răspunsurile. Iar răspunsurile cele mai bune sunt, cum altfel, medaliile la marile competiții. „Erau momente când mă rodea faptul că nu reușeam să merg mai bine. Ajunsesem să mă gândesc, uneori, că antrenorii nu mă corectează destul. Și m-a învățat atunci o doamnă antrenoare să urmăresc la fiecare sportiv din jurul meu calitățile sale, ce face el mai bine decât mine – poate o prindere mai bună, un final de lovitură mai puternic, o postură mai corectă în barcă. M-a ajutat să vizualizez ce face bine fiecare și să încerc, astfel, să mă corectez. De-atunci, mereu am făcut asta. A fost un exercițiu foarte bun să studiez și să valorific ce e bun în jurul meu”, explică el.
„Medaliile dau dependență!”
Primele răspunsuri la îndoielile începutului Marius le-a primit chiar în primul an de canotaj, prin toamnă, la campionatele naționale de juniori. „Am participat la două probe, am luat un argint și un aur! Bucuria primei medalii de aur a fost la fel de intensă cu cea pe care am simțit-o după ce am câștigat marile mele medalii din carieră. E ceva care dă dependență, vrei și mai mult, și mai mult, vrei să dovedești și la următorul concurs că ești cel mai bun, și tot așa”.
Pentru Marius, totuși, succesul înseamnă responsabilitate. Ca să obții acest „și mai mult, și mai mult”, trebuie să muncești „și mai mult, și mai mult”. „E greu de pus în cuvinte câtă muncă e în spatele unei medalii. Eu spun că e foarte multă muncă, dar foarte mult-ul ăsta e mult mai mult decât cineva din afară își poate imagina. Zi de zi să faci fiecare antrenament implicat 100% și să fie cât încape”. În termenii unui sport de performanță de nivelul canotajului, foarte mult se traduce, lună de lună, prin epuizare.
Antrenamentele sunt gândite pe etape. La sfârșit de etapă, vin antrenamentele maximale, când trebuie să ajungem la epuizare totală. Când ajungi la nivelul acela de oboseală și epuizare, corpul strigă că nu mai poate. Știi că ai muncit bine când ajungi la oboseala aceea foarte mare. Apoi, vine o săptămână cu un antrenament pe zi, pe care îl poți face și de acasă, iar organismul își revine, începi o nouă etapă, și iarăși ajungi la nivelul acela de epuizare. Noi lunar ajungem la epuizarea totală”, deschide Marius ușa vestiarului marilor performanțe din canotaj.
„Încă ceva: nu merge dacă nu ești 100% acolo, degeaba tragi de fiare, dacă mintea ți-e în altă parte. La un moment dat, te obișnuiești cu efortul, dar nu poți face mare performanță dacă nu ești împăcat că ai făcut tot posibilul. Poți pierde un concurs la sutimi de secundă, cum am pierdut în 2023 la Europene, cu barca de 8+1, la 5 sutimi. De unde vin cele 5 sutimi? Ele pot apărea nu doar din antrenamente, pot fi din cauza odihnei, dintr-o alimentație care nu a fost bună. Tot în 2023, pe lângă faptul că am tras la două probe, cu foarte multe curse, la o semifinală și o finală am avut probleme cu stomacul din cauza mâncării de acolo. Două zile să nu mănânci nimic, te costă o medalie importantă. Detaliile sunt atât de fine, încât trebuie să fii atent în fiecare moment, la fiecare antrenament, nu doar la marile concursuri. Iar asta înseamnă foarte multă responsabilitate”.
„Răbdarea e foarte importantă. Cei tineri vor totul dintr-o dată”
Mihai Cozmiuc formează, de mai mulți ani, un cuplu alături de marea campioană Ionela Cozmiuc. În cadrul lotului olimpic de canotaj, exemplul lor e privit cu admirație de colegii mai tineri, dar să fii un model înseamnă și foarte multă responsabilitate din partea amândurora. Mai mult, în calitate de căpitan al lotului, Marius Cozmiuc simte nu doar responsabilitatea propriei pregătiri și a propriilor rezultate, ci și pe ale colegilor săi.
Prima lecție învățată, demult, la Orșova, de la antrenoarea de atunci, îi e de mare ajutor acum: „Sunt genul care stă deoparte și observă. Intervin doar acolo unde este nevoie: dacă un echipaj nu se descurcă prea bine, merg și îi întreb pe băieți cum se simt, să înțeleg care sunt problemele lor. Încerc să îi relaxez, le spun că poate fi doar o perioadă în care lucrurile nu merg bine. Le spun să aibă răbdare, să lucreze în continuare, că va veni și rezultatul dorit. Răbdarea e foarte importantă. Cei tineri vor totul dintr-o dată. Ei cred că dacă muncesc ca la carte o perioadă, automat vin și rezultatele. Trebuie să fii tot timpul constant și abia atunci poți aștepta ca rezultatul să vină, la un moment dat. Și eu, până să ajung să câștig efectiv concursurile, am adunat destule medalii de bronz și de argint…”.
De câte ori vorbește despre medaliile de aur, Marius Cozmiuc se abandonează, pentru câteva momente, din starea de veghe a responsabilității. „Bucuria unui rezultat bun șterge orice durere, orice dificultate, orice frustrare. Așa a fost în 2022: în anul acela mă bătea un gând de retragere. Mi-am zis: <<Anul ăsta vreau să fiu mai relaxat, să mă concentrez la ce am de făcut, fără să pun presiune pe mine. Vor fi rezultate, bine, nu vor fi, iarăși bine!>>. Și anul acela, poate și pentru că am fost mai relaxat, am reușit să câștig și la Campionatul European, și la Campionatul Mondial. Eram sus, pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, și mă gândeam: uite ce an am avut și ce bucurie simt acum! O bucurie care nu se poate compara cu nimic.”
**
Prin seria „La început“, subliniem virtuțile predominante pe care sportivele și sportivii noștri le demonstrează: cultura muncii sau disciplina lor, credința lor, generozitatea, curajul, smerenia sau modestia, răbdarea și perseverența, dragul de țară și altele ca ele. Evidențiem aceste calități pentru că rolul formator al sportului de performanță tocmai acesta este: să ne ofere modele reale, să ne arate pe ce calități umane se sprijină reușitele celor pe care-i admirăm.