Crina Pintea

Când am văzut-o prima oară pe sora mea jucând, am avut emoții mari. Era vara trecută, la un concurs la Izvorani și juca pentru locul 1 la Gimnaziada de handbal feminin. Am ajuns târziu în București, nu știu de unde veneam, am luat repede un Uber și-am plecat spre ea. Erau ultimele 10-15 minute când am intrat în sală și, în momentul ăla, ea a blocat o minge. A fost foarte fericită când m-a văzut, pentru că se temea că nu ajung. Știu sentimentul, și eu am așteptat mult timp să vină cineva la mine la meci. Ai mei n-au fost niciodată, e mai greu pentru ei să plece de acasă. Dar se uită la meciuri, plâng, țipă în fața televizorului.

Părinții noștri sunt de la țară, din satul Slobozia din județul Bacău. Sunt oameni modești care muncesc foarte mult și noi asta am știut să facem: să muncim, să mergem la școală și să ascultăm de ei. Am fost cea mai mare dintre cei patru copii și de la 5 dimineața până la 12 noaptea, eram pe câmp. Aveam grijă de animale, dădeam cu coasa, cu sapa, cu furca, din asta ne câștigam existența. Dar eu visam să fac sport și m-am rugat mult timp de ei să mă lase la handbal. Când am plecat, la 16 ani, le-am spus că nu mă mai întorc. Acasă nu aveam un viitor și pentru mine asta a fost o șansă. Am jucat șase ani la Zalău, o perioadă dificilă în care am suferit mult, apoi în Germania, la Thüringer, și în Franța, la Issy Paris, unde mi-am recăpătat încrederea în mine. În decembrie 2018, am fost numită cel mai bun pivot al Campionatului European, unde ne-am clasat pe patru. În luna mai, am câștigat Liga Campionilor cu Győr.

După ce s-a încheiat sezonul și am mers în vacanță, am fost la țară, la ai mei. Mereu vara merg acasă, îi ajut cum pot și mă antrenez cu Andreea, care are 16 ani și joacă pentru Colegiul Energetic Râmnicu Vâlcea. Vara asta renovau, pentru că vor să construiască o nouă cameră. Împreună cu soțul meu, cu Andreea și cu Ionuț, fratele nostru de 13 ani, am scos mai mult de jumătate de metru de pământ de acolo. Săpam și îl scoteam afară cu roaba. Am schimbat la tricouri, cum se usca unul, îl schimbam, așa le rulam. A fost destul de greu, dar am luat-o în primă fază ca pe o glumă, am zis că oricum vrem să ne antrenăm. Seara eram terminată, am dormit ruptă.

Într-o zi, după ce-am muncit cu târnăcopul, eu și Andreea ne-am și antrenat. Nu știu de unde am mai avut putere. Am făcut circuit, în curte: abdomene, exerciții cu mingea medicinală, cu coarda, cu vesta cu kilograme. Am văzut că i-a fost greu, dar mi-a plăcut că a ținut pasul, nu s-a plâns. Vara trecută am mers la alergat, că eu dacă am copilărit pe dealurile alea, mi-e dor să le revăd. Și a ținut pasul, deși era mai mică. Anul ăsta am făcut o drumeție de-o zi în care a venit și Ionuț, care a început și el handbalul de câteva luni.

Mereu m-am gândit că și frații mei o să meargă la handbal, de când erau mici le-am zis părinților. Nu aveau ce să facă acolo, mai mult decât să meargă la liceu și să învețe o meserie. Nu aș fi putut trăi cu mine dacă ar fi rămas tot în sat, să aibă o viață grea. Sunt mulți copii talentați acolo, dar e o zonă ascunsă și uitată oarecum de lume și nu ajunge nimeni la ei; nu au o șansă la mai bine. Noi, dacă nu făceam pasul ăsta, nimeni nu ar fi venit să ne caute acolo.

**

Andreea avea doi ani când am plecat la Vâlcea, iar Ionuț câteva luni. Mi-a fost greu să fiu departe de ei, nu aveam nici telefon să îi văd, să îi aud, ca acum. Aveam doar cartela aia telefonică cu care vorbeai 10 minute maxim, și doar o dată pe săptămână. Primul lucru când vorbeam cu mama, de ei mă interesa, ce mai fac. Când mă duceam la magazin nu-mi cumpăram mie, ci lor. Într-un an, de Crăciun, am folosit toate bonurile de masă pe care le-am primit de la club, am luat prăjituri, cozonac. Erau atât de grele bagajele că nu le puteam duce, mergeam cu unul 10 metri, veneam după altul.

