Alina Dumitru

Cu două săptămâni înainte de un campionat european de junioare pe care știam că pot să-l câștig, mi-am dislocat umărul. Medicul n-a vrut să mă lase să merg, dar am insistat atât de mult că până la urmă m-a luat.

„Alina, știi că ai venit doar să te uiți, da?”, mi-a zis când am ajuns la competiția din Ungaria. „Nu poți să participi.”

„Nu, domn’ doctor”, i-am răspuns. „Eu mă lupt mâine.”

„Alina, n-ai cum să lupți, mâna ta nici întinsă nu stă.”

Până la urmă, am semnat că lupt pe răspunderea mea și am ajuns până în finală. Dar adversara văzuse că nu mi-e ok mâna și doar de cot mă trăgea și împingea. Țipam atât de tare, că la un moment dat, antrenorul mi-a spus să renunț, că nu vrea să mă vadă leșinată. N-am renunțat, dar am pierdut finala.

Au fost multe competiții la care am luptat accidentată – cu degete rupte, cu glezna luxată, cu mâna varză. Au fost și multe concursuri pe care le-am câștigat accidentată. Nu acceptam să renunț atunci când voiam să realizez ceva. La un moment dat, antrenorul îmi zicea că dacă nu sunt accidentată n-are rost să mai vină cu mine la concurs. „Trebuie să te doară ceva, altfel nu ești bine.”

Nu știu de unde am avut puterea asta, pentru că mereu am fost mai sensibilă decât ceilalți sportivi.

*

Din clasa I până printr-a IV-a numai prin spitale am stat. Săraca mama era îngrozită, nu mai știa ce să-mi facă, ce să-mi dea. Eram slabă, mă îmbolnăveam foarte repede, răceam ușor. Sportul a fost o încercare. Nu mă simțeam bine în pielea mea, așa micuță și firavă, și am vrut să devin mai stăpână pe mine; să-mi întăresc organismul, fizic si psihic, pentru că eram și foarte timidă. Am vrut să fac handbal în școală, dar nu m-a primit antrenorul. Când m-a văzut așa mică – aveam vreo 23 de kilograme în clasa a IV-a – , a zis că nu-i pentru mine. Am făcut tenis o perioadă, la care eram bună, dar le-a fost greu părinților să mă țină, fiind un sport scump.

De judo am aflat în clasa a V-a, de la un antrenor care a venit la școală. În primii doi ani, n-am înțeles nimic din sportul ăsta. Parcă eram stângace, nu-mi ieșeau tehnicile, nu progresam deloc. Mă accidentam ușor, mă durea orice lovitură mai rău ca pe alții. La un moment dat, mi-a chemat părinții și le-a spus că nu mai poate să mă țină, îi era teamă să nu pățesc ceva. Am început să plâng, așa că ai mei l-au rugat să mai încerce puțin. Nu voiam nicicum sa renunț. Învățam să mă apăr, îmi dădea mai multă încredere în mine. Cred că asta m-a făcut să merg mai departe.

A urmat un cantonament în care inițial n-a vrut să mă ia, deși mergeau colegi care făceau de mai puțin timp ca mine. Până la urmă a fost de acord să plătească ai mei o parte din bani, iar asta m-a ambiționat. Voiam să merite banii plătiți de mama, să nu mă duc degeaba. Am vrut să le demonstrez, și mie, și lor, că de fapt ființa aia micuță și firavă poate să ajungă prima. La alergare îmi lăsam colegii în urmă cu mult, iar antrenorul nu înțelegea cum de acolo îmi ies lucrurile atât de ușor și acasă nu reușeam nimic. A fost o săptămână în care am și muncit mult – poți să progresezi și într-o săptămână, dacă vrei –, și cred că acolo a fost un declic. Când m-am întors mă simțeam un pic mai puternică, mai hotărâtă.

În prima zi înapoi, adversara cu care lucram s-a șocat de cât de repede am trântit-o. Executam foarte frumos tehnici care înainte nu-mi ieșeau, pe care nu le înțelegeam nicicum. Și am rămas cu ele, am reușit să le introduc printre tehnicile mele favorite.

M-am călit când am fost selectată la lotul național, la 16 ani. La Severin, apoi la Pitești și la Cluj, am început să simt adevărata muncă, cu două antrenamente pe zi. Mi-a fost greu să plec de acasă, nu eram obișnuită să mă despart de mama, să-mi spăl hainele singură. Ne spălam kimonourile cu mâna, cu apă rece, că nu aveam mașină de spălat.

