Ana Maria Popescu (Brânză)

După ce-am dat tușa câștigătoare contra Chinei în finala olimpică pe echipe de la Rio, am sărutat spada și-am privit spre cer, cum fac după fiecare victorie. M-am gândit la tata, la cum s-ar fi bucurat că sunt acolo, pe prima treaptă a podiumului, așa cum i-am promis.

Când am urcat pe podium, toate patru – eu, Simona Gherman, Loredana Dinu și Simona Pop – am început să plângem în hohote. Fiecare se gândea la ce pierduse. Așa se întâmplă uneori. Nu m-am gândit la cât de fericită e mama acasă, pentru că știam că de ea pot să mă bucur când mă întorc. Pe când acolo, sus, eram mai aproape de tata.

Apoi m-am gândit la toți oamenii cu care am interacționat, la cantonamentele pe care le-am făcut, la doamnele care ne-au servit la masă și care ne-au făcut curat în camere. Cred că atunci când un sportiv ajunge pe podium, e meritul tuturor. Simplul fapt că îți asigură confortul și-ți face patul dimineață, mie mi se pare că e un ajutor: mi-au ușurat viața, mi-au dat mai mult timp și energie să mă antrenez.

Abia așteptam să-l sun pe Pavel, soțul meu, care trăiește foarte intens meciurile mele, așa cum trăiesc și eu meciurile lui de polo, și să ajung cu echipa în cameră. Ne-am trântit bagajele care pe unde am apucat și am băut un pahar de șampanie pe terasa apartamentului. Acolo ne-am gândit, din nou, la eșecul de la Olimpiada din 2012. Nici nu se terminase bine momentul ăla, și noi ne gândeam: „Băi, dar mai țineți minte cum eram la Londra?”

Atât de tare ne-a marcat acea competiție, la care am plecat sperând la aur și unde am terminat pe șase. Eu mă hrănesc din astfel de momente ca să merg mai departe.

*

La primul meu concurs național am terminat pe penultimul loc. Făceam scrimă de șapte-opt luni și mai avusesem competiții între colegi, unde mai băteam și eu pe cineva. Dar sala de concurs din Craiova mi s-a părut mult mai mare decât cea de la Steaua și m-am simțit pierdută, nu-mi găseam niciun punct de reper.

Nu cred c-am fost tristă, dar m-a înrăit. Mi-am zis că data viitoare o să câștig. După ce m-am întors acasă – unde mama mi-a zis că, dacă întorc clasamentul invers, o sa fiu vicecampioană –, mi-am dedicat mai mult timp scrimei. Preferam să plec de la școală, de la ora de sport sau de desen, unde oricum n-aveam niciun talent, ca să merg la sală. Nu mă mai interesa să ies afară, să mă joc cu copii, mă concentram pe ce am de făcut la antrenament și îmi părea rău când venea tata seara să mă ia. Îmi plăcea atât de mult poziția de gardă încât și acasă, dacă mă trimitea mama dintr-o cameră în alta, mergeam în pași de scrimă.

Anul următor, tot la Craiova, după o finală strânsă cu Loredana Dinu, am devenit campioană națională. Am primit o diplomă, o medalie și un tricou din PNA, ca dresurile alea albe groase de le purtam la școală și ne mânca pielea o săptămână, dar nici Coco Chanel dacă-mi făcea un tricou nu însemna mai mult pentru mine. M-am întors în sala din Ghencea, unde se aflau Laura Badea, Roxana Scarlat, nume mari ale scrimei românești, și mergeam țanțoșă la cei 13 ani ai mei, cu tricoul meu de campioană, ca toată lumea să mă vadă.

Am intrat apoi pe mâinile lui Dan Podeanu, antrenorul lotului național feminin de spadă, care mi-a devenit al doilea tată, și m-am mutat la Centrul Olimpic din Craiova. Oamenii au început să spună că o să fiu următoarea Laura Badea. Nimic nu m-a deranjat mai mult, pentru că întotdeauna mi-am dorit să fiu eu. Și atunci, cu un tupeu fantastic, de copil inconștient, am spus că pe mine nu mă interesează să fiu Laura Badea, eu vreau să fiu mai bună ca ea; (încă mai am de lucrat la acest capitol).

Treaba asta cu talentul m-a cam furat. Mi-am dat seama că prind repede, ca la școală, și nu mă mai motiva să muncesc. Fugeam de pregătire fizică și de alergare de mâncam pământul. Făceam ce spunea antrenorul, dar de câte ori îmi era greu, mă opream. Asta se întâmpla în orice domeniu, și la școală, și acasă: Hai să facem curat în cameră, dar hai să mai stăm jumătate de oră. La Craiova, unde locuiam într-un cămin de liceeni, mă îmbrăcam de seara în hainele de antrenament, să salvez timp dimineața. Treaba cu talentul a funcționat până pe la 20 de ani, când dorința mea de luptă era foarte mare și compensa unele lipsuri.

