Camelia Potec

M-am abținut cu greu să nu vărs o lacrimă când l-am văzut pe David Popovici pe podium vara aceasta, pentru că știu ce înseamnă să fii acolo. Cred că visul oricărui președinte de federație e să audă imnul în sportul pe care-l reprezintă. Te gândești la toată munca depusă, la toate emoțiile și toate eforturile de a ne aduce aportul, ca el să se poată pregăti în liniște.

Era o vorbă pe care o folosea fostul meu antrenor din Franța: că el nu e magician. Dacă era magician, făcea spectacole, nu stătea pe marginea bazinului, în fiecare zi, pentru o competiție majoră care are loc o dată pe an. Asta ne spunea de fiecare dată: totul depinde de voi în bazin. Eu vă pot ajuta să ajungeți la nivelul vostru cel mai ridicat, dar nu sunt magician.

Asta gandesc și eu de când am devenit președinte al Federației, în 2013. Nu suntem magicieni și avem nevoie de timp. Și ca să poți să ajungi undeva, trebuie să ai un plan. Să știi clar care este realitatea. Să nu te păcălești singur. Chiar dacă nu spui de fiecare dată toate detaliile mai puțin plăcute din lumea în care trăiești, important e să nu te minți pe tine.

Acum, realitatea este frumoasă. Dar cu siguranță nu este totul roz.

Bineînțeles că îl avem pe David, care este într-adevăr fenomenal, orice cuvânt aș folosi e mult prea mic. Dar sunt tot felul de probleme în spate în ceea ce privește pregătirea altor sportivi. Sunt tot felul de probleme acum cu bazinele, care nu reușesc să rămână deschise din cauza costurilor foarte mari. Sunt tot felul de probleme de bugete, sunt tot felul de situații care apar zilnic.

Nu putem spune că acum, în urma rezultatelor de anul acesta, stăm liniștiți, pentru că suntem datori să facem performanță. Așa cum David s-a întors în bazin și se pregătește pentru următoarea competiție, așa și noi ne-am întors la birou și mergem înainte. Am crezut întotdeauna că performanțele noastre vor fi depășite. Am știut că avem sportivi talentați și că, la un moment dat, ajutați și de un sistem care să le ofere niște lucruri de care au nevoie și să preîntampine anumite probleme care pot apărea și pe care noi le-am simțit, va ajunge o generație să ne depășească.

*

Când am terminat finala olimpică de la Atena la 200 de metri liber, nu mă gândeam decât să nu fie locul 4. Orice loc, și 5 și 6, ar fi fost mai bun. Terminasem pe 4 cu două zile înainte, la 400 de metri liber, dar și cu patru ani înainte, la Sydney. Când m-am uitat la tabelă, prima oară am zis că văd dublu și că de fapt era culoarul 1. A fost nevoie să-mi scot ochelarii, pentru că mi-am dorit să nu mă bucur înainte să fiu 100% sigură că e și locul 1.

E greu de descris în cuvinte un lucru care se îndeplinește după ce mai mult de 10 ani l-ai dus în spate și pe care ți l-ai dorit; și după multe încercări, după multe momente dificile, reușești să-l vezi realizat. În momentul acela îți trec prin cap 1.000 de gânduri. Bineînțeles că e bucurie, dar e mai mult o ușurare și o împlinire ce am simțit.

Am învățat să înot la șase ani, în Dunăre. M-am născut în Brăila, tata a fost marinar și într-o vară, a zis că ar fi bine să învăț să înot. Am iubit de la început apa, așa că m-a dus apoi la un bazin. Acolo m-a văzut, într-o seară, un antrenor care i-a spus să mă aducă la antrenamentele sale și așa a început totul. La 12 ani am câștigat primul titlu național, iar la 13 ani două medalii de aur la Festivalul Olimpic al Tineretului European.

Am început să visez la Jocurile Olimpice în 1996. Aveam 14 ani, eram spatistă atunci și destul de departe de a mă califica la o probă individuală, să fac baremul A – timpii de calificare dați de Federația Internațională –, dar aveam șanse să merg la Atlanta cu ștafeta de 4x200metri liber, care era deja califiată. Doar că în final nu s-a mai mers cu rezervele.

Am fost dezamăgită, dar m-a și motivat. Am zis că sunt tânără și la următoarea ediție o să merg cu baremul A, să nu stau să aștept o invitație sau să decidă federația dacă se merge cu rezerve sau nu. Am început să câștig cam toate competițiile de juniori, iar în 1997, încă junioară, am luat prima medalie la seniori, un bronz la Campionatele Europene de la Sevilla. În 1999 am câștigat primele titluri europene de seniori, la 200 și 400 de metri liber, așa că m-am calificat la Jocurile Olimpice din 2000 din postura de favorită.