În cantonamente am început să-mi descopăr forța. Într-o zi am fost la ștrand împreună cu băieții de la lupte și au vrut să mă arunce în apă, să mă bage la fund. Mi-era frică de apă, așa că m-am prins cu mâinile strâns de bară. Patru luptători n-au reușit să mi le desprindă, și de-atunci au început să-mi spună că sunt ca o menghină.

Mi-au spus asta multe din fetele cu care am luptat, că ele simțeau cel mai bine prizele – așa se numește când apuci kimono-ul adversarului cu brațele. „Când îmi puneai priză la ceafă, mă îndoiai, nu mai știam ce să fac, eram terminată”, îmi spuneau.

Când am câștigat medalia de bronz la naționalele de seniori, fiind încă junioară și învingând o adversară foarte puternică, primul meu antrenor mi-a zis: „Alina, de acum încolo drumul tău o să fie frumos, sper să ajungi o mare campioană.” Era atât de fericit că a reușit asta cu mine, având în vedere de unde m-a luat. Poate alt antrenor ar fi renunțat. Avea sala plină, putea să renunțe ușor la mine. Dar a zis „hai totuși s-o mai lăsăm, e șansa ei.”

Apoi m-am mutat la lotul național, au început concursuri cu adversari din afară, și mi-am dat seama că se poate mai mult, că nu mai fac doar pentru a mă întări, ci pentru a-mi realiza un vis.

Nu mi-a venit să cred când, în 2004, am ieșit campioană europeană la categoria 48 de kilograme, acasă, la București. Mă așteptam să câștig o medalie, dar nu chiar aur. Erau adversari pe care îi simțeam mult mai puternici ca mine și credeam că o să-mi fie greu să-i bat. Dar a fost ziua mea. Au urmat alte opt titluri europene.

*

Un moment important din viața mea au fost Jocurile Olimpice de la Atena, unde am pierdut medalia de bronz în ultimele cinci secunde. Luptam în finala mică cu o chinezoaică pe care o bătusem de fiecare dată. Dar m-am relaxat. Știind că mai sunt câteva secunde, nu credeam că mai are ce să-mi facă. Îi țineam piciorul și mi-a scăpat; dacă o mai țineam cinci secunde, se termina meciul. Dar relaxarea m-a costat.

M-am gândit mult la meciul ăla, mi-a fost greu să-l uit. Îl visam, mă trezeam plângând. Nu puteam să stau în satul olimpic, nu știam cum să plec mai repede de acolo. Mă plimbam prin Atena, mergeam la piscină, oriunde numai să nu-i văd pe ceilalți sportivi, care încă concurau, cum se întorceau cu medaliile.

M-am întors acasă foarte dezamăgită, îmi scăzuse încrederea în mine. Nu voiam să revăd meciul, pentru că știam cum am pierdut. A fost un moment în care m-am gândit chiar să renunț. Dar anul următor am câștigat din nou titlul european și atunci am înțeles că prima oară n-a fost din cauza norocului. Am prins din nou încredere și-am zis să merg mai departe și să dovedesc că la următoarea ediție o să fiu pe podium.

Dar în 2008, la Beijing, când am văzut tragerea la sorți, n-am crezut că ajung în finală. Urma să mă întâlnesc în semifinale cu marea mea rivală: Ryoko Tani, din Japonia, dublă campioană olimpică, care nu mai pierduse de 12 ani, cu care m-am întâlnit la fiecare campionat mondial, care mă învinsese și la Atena în semifinale.

Era singurul adversar pe care nu reușeam nicicum să-l trântesc. Nu cădea, nu o puteai pune pe saltea nicicum. Dar în pregătirea pentru Beijing mi-am exersat mult o poziție joasă, special pentru ea, pentru că știam că nu-i place să fiu la aceeași înălțime cu ea. Numai așa am lucrat la antrenamente, și s-a văzut. N-am trântit-o, dar am fost mult mai activă la prize, mult mai hotărâtă că-mi doresc să câștig și să lupt, pe când ea se retrăgea. Pentru asta a primit o penalizare, chiar cu 30 de secunde înainte de final.

