creat de și prezentat de

Ambros Martin

De ce nu mi-e frică să pierd
  • De Ambros Martin
  • Povestit Andreei Giuclea
  • Fotografii de Adi Bulboacă
Ambros Martin, selecționerul naționalei feminine de handbal și de patru ori câștigător al Ligii Campionilor: Oricâte cunoștințe ai, oricât de bune sunt jucătoarele pe care le antrenezi, la final poți avea o zi slabă și să pierzi. Și mereu e vina antrenorului.
Ambros Martin

N-am putut să dorm deloc după meciul României cu Spania de la Campionatul Mondial din Germania, din decembrie 2017. S-a terminat târziu, la 23:00, scorul a fost strâns, iar balanța putea să se încline în orice direcție. Deși am câștigat, n-a fost un meci bun pentru noi, mai ales în atac; dar și când am jucat mai slab, jucătoarele au rămas calme și au arătat ce caracter și spirit au, că au ceva special.

Abia dimineață, pe la șase, am reușit să adorm, dar la șapte m-am trezit. Aș fi vrut să închid meciul și să nu mă mai gândesc la el, dar îmi venea în cap inconștient, se repeta. Încercam să găsesc soluții pentru ce n-a mers. Mereu se întâmplă asta. Mai ales într-un astfel de turneu, când ai meciuri în fiecare zi, e dificil să adormi.

Chiar înainte de start încerc să mă pun în diferite situații care pot apărea. Dacă se întâmplă asta, putem face asta. De exemplu, cu Spania: dacă defensiva lor, cu Silvia Navarro în poartă, e greu de învins, să pregătim un atac 7 contra 6. Sau dacă Nerea Pena, interul stânga, e foarte periculoasă în atac, să am pregătită opțiunea de a ne apăra 5 la 1, cu Alice [Ardean-Elisei] avansată. Unele din deciziile dintr-un meci sunt pregătite dinainte. Trebuie să ai planuri, sau alternative, dar iei și decizii de moment. În momentul în care a trebuit să iau decizia asta, am văzut că poarta noastră era bine, că apărarea devenea mai bună, și am așteptat.

Când ceva nu merge așa cum credem că poate merge, dar nu rămânem în urmă pe tabla de marcaj, trebuie să menții un pic situația. Așa gândesc eu. Nu trebuie să faci schimbări drastice, pentru că schimbările pot înrăutăți lucrurile. Uneori e bine să păstrezi tactica și să îți aștepți momentul. Și să nu te panichezi, chiar dacă lucrurile nu merg bine. Dacă devin nervos sau emoționat, nu mă ajut nici pe mine, nici echipa. Totul e pregătit, iar acolo ține doar ca jucătoarele să aibă o zi bună, să se găsească bine, să încerce să pună probleme adversarelor.

Dar trebuie să înțelegi și că ăsta e sportul: se poate întâmpla orice. Oricâte cunoștințe ai, oricât de bune sunt jucătoarele pe care le antrenezi, la final poți avea o zi slabă și să pierzi.

Iar mie nu mi-e frică să pierd.

*

Ambros Martin

Nu am fost un jucător talentat, dar cred că am avut de mic ceva foarte important pentru sport: voință și orgoliu. Îmi plăcea competiția și îmi plăcea să mă iau la întrecere cu alții mai mari și mai puternici ca mine. Înainte de handbal am făcut atletism, un sport individual unde concuram des cu adversari mai mari, și niciodată nu mi-a fost frică de ei. Mama spunea mereu că am prea multă energie, nu puteam sta liniștit.

Am avut o copilărie diferită de cum au azi copiii. Eram mereu pe stradă, mereu în competiție cu prietenii – sărituri, alergări, curse –, mereu făcând sport. Dacă mergeam la plajă, făceam întreceri de salturi până acolo. Dacă intram în apă, întreceri de înot. Să ne luăm mereu la întrecere ne-a făcut mai buni. 

Am crescut în Lanzarote, o insulă mică, parte din Insulele Canare, unde handbalul era mai popular ca în restul Spaniei. Fratele meu mai mare juca handbal și uneori mergeam cu el la antrenament. Când am ajuns la liceu, clubul lui căuta jucători și m-am înscris, împreună cu câțiva prieteni. Voiam să fac sport și pentru baschet eram prea scund, la fotbal nu eram așa bun, așa că am ales handbalul.

Vedeam mai bine jocul fără minge, puteam să citesc acțiunile înainte să se întâmple. Cu mingea era mai dificil, pentru că nu am o mână mare și eram destul de limitat, mai ales că la început jucam în centru, apoi m-am mutat pe extremă. Dar munceam când nimeni nu muncea. Când toți erau în vacanță, mă duceam singur la sală. Înregistram meciurile Spaniei și încercam să imit ce făceau jucătorii. Și jucam tot timpul, cu câțiva prieteni: după ore, când se închideau porțile școlii, săream peste ca să jucăm handbal. Sau urcam pe acoperișul unei case, unde jucam handbal. Mergeam la plajă, jucam handbal. Mereu ne antrenam.