Au fost sute de brăileni care ne-au condus la aeroport când am plecat către Sydney. Eram trei înotătoare din Brăila: eu, care eram liderul echipei naționale și speram la cel puțin o medalie; era Diana Mocanu, mezina echipei, și Beatrice Câșlaru. Diana a câștigat, la 16 ani, două titluri olimpice, la 100 și 200 de metri spate, iar Beatrice argint la 200 metri mixt și bronz la 400 metri mixt. M-am bucurat din tot sufletul pentru rezultatele lor. Eu însă m-am clasat pe 7 la 200 metri liber și pe 4 cu ștafeta.

A fost cea mai mare dezamăgire a mea, și nu nu neapărat din punct de vedere al rezultatelor. Simțeam că sunt tânără și că mai am multe de spus, că voi reuși peste patru ani. Dar am simțit pentru prima oară răutatea oamenilor. A celor în care aveam încredere, lângă care am muncit, de la antrenor la toți din echipă. Dacă la succes e întreaga echipă alaturi, pentru că nimeni nu poate reuși singur, la eșec mi se pare normal să fie tot așa. Dar, din păcate, toate mi s-au reproșat mie.

Am dus foarte greu acele momente. Când ne-am întors, n-am avut voie să urc în autocarul campionilor, autocarul cu brăilenii care au fost trimiși să primească la aeroport campioanele. Am plecat cu mașina părinților mei și la intrarea în Brăila am stat 30 de minute. N-am putut să intru în orașul meu, pentru că era oprită circulația, să treacă autocarul. Am știut atunci două lucruri: că trebuie să-mi schimb echipa și orașul.

Părinții mei au fost singurii care au rămas lângă mine, m-au ascultat și mi-au dat soluții. Educația mea este că în viață, datoria noastră este să încercăm. Partea aceasta cu renunțatul nu există în vocabularul nostru. Dacă ceva îți face rau, iei altă decizie. Dar nu consider că renunț la un lucru, ci pur și simplu schimb. Schimb locul, schimb linia, schimb ceva.

După două luni, după ce-am dat examenul de Bacalaureat – nu-l dădusem în prima sesiune pentru că eram în cantonament –, am ajuns la Steaua și la doamna Doina Sava, care pregătea distanțe lungi, și am luat-o de la capăt în București.

*

În martie 2003, cu un an înainte de Jocurile Olimpice de la Atena, n-am mai putut să ridic brațul stâng din apă. Aveam deja dureri la umăr și când am vrut să fac rotația de braț, mi-a căzut de tot. Aveam trei tendoane rupte și al patrulea foarte slăbit, probabil de la uzură. Atunci a fost un șoc, un moment mai greu decât la Sydney. Cel de după Sydney, chiar dacă a cântărit foarte greu, ținea de deciziile noastre. La partea de sănătate sunt foarte multe necunoscute, care nu depind de noi.

Am refuzat operația, în primul rând pentru că mi-e frică, în general, de operații, și în al doilea pentru că nimeni nu putea să-mi garanteze că mă voi întoarce la înot. Aș fi făcut-o, dacă găseam oamenii potriviți care să-mi spună: „Da, se poate, ai nevoie de 3 luni, 6 luni”. În momentul în care spuneau „să vedem ce-o să gasim acolo când te deschidem, să vedem cum lipim”, pentru mine nu a fost de ajuns.

Am încercat să mă recuperez natural: cu repaus, masaj, mers la băi sau la tratament în străinătate. Deja nu mă mai gândeam la performanță, mă gândeam să-mi revin din punct de vedere fizic, să nu rămân cu această problemă. Am stat două luni cu brațul pe lângă corp, nu l-am mișcat deloc. Am reușit, ușor-ușor, să revin. În octombrie 2003, m-am întors în bazin. Am fost nevoită să-mi schimb complet planul de pregătire, să nu mai ridic greutăți și să nu mai respir la trei brațe tot timpul, să respir la două. Pentru că n-am mai putut să lucrez mult la sala de fortă, m-am axat pe probe mai lungi. Am schimbat proba favorită, la care-mi doream acea medalie olimpică, de la 200 la 400 de metri liber.

*

După finala la 400 de metri liber de la Atena, aveam bagajul făcut, voiam să plec. Chiar dacă performanța a fost una extrem de bună, ca timp, locul a fost 4. Când ești așa aproape de medalie, ai foarte multe întrebări. Am făcut totul să revin, am muncit, am fost trup și suflet. Nu înțelegeam de ce am trecut prin atât de multe, de ce atâta chin pentru un loc 4.

Doamna Sava mi-a spus atunci că eu nu sunt persoana care să renunțe. Că am dat speranțe unui număr foarte mare de români, care au avut și au încredere în mine și contează foarte mult să nu-i dezmăgesc. Am mers la proba de 200 de metri liber după o noapte nedormită și m-am calificat a 11-a în semifinale. Am dat tot ce-am putut în semifinale ca să mă calific în finală.

„Nu am vrut ca lumea să-și amintească de mine ca de acel sportiv căruia i-a fost greu că a terminat pe locul 4 și și-a luat bagajele și a plecat.”

Timpul meu de la 200 nu ar fi fost atât de bun încât să câștig medalia de aur, mai ales că înotam în finală cu Franziska van Almsick, deținătoarea recordului mondial din 2002. În finală a fost însă o probă tactică, pe care am reușit s-o duc la bun sfârșit din supărarea și nervii și starea pe care am regăsit-o pe finish.

Pe ultimii metri, nu mai contează ce te doare și cât de tare te doare. Dacă e nevoie să te scoată cineva din bazin pe brațe, o vor face. Important e să simți că nu mai ai energie la sfârșitul cursei și doar asta am avut în cap. Să nu am niciun regret. La 400, am pierdut pe ultimii metri.

La 200, am spus că nu se poate să se întâmple la fel. Mi-am zis că e ultima mea finală și ultima mea șansă.

Când am realizat că am reușit să-mi ating obiectivul la care am visat toată viața, n-am mai avut forța să mă bucur și m-am întins în apă. M-am simțit ca un fulg. Mai mult decât bucuria aceea dusă la extaz, la mine a fost liniștea și mulțumirea că am dat totul.

*

Am vrut să mai trăiesc acel sentiment, de asta am mai concurat la două ediții și am început să mă pregătesc cu unul dintre cei mai buni antrenori din lume, francezul Philippe Lucas. Din păcate, locul 4 m-a cam urmărit. În 2008, la Beijing, am fost pe 4 la 800 metri liber, pe 5 la 200 și pe 6 la 400. După Londra, unde n-am prins finalele, m-am retras, la 30 de ani.

Dacă un sportiv îți zice că i-a fost ușor să renunțe la cariera sportivă, să facă orice altceva, minte; ori încă nu a acceptat ideea. E foarte greu să renunți la ceva ce ai făcut 20 și ceva de ani; în cazul meu, 22 de ani.

Știam clar că nu-mi doresc să fiu antrenor. Dacă am reușit, din pasiune și din drag pentru înot, să stau câte șase-opt ore în bazin în fiecare zi, știam că pe marginea lui e aproape imposibil să mai stau și cealaltă parte a vieții. Am ales turismul, pentru că îmi place să călătoresc, îmi place să vorbesc cu oamenii, îmi plac lucrurile noi. Am mers la facultate și am început să investesc în turism, încă dinainte să mă retrag, pentru că văzusem când am fost accidentată că sportul de performanță se poate opri oricând.

După Londra, am vrut să-mi iau un an de zile să mă odihnesc. Dar fostul președinte al Federației, domnul Viorel Păunescu, își dorea să se retragă și a considerat că ar fi bine să vină la conducere un fost sportiv. Atunci m-a întrebat dacă m-ar interesa acest lucru.  Pe lângă că a fost o onoare, consideram că este și o datorie, dar nu știam despre ce e vorba, nu știam partea de administrație. Am cerut timp de gâdire și mi-a oferit mai mult, mi-a oferit possibilitatea să mă angajez la federație timp de un an ca secretar general, să văd cum e. Mi s-a părut extraordinar de frumos. Am învățat partea de administrație, am învățat să stau la birou mai mult de patru ore, un lucru care pentru noi, ca foști sportivi, e greu de conceput. Partea de birocrație a fost cea mai grea, să stau pe scaun, să citesc, să mă uit la fiecare virgulă. Dar îmi cunoșteam foarte bine sportul și știam că orice aș face, dacă îmi face plăcere, o să învăț și o să mă dedic 100%.

M-am interesat ce au făcut oamenii din vechea conducere, mi-am pus la punct anumite proiecte și am zis să încerc. În octombrie 2013, la 31 de ani, am devenit cel mai tânăr președinte al unei federații din România. Am luat-o de la zero și tot timpul am pornit de la ce avem. Ăsta este numărul de sportivi, trebuie să-l creștem. Ăsta este bugetul, trebuie să-l creștem. Ăsta este bazinul pe care-l avem la dispoziție, trebuie să-l îmbunătățim sau să găsim soluții. Am avut un proiect pe termen lung, mediu și scurt. Întâi, ne-am propus să creștem numărul înotătorilor calificați la Jocurile Olimpice. Pentru că la Londra, în 2012, am fost singura calificată cu barem A. Și e foarte greu când știi că ai rămas ultimul. La Rio, patru ani mai târziu, am avut trei înotători calificați cu barem A, plus ștafeta de băieți la 4×100 m liber, iar Federația a mai primit o invitație pentru o sportivă. Robert Glință s-a calificat și într-o finală, iar la Tokyo, în 2021, am avut doi finaliști, pe el și pe David. Am spus de la început că cel mai scurt termen în care pot veni rezultate e de 12 ani. Pentru că în primul mandat, obiectivul era să avem cel puțin un calificat cu barem A, la următoarea ediție finaliști și după aceea medalii. De asta a fost proiectul pe termen lung.

*

Vara din 2022 a fost ca un vis devenit realitate. Chiar dacă nu pot să spun că am visat că un sportiv român va reuși să bată recordul mondial la proba regină, 100 de metri liber; visul meu a fost și rămâne medalia olimpică. A fost și prima oară când am organizat în România un Campionat European de Juniori. Și din acest punct de vedere, am visat ca tribunele să fie pline, așa cum sunt la meciurile echipei naționale din diferite sporturi de echipe. Și lucrul acesta s-a întâmplat. Plus toate celelalte performanțe ale sportivilor noștri. A fost un an extrem de bun.

Dar bucuria e pe termen scurt, pentru că tot timpul îmi stabilesc alte obiective, alte priorități și niciodată nu sunt 100% mulțumită. De exemplu, s-a deshis bazinul de la Otopeni, care e o minunăție și m-am bucurat atât de mult că s-a deschis la timp, că am avut possibilitatea să organizăm Europenele, la care s-a muncit mult, într-un timp foarte scurt, pentru că am avut bugetul târziu.

Dar îmi doresc să văd astfel de bazine în România în număr mai mare. E bine că avem un bazin, dar ca să ajungem la nivelul altor țări, avem nevoie de cel puțin încă cinci. Se construiesc destul de multe, mă bucură acest lucru, dar de multe ori sunt și tristă, pentru că rămân închise sau nu se găsesc soluții pentru a se angaja oameni competenți; fiecare primărie are problemele proprii.

Acum, ce mă îngrijorează cel mai mult e că temperaturile sunt din ce în ce mai scăzute și vor fi și costurile din ce în ce mai mari. Și mă tem că ieșim din această iarnă cu un număr destul de mare de bazine închise și de copii care nu au unde să înoate. Și mai avem o problemă destul de mare cu generația mai mică, de 10-13 ani, care s-a înjumătățit din cauza pandemiei. E o generație pe care ne bazam pentru după 2028, și pentru care baza de selecție e aproape la jumătate față de cea de până acum. De asta spun că bucuriile sunt pe moment, dar trec repede.

Mai sunt multe lucruri de realizat. Obiectivul nostru principal rămân Jocurile Olimpice de la Paris. Ne dorim să reușim să facem o echipă de ștafetă care să se califice. Începem să dezvoltăm mai mult partea aceasta de sprijin, pentru că datorită rezultatelor începem să avem un buget mai mare și putem susține un număr mai mare de sportivi, cu antrenorii și echipa aferentă; tot ce înseamnă staff, lucru pe care noi nu prea l-am avut.

Avem o generație extraordinară și un sportiv de excepție și sunt ferm convinsă că vor trage după ei și alți sportivi valoroși. Iar cea mai mare realizare, după performanțele lui David, e faptul că un număr atât de mare de copii își dorește să înoate. Deja este un câștig, pentru că ne dorim ca înotul să fie în primul rând unul dintre sporturile preferate de români pentru sănătate. Performanța este foarte grea și eu cred că și ea te alege pe tine. Trebuie să fii făcut să suferi atât de mult. Dar faptul că atât de mulți copii au descoperit înotul e un lucru important. Pentru că, dacă l-au învățat, e imposibil să nu-l iubească. Apa este atât de plăcută, e o senzație atât de plăcută în momentul în care știi să o controlezi, încât e un lucru pe care-l faci pe viață. Iar pentru mine, cea mai mare bucurie e că am ocazia să fac în continuare ceea ce-mi place, că am rămas în sportul care mi-a oferit atât de multe și căruia consider că mai pot să-i dau înapoi o grămadă de lucruri; în primul rând, timpul meu. Sunt conștientă că n-o să pot să-mi dedic toate weekendurile, toate săptămânile, toată viața înotului. Dar cât am energie, cât am deschidere către performanță, familia mă susține și niciodată nu mi-a cerut să aleg.

Fratele meu îmi spune des că eu am de fapt două familii: familia natației, cu toți oamenii care se află lângă fiecare bazin din România, și familia de acasă, care întotdeauna mi-a fost alături, poate de multe ori în defavoarea lor, ca să pot să fac asta. Pentru că, așa cum am sclipirea aceea în ochi când intru în apă, aceeași sclipire o am și când sunt pe marginea apei.