*

Și medalia de argint de la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, la individual, a fost în mare măsură tot talentul și elanul tinereții. Era a doua ediție la care participam. La Atena, în 2004, unde am terminat pe 16, eram ca un copil rătăcit. Aveam 20 de ani și întorceam capul după toți sportivii mari pe care îi vedeam în satul olimpic, nu-mi venea să cred că sunt acolo și mă plimb printre ei. Dar acolo am reușit s-o înving pe numărul doi mondial, Adrienn Hormay din Ungaria, și mi-am dat seama că Jocurile Olimpice nu sunt o chestie așa specială, că pot să iau chiar aurul într-o zi. Dar că întâi trebuie să ajung pe podium, să văd cum e.

La Beijing eram mult mai relaxată și acomodată. Am ajuns în finală, unde am pierdut în fața nemțoaicei Britta Heidemann, numărul unu mondial, pentru că n-am mai făcut față fizic; era mult mai bine pregătită. Mi-am dat seama că asta a făcut diferența. Îmi consumasem toate resursele și acolo trebuia să muncesc mai mult, la pregătire, refacere, recuperare. Nu puteam să trăiesc doar din talent. Talentul m-a dus pe podium, dar n-o să mă țină acolo veșnic.

Apoi am picat ușor în extrema cealaltă, când nu mă mai scoteai din sală. Am început să-mi caut alte metode de mă antrena, chiar și singură, să ma documentez mai mult. Am încercat yoga, cycling, înot, alergat, și am început să lucrez cu un prieten, preparator fizic.

Sunt și momente în care chiar n-am chef. Nu mai pot, mi-e greu, mi-e rău, m-am săturat. Nu m-am săturat la modul că mă las, dar nu vreau astăzi să fac nimic. Și când simt că nu mai funcționează nimic, nici imaginea cu copiii în costume albe care m-a fascinat în prima zi când am intrat în sală, la 11 ani, și i-am zis tatălui că acolo mi-e locul, nici nimic altceva, atunci urc în podul casei.

Acolo, printre ornamentele de Crăciun și colecția de Eeyore de pluș – măgărușul albastru din Winnie the Pooh e preferatul meu – sunt toate medaliile și cupele câștigate de mine și de soțul meu; fiecare cu colțul lui. Sunt într-un fel de șifonier, dar când urci în pod, nu-ți dai seama ce e acolo. N-am vrut niciodată să am medaliile pe pereți, în restul casei nu e nimic să-mi amintească de tot ce-am câștigat – două medalii olimpice, șase titluri europene cu echipa și unul individual, două medalii mondiale de aur cu echipa, altele de argint și bronz. Am senzația că dacă trăiești cu gloria pe pereți, până la urmă o să te facă să crezi că ești bun. Mi se pare că nu e nimic mai grav pentru un sportiv.

Nu pentru medalii urc în pod, ci pentru o fotografie de la Olimpiada de la Londra, pe care am primit-o de la Gazeta Sporturilor după o expoziție. Când văd imaginea aia cu mine plângând, simt ca trebuie să mă duc în secunda aia să ma antrenez. Îmi dau seama ca adversarele mele sunt în sală, probabil la al doilea antrenament și dacă nu mă duc și eu, or să mă bată. Și uite așa mă ridic frumos din pat, fac cu mâna pozei, și plec la sală.

*

Londra a fost o lecție foarte importantă, pe care nu vreau s-o uit. Pe 4 august 2012, am pierdut cu Coreea de Sud în primul tur, apoi și meciul pentru locurile 5-6 cu Germania. Era rândul meu să trag, am vrut să atac și în momentul în care am trecut pe lângă adversară, Imke Duplitzer, m-am împiedicat și am rămas ghemuită pe planșă. Nu mai voiam să mă ridic. Voiam să se caște pământul, să intru acolo. Atunci Duplitzer s-a apropiat și mi-a șoptit: „Nu lăsa să se vadă, nu le arăta că te doare.”

Îmi dau lacrimile și acum, când îmi amintesc. Adică până și adversarul te compătimește? Ne simțeam efectiv izbite de pământ, picate din avion fără parașută. Niciodată nu ne-am dus câștigătoare la vreun concurs, mereu am luat fiecare meci în parte, asta a fost cheia succesului acestei echipe. Dar la Londra am plecat de acasă cu medaliile la gât, cum bine a spus domnul Podeanu. Ne doream atât de mult să câștigăm, ne gândeam că e ultima noastră șansă, ca echipă, și am devenit prea încrâncenate.

Următoarele zile, am stat în cameră și-am plâns de dimineață până seara. Am citit fiecare comentariu de acasă, le făceam rezumatul fetelor, lor le-am zis să nu citească. Nu mai voiam să mâncăm, colegii de la sabie ne aduceau de mâncare, toți ne plângeau de milă. Simțeam că nu ne-am dezamăgit doar pe noi, ci și pe antrenori, pe oamenii din jurul nostru, pe colegii de acasă care munciseră cot la cot cu noi, ca să ne antreneze, sau familiile.