Andreea a început handbalul tot la Vâlcea, cu doamna Mori Török, ca și mine, dar mai devreme, la 12 ani. Mie mi-a fost foarte greu, pentru că până la 16 ani nu făcusem niciun sport, a trebuit să învăț să alerg, să pasez, să prind mingea. Stăteam câte o oră jumate doar să alerg pe linia terenului. Sau 40 de minute făceam pase la perete, până vedeam mingea aia pătrată, nu rotundă. M-am retras un an de la școală și stăteam toată ziua în sală, cu două tricouri și două sandvișuri în ghiozdan, pentru că nu aveam bani. Acum bineînțeles că nu mai e la fel, încerc să le ofer tot ce au nevoie. Eu primii trei ani n-aveam genunchiere, ea are. Are adidași buni, nu din piață, cum am avut eu. Încerc s-o protejez cât pot și s-o ajut cu sfaturi. Cred că le-am făcut capul tun amândurora cu poveștile mele, pentru că am trecut prin multe. Ei au fost crescuți altfel, mai puțin strict. Mă uit la încrederea pe care o are ea, la felul cum se exprimă, felul cum vede lucrurile.

Eu la 16 ani eram foarte închisă în mine, mă gândeam doar să fiu cuminte, să nu greșesc, să nu deranjez. Dacă mă întreba cineva ceva, răspundeam, dar niciodată nu mă trezeam vorbind. Acum nu înțeleg de ce am acceptat și am suferit atât, dar mi-era foarte teamă. M-am dus la Zalău din recunoștință că Gheorghe Tadici m-a ajutat să încep, dar au fost cei mai grei ani din viața mea. Îmi spunea aproape zilnic că sunt proastă, că sunt putoare, că nu muncesc. Că sunt anti-handbal și că ar fi mai bine să nu-i mai mănânc zilele și să mă opresc. Mă înjura în toate felurile, m-a scuipat, m-a călcat pe picior, m-a strâns de mână până m-a învinețit. Eu lăsam privirea în pământ și luam poziția ghiocelului, că așa am fost educată. Eram mică, eram departe de ai mei, nu am avut cu cine să vorbesc, cine să mă susțină. Nu aveam încredere în oameni, m-am închis foarte mult în mine. Dacă șase ani ți se spune că nu ești în stare de nimic, că nu ești nimic, n-ai cum să ai încredere în tine.

În ultimii ani, mai ales de când joc în străinătate, am început să mă cunosc, să am încredere în cine sunt. Trebuie să lucrezi foarte mult cu tine. În Germania, aveam momente când simțeam că mi-e frică de ceva, dar nu știam ce am. Mă trezeam dimineață și mă luau bătăile de inimă. După aceea realizam: „Stai puțin, uite unde ești”. Ușor, ușor, am început să mă calmez și să mă bucur de antrenamente.

Acum nu mai sunt la fel, sunt mai puternică. Îmi văd de treaba mea, muncesc foarte mult, dar nici nu mai accept. N-o să stau să sufăr și să țin în mine doar pentru că o să deranjeze. Nici nu s-ar pune problema să mai accept lucrurile din trecut. Cred că se poate face performanță și altfel. Mi-aș dori ca oamenii din handbal să aibă mai multă răbdare cu sportivii. Să intre puțin în pielea lor și să-i înțeleagă. Să se gândească la ei ca și cum ar fi copiii lor. Și să înceteze cumva goana asta după rezultate, mai ales când sunt mici. Să le ofere bucuria de a juca handbal. Noi vrem foarte multe rezultate rapid și punem foarte multă presiune pe copii, când la vârsta asta ar trebui să fie o plăcere.

Mi-aș dori ca Andreea să aibă încredere în ea și să nu se mai învinovățească atunci când pierde. Și eu făceam la fel și poate și acum mai fac, dar ușor, ușor înveți că nu e sport individual, e sport de echipă. Înainte jucam cu frică, nu mă duceam la meci să mă bucur. Acum abia aștept să joc. E handbal și normal că se fac greșeli. Vor fi și momente mai puțin bune, vor veni altele mai bune. Nu poți să stai să te gândești: „Vai, să nu greșesc, să nu greșesc, să nu greșesc”.

Mi-ar plăcea să comunice foarte mult cu antrenorii. Să le spună ce are nevoie, cum vede lucrurile, să nu-i fie frică. Chiar mă uitam la cum lucrăm cu Tomas (n.r. Ryde, antrenorul CSM București). El observă imediat lucrurile, e foarte deschis și îți permite să-ți spui părerea. E foarte important să fii ascultat, că poate tu vezi altfel, simți altfel. Vine și el cu ideile lui, dar în primă fază te lasă și pe tine să spui ce ai de zis. Și simți că aportul tău contează.

