Cristina Neagu

Când s-a terminat meciul cu Norvegia de la Jocurile Olimpice de la Rio și mi-am dat seama că nu