La începutul anului îl pierdusem și pe tata, căruia îi promisesem că o să câștig aurul. Îmi amintesc și acum imaginile filmate de TVR la noi acasă, cu el sărind în sus de bucurie când am câștigat semifinala la Beijing. Tata a fost un tip foarte calculat, a fost cadru militar. Nu era cel mai jovial și cel mai glumeț, dar era exact genul de om care-mi place mie, foarte corect. Îmi dau seama că am foarte multe în comun cu el. Vorbesc la fel de mult ca mama, dar semăn mai mult cu tata.

Am simțit că am rămas cu o datorie față de el, ca și față de antrenorul Podeanu, fără de care sunt sigură că nu ajungeam unde sunt. Asta m-a motivat în următorii patru ani. Colegele mele s-au retras și am rămas singură, încercând să ajut la formarea unei noi echipe. Simona Gherman a revenit pe planșă în 2014, la cinci luni după ce-a născut, iar Loredana Dinu la începutul lui 2015. Cu ele din nou în echipă, și cu Simona Pop din noua generație, am început să visăm la revanșa de la Rio.

În ăștia patru ani, am văzut peste tot Londra. În poza din pod sau pe tatuajul de la încheietura mâinii drepte, pe care mi l-am făcut la câteva luni, pe care scrie „No matter what, never give up”. N-aveam cum să neg sau să scap de obsesia că de data asta trebuia să iasă. Eram o dată în mall și-a venit un nene la mine hotărât: „Luăm aur, nu?” Tot Londra ne-a învățat cum să gestionăm presiunea și cum s-o ducem fără să ne afecteze. Pur și simplu zâmbeam și luam totul în glumă. Nu se putea mai rău ca la Londra, trecusem deja prin asta și am supraviețuit.

*

La Rio, n-am vorbit niciodată de faptul că e ultima noastră șansă, deși toate conștientizam că, de data asta, chiar era. Am pierdut toate la individual, la fel cum se întâmplase și în 2012. În următoarele cinci zile, până la competiția pe echipe, cred că n-a fost zi să nu vorbim despre asta. „Nu se poate să fie de două ori la fel, n-are cum”, ne-am tot spus, și cred că asta ne-a salvat.

Pe 11 august 2016, am învins America, Rusia și China – pe care o mai învinsesem doar o dată în istorie –, și am devenit campioane olimpice. Am dormit cu medaliile ori sub pernă, ori pe noptieră și dimineața le căutam să vedem dacă sunt tot acolo, dacă n-am visat.

Nu știu cum sunt alți sportivi și la ce se gândesc ei, dar pe mine și la vârsta asta, la 32 de ani, mă bucură bucățica aia de metal, înainte de orice recompensă financiară. Aia îmi confirmă că am muncit bine și că cel puțin în ziua aia, în secunda aia când sunt pe podim, sunt cea mai bună. A fost o perioadă în cariera mea în care am vrut să demonstrez că sunt bună. Dup-aia am vrut ca oamenii să înțeleagă că nu a fost o greșeală că am câștigat câteva medalii și am avut nevoie de o confirmare. Dup-aia am simțit nevoia să ajung acolo, pe prima treaptă. Acum simt că am demonstrat ce era de demonstrat și trebuie să câștig pariul cu mine.

Am luat o pauză de un an, din cauza unei accidentări la gleznă. Când m-am întors, în octombrie, eram departe de vârful clasamentului mondial, ieșită din primele 16. Sunt departe de scrimă, ca un nou născut. Și atât vreau să-mi demonstrez: pot s-o iau încă o dată de la 0? Și să mai ajung măcar o dată în viața asta pe podium, să mai simt treaba asta?

Nu știu de ce am nevoie de asta, doar simt că trebuie s-o fac, altfel n-aș fi liniștită. M-am gândit la retragere anul ăsta, au apărut alte oportunități, dar simt că aș fi nerecunoscătoare față de tot ce-am primit de la scrimă dacă m-aș retrage, când încă simt că pot. Și în mintea mea e încă întrebarea: „Dacă scrie undeva că eu o să fiu campioană mondială anul viitor, medalie care-mi lipsește la individual? Dacă mai pot câștiga o dată?”

Asta m-a învățat anul 2012, că totul se întâmplă în momentul în care trebuie. Deși avem tendința să forțăm lucrurile să se întâmple acum, că vreau eu!, am învățat să nu mă mai întreb „Da’ de ce?”, „Da’ de ce mie?”, deși mereu am fost copilul care făcea asta. Dar am învățat să aștept ca lucrurile să vină la momentul potrivit. Așa cum îmi spusese tata când i-am zis că vreau să câștig aurul olimpic: „Ai răbdare, că o să se întâmple”.