**

În iulie, la câteva zile după ce am început pregătirea cu CSM București, eram cu echipa în sala de pregătire fizică și Tomas a văzut-o pe Andreea antrenându-se separat.

„Sigur e handbalistă”, i-a spus Aurei, maseuza noastră.

„Da, și cred că e sora Crinei”, i-a răspuns Aura, căreia îi povestisem că Andreea stă la mine câteva săptămâni. Am vrut să lucreze suplimentar cu un preparator fizic, pentru că muncea mult la țară, cu mama și tata, dar nu era ceea ce are ea nevoie.

Când a aflat că e sora mea și că joacă tot pivot, Tomas mi-a spus să o aduc la antrenamente, pentru că aveam câteva jucătoare accidentate. La primul antrenament, a prezentat-o și a întrebat-o dacă vrea să spună ceva fetelor. Fetele au primit-o foarte OK, au fost foarte drăguțe. În primele zile, nu-mi venea să cred că o văd lângă mine, că se antrenează lângă mine sau stă lângă mine în apărare. Am urmărit-o ce frumos și natural plasează mingea, are ceva nativ. A dat la un moment dat pe lângă capul portarului, liftat. Eu nici acum nu reușesc să fac lucrul ăsta, după atâția ani de muncă.

E pe drumul cel bun și eu o să fiu aici pentru ea, tot timpul. Cred că o să fie presiune și o să-i fie un pic greu, pentru că toată lumea o compară cu mine. Dar sper să nu se lase afectată. Dacă o să muncească, pentru că bineînțeles că are nevoie de foarte multă muncă și ambiție, ea poate ajunge mult mai bună decât mine. Și mai devreme. Eu am ajuns acum, la 28-29 de ani.

Când am câștigat Liga Campionilor cu Győr, în mai, am simțit că au meritat toate sacrificiile și toate lacrimile mele. Am plâns, pentru că mi-am îndeplinit visul și pentru că știam prin câte am trecut ca să ajung acolo și de câte ori am vrut să renunț. Pentru mine asta a fost cel mai greu, că îmi plăcea atât de mult ce făceam și mi-era frică că n-o să mai rezist și nu o să ajung niciodată acolo unde-mi doresc. De foarte multe ori, în cei șase ani de la Zalău, am vrut să renunț. În fiecare seară îmi spuneam: „Eu nu mă mai duc mâine”. Dar mă trezeam și-mi ziceam că mai încerc și astăzi. Încă o zi.

Eu zic că am avut o nebunie interioară, o ambiție a mea. Întotdeauna am fost așa, de mică. Orice făceam, voiam să termin și să fiu prima. Și când am plecat de acasă, le-am spus alor mei că nu mă mai întorc, oricât de greu mi-ar fi fost. Părinții mei n-au văzut finala Ligii Campionilor, pentru că aveau altă rețea de cablu. Au zis că se duc la un domn în sat, dar nu era acasă și au stat pe lângă poartă. Mama a suferit mult că nu a putut să mă vadă, și eu m-am supărat un pic. Dar am vorbit mult după, le-am arătat imagini, au fost foarte emoționați. Nu știu dacă ei înțeleg în totalitate ce înseamnă. Știu că am meciuri, dar nu știu importanța lor. Andreea înțelege, cred că și Ionuț începe să înțeleagă, pentru că jucând e altceva.

Îmi doresc din tot sufletul să reușească și ei, pentru că pot. Avem noi lucrul ăsta în sânge. Și mama, și tata, în orice lucru pe care l-au făcut, și-au dorit să-l ducă la bun sfârșit. Dacă s-au apucat de-o treabă, e ca și o victorie că au reușit să termine. Niciodată n-au abandonat. Avem chestia asta în sânge și cred că trebuie să tragem și să reușim.

Andreea Ailincăi: „Crina e un model pentru mine, am învățat multe de la ea. Sunt multe lucruri pe care le fac exact ca ea, cel puțin pe teren. Îmi place mult comportamentul ei, că n-o interesează dacă nu-i iese ceva sau ce zice lumea. Eu plâng uneori când pierd. Când spun că e vina mea, că am greșit undeva, plâng. Anul trecut mi-a fost mai greu, dar anul ăsta am început să trec peste mai ușor și nu-mi mai e așa teamă să greșesc. Sper să fie din ce în ce mai bine, vreau să ajung la cea mai bună echipă. Când a jucat Crina finala Ligii Campionilor eram pe drum, veneam de la Timișoara. Am văzut puțin și n-am mai avut baterie la telefon. Când am coborât din autocar, am băgat un sprint până în cameră, am ajuns fix în ultimul minut. Am avut emoții, am plâns pentru ea”.