Atunci mi-am amintit de Atena, și de greșeala pe care mi-am promis să n-o mai fac niciodată. De data asta nu m-am mai relaxat, am fost atentă la fiecare mișcare a adversarei și am reușit s-o țin până la final. Au trecut foarte greu ultimele secunde, parcă nu se mai terminau.

Pentru mine, aia a fost finala. Nimeni nu se aștepta s-o bat, aveam cota 20 și ceva. Erau toți pe mine, dar antrenorul mi-a spus să las interviurile, că mai am un meci. Atunci mi-am zis că dacă am reușit s-o bat pe cea mai bună, clar nu trebuie s-o dezamăgesc. Trebuie să-i demonstrez că n-a bătut-o un adversar slab, a bătut-o totuși o campioană olimpică.

Am intrat în finală hotărâtă să nu cedez, să câștig clar. Am privit altfel medalia decât la Atena, când îmi spuneam că e prima mea olimpiadă, că n-are nimeni ce să-mi spună dacă pierd. La Beijing eram atât de încărcată de presiune înainte de meciuri, când așteptam să intru, că îmi vâjâiau urechile.

Când am câștigat, parcă nu-mi venea să cred. Părea un vis din care nu voiam să mă trezesc. Chiar dacă la intrarea în blocul unde stăteam din satul olimpic era un panou cu felicitări de la ceilalți sportivi, chiar dacă îmi scriau fanii și mă suna lumea de acasă și ai mei îmi trimiteau poze din ziare cu mine și îmi ziceau că la televizor numai de mine se vorbește, tot nu puteam sa-mi imaginez. 

*

După Beijing am continuat cu gândul la aurul mondial, singurul care îmi lipsea. Dar au revenit accidentările. La Europenele următoare mi-am luxat cotul în semifinale, am luptat într-o mână în finala mică, urlând de durere. Am reușit să câștig bronzul, iar când am ajuns acasa mi l-au pus direct în ghips. La Campionatul Mondial mi-am luxat glezna, tot în semifinale. Medicul și antrenorul m-au luat în brațe, m-au pus pe masă și mi-au zis să mă dau jos. Când am pus piciorul, să cad. „Vrei să lupți? Luptă, dacă poți într-un picior”, mi-au spus. Greu am luat decizia să renunț. Mă strigau de pe saltea și nu știam ce să fac, să mă duc sau nu? Plângeam că vreau să lupt, dar n-am putut și am abandonat. Anul următor am reușit doar un bronz, am pierdut în semifinale, iar în 2011 m-am accidentat iar, la umăr și claviculă.

Am avut multe accidentări de-a lungul carierei. Așa e în orice sport de performanță, e multă muncă la mijloc, uzură. Eu totuși fac parte din cei norocoși, căci n-am fost operată, am avut doar accidentări minore, o gleznă, un cot ieșit. Așa l-am cunoscut și pe soțul meu, care e kinetoterapeut, când m-am tratat la clinica unde lucra el, în Tîrgu Mureș, înainte de Jocurile Olimpice de la Londra.

Și la Londra am fost accidentată, la mână. Poate de asta n-am fost așa dezamăgită că am pierdut aurul. Am reușit să mai urc o dată pe podium, chiar dacă pe a doua treaptă. Am simțit că nu am dezamăgit și sunt din nou acolo, dar nu a fost același sentiment ca prima oară, când mă gândeam: „Eu sunt cea mai bună, am reușit să-mi îndeplinesc visul, să schimb istoria.”

După Londra, am devenit antrenoare. Am știut mereu că vreau să dau mai departe din ce mi-a oferit judo-ul, să pot sa le creez și altor copii un drum frumos în viață, așa cum a fost al meu. Înainte eram foarte timidă și retrasă, mă temeam mereu să nu dezamăgesc și atunci mai bine mă dădeam la o parte. Sportul m-a întărit. M-a făcut mult mai stăpână pe mine, mai sigură în deciziile pe care le iau.

Mi-aș dori să am, la un moment dat, un centru de performanță la București, un lot pe care să-l antrenez. Dar de când am devenit mamă, lucrurile s-au schimbat. Nu mai este atât de mare dorința aia, cum erau altele pe care nu mă lăsam până nu le duceam la capăt. Le spun mereu sportivilor mei să nu lase pe nimeni să-i facă să renunțe la sport, dacă ei asta își doresc. Dar eu nu mai pot să fac asta acum. Sunt într-un moment diferit al vieții mele. În plus, mi-am îndeplinit cam tot ce mi-am propus.