Pe insulă erau doar două echipe, dar era rivalitate mare între ele la nivel de copii. Toate campionatele erau câștigate de cealaltă echipă. Dar pe noi nu ne interesa că pierdeam, mereu voiam să fim mai puternici. Vamos, vamos, vamos! Și cred că faptul că am pierdut și am fost mereu pe locul doi, dar că n-am renunțat niciodată, m-a ajutat să devin mai bun. 

Pentru că Lanzarote nu are universitate, când am terminat liceul, le-am spus părinților: „Eu vreau să fac sport. Vreau și să studiez, dar am nevoie de sport.” Eram un elev bun, dar eram un sportiv mai bun. Așa că m-am dus la facultate în Tenerife, unde era o echipă în prima divizie, și unde am studiat filologie. După trei-patru ani, când au apărut probleme financiare la echipă, i-am spus tatălui că mă duc în altă insulă, Gran Canaria, care avea și echipă, și facultate de educație fizică. „Dar cum să-ți schimbi cariera?”, m-a întrebat. I-am spus să nu-și facă griji, că am trei ani de filologie făcuți, dar vreau să încep o carieră nouă în sport. 

Am stat șase ani acolo, într-o echipă competitivă, care creștea încet încet. Când am terminat facultatea, am făcut saltul la Pamplona, și a coincis cu momentul în care acolo s-a construit o echipă foarte bună, SDC San Antonio. A fost echipa care mai târziu a învins Barcelona, care în perioada aia avea o echipă de vis. Dar înainte să-i învingem, am fost mult timp pe locul doi. Mereu în spatele Barcelonei. Cinci ani la rând, au câștigat totul, și în Europa, și acasă. Asta ne-a făcut să creștem, ne-am ambiționat să căutăm mereu ce ne lipsea să fim primii. Am reușit, în 2001, să fim campioni naționali, să câștigăm și Copa del Rey și Liga Campionilor. Liga Campionilor am câștigat-o chiar în Barcelona, pe arena lor, Palau Blaugrana. Atunci țin minte că mi-a fost frică. Am simțit presiunea, teama de a pierde. Dar aveam alături jucători foarte buni, cu experiență, mult mai liniștiți și m-au ajutat să mă simt în siguranță. 

Cred că uneori teama e bună. Dar trebuie să știi cum s-o canalizezi, să nu te copleșească, ci să te oblige să devii mai bun decât ești. E ca atunci când ești în fața unui leu. Ți-e frică, dar nu poți să paralizezi, că altfel te mănâncă. Trebuie să cauți soluții, alternative.

Și ca antrenor au fost meciuri în care mi-a fost frică. Dar știu că nu trebuie să mă simtă jucătoarele. Mai știu și că e o opțiune, o pot alege sau nu. La final, e sport, se poate întâmpla orice. Când vine gândul ăla, încerc să-l las să treacă, să-l iau ca pe o atenționare. Știu că pot să pierd, dar o să privim aici opțiunile pe care le avem pentru a câștiga.

*

Ambros Martin

Aș fi vrut să fiu jucător toată viața. Pentru că rezultatul depindea de mine de asta mi-a plăcut mereu sportul individual mai mult. Dar vine un moment când nu mai poți juca, și când a venit, mi-am zis: „OK, cum pot să rămân în competiție?”. Puteam alege să fiu profesor de sport într-o școală sau un liceu și să mă întorc acasă, la soare, la plajă. Ar fi fost ideal: să am timp pentru prieteni, pentru familie. Ar fi fost o viață comodă. Dar voiam să fiu în competiție, la cel mai înalt nivel, așa că am ales să fiu antrenor.

A trebuit să învăț să concurez în alt mod. Să încerc să-i ajut pe alții, să ajut echipa, jucătoarele. Sunt multe calități pe care trebuie să le bifeze un antrenor bun. Nu știu cum e varianta ideală, dar țin de cum pregătești meciul, cum îți ajuți jucătorii să se îmbunătățească tehnic, cum îi motivezi înaintea competiției.

Ambros Martin

Eu nu cred că sunt un antrenor bun. Pentru că mă cunosc și știu că mereu, în orice meci, aș fi putut să fac mai mult, aș fi putut să ajut mai mult. Mereu e ceva ce-am greșit sau puteam face mai bine, ori în pregătire, ori în timpul meciului, ori cum am motivat echipa. Nu cred că eu sunt motivul pentru care am câștigat ca antrenor, atât la Itxaco, prima echipă pe care am antrenat-o, cât și la Győr, unde sunt acum. Am avut echipe foarte bune și poate am reușit să le transmit că nu suntem aici doar ca să fim, ci ca să reușim ceva, să ne depășim, să vedem până unde putem ajunge.

Cu Itxaco am pierdut toate finalele în primii ani, apoi am câștigat tot în Spania. La Győr am câștigat Liga Campionilor din primul an, dar echipa fusese mult timp pe doi înainte. Înveți mai mult din greșeli și din eșecuri. Cred că una din cea mai mare problemă a antrenorilor e că atunci când pierd, pare că au făcut ceva greșit. Cum eu am fost mereu pe locul doi, un pierzător, pentru mine greșeala n-a fost niciodată ceva rău, ci m-a ajutat să învăț. Iar de partea cealaltă, când câștigă, mulți antrenori uită de ce au câștigat. Eu sunt foarte atent la chestiunile astea – să nu fiu nici prea dramatic când pierdem, ci să încerc ca echipa să înțeleagă de ce a pierdut, dar nici să nu fiu extrem de mulțumit atunci când câștigăm. Pentru că și asta poate fi periculos.

Victoria cu Spania, de exemplu, care ne-a adus calificarea în optimile Campionatului Mondial, a fost foarte importantă, dar și puțin înșelătoare. Pentru că meciul a fost echilibrat, ambele echipe au făcut greșeli și au ratat șanse clare. Atunci, balanța s-a înclinat în favoarea noastră, dar putea la fel de bine să fie altfel. Iar în optimi, cu Cehia, am văzut cum e să fii în partea cealaltă – să fii tu echipa care conduce tot meciul și care e egalată și pierde pe final. N-am știut cum să gestionăm atunci presiunea și încărcătura emoțională.

Mereu trebuie să găsești un de ce, un motiv. Absolut întotdeauna există un motiv pentru care lucrurile se întâmplă într-un anume fel. În primul rând, pierzi pentru că e o opțiune. Când concurezi, e una dintre opțiuni, asta e clar, nu vei câștiga mereu. Dar apoi, dacă pierzi, există mereu un de ce. Și nu înseamnă că o să pierzi mereu. Asta le explic mereu fetelor.

Niciodată nu dau vina pe jucătoare, poate ăsta e unul din punctele mele puternice. Am pierdut pentru că ea a greșit, pentru că portărița n-a apărat, pentru că arbitrul, pentru că – niciodată. Eu știu că dacă tu nu joci bine, nu te privesc pe tine, ci pe mine, răspunsul e la mine: Ce trebuie să fac eu mai bine, ca tu să joci mai bine?

nimeni nu poate să pună presiune pe mine mai mult decât o fac eu

Înfrângerea cu Cehia a fost una dureroasă, care o să ne rămână în suflet mult timp. Dar sper să învățăm din ea, să găsim soluții să devenim mai buni, și să rămânem cu lucrurile bune pe care le-am construit acolo. Cu curajul, spiritul de luptă, cu dorința de-a câștiga și de-a face totul pentru asta, cum am arătat în meciul cu Spania și în celelalte din grupă. Dar ăsta trebuie să fie minimul de la care să pornim. Asta e baza, e fundamental, așa trebuie sa fie mereu. Pentru că e vorba de echipa națională și pentru că e modul nostru de viață. De asta suntem aici. Asta le-am zis fetelor din prima zi, de la primul antrenament împreună.

Sunt selecționerul României pentru că de câțiva ani simțeam o dorință puternică de-a antrena o echipă națională, de a ajunge la Jocurile Olimpice. Eram fericit la Győr, dar era ceva înăuntrul meu și cred că trebuie să-ți asculți sentimentele. Iar mie îmi spuneau să încerc să realizez ceva important ca antrenor al unei echipe naționale. Așa că nimeni nu poate să pună presiune pe mine mai mult decât o fac eu. Nu sunt aici în vacanță, sunt aici pentru că vreau să câștig ceva.

Ambros Martin

Nu mă tem că putem să nu ne îndeplinim obiectivul și să nu ajungem la Jocurile Olimpice, dar mi-ar displăcea ca jucătoarele să nu știe clar ce vor. Nu dacă pierdem sau câștigăm, dacă mergem la Tokyo sau nu e important, ci dacă avem un drum clar, ca echipă. Asta mă preocupă: ca jucătoarele să înțeleagă de ce-urile din spate, de ce funcționează ceva sau nu, să știe motivele pentru care suntem unde suntem, și când câștigăm și când pierdem.

Și să dea totul, în fiecare moment. Pentru că nu ne permitem să pierdem nici măcar o zi, niciun antrenament, niciun minut dintr-un antrenament. Nu avem timp. Nu suntem atât de buni. Trebuie să profităm de fiecare minut, să murim încercând să facem un pas în față. Sau măcar să nu dăm înapoi. Singurul lucru pe care nu-l înțeleg e când văd, uneori, jucătoare care nu știu cu claritate de ce se află aici. Îmi poți vorbi de mentalitate, de cultură, dar nu înțeleg. Pentru că eu când eram copil, nimeni nu m-a educat să fiu așa, nimeni nu mi-a pus în cap această foame, a venit de la mine. Eu am vrut să fiu sportiv și am luptat pentru asta. Asta vreau să văd și la jucătoarele pe care le antrenez.

  Ambros Martin
  • De Ambros Martin
  • Povestit Andreei Giuclea
  • Fotografii de Adi Bulboacă

Un proiect

du-mă sus du-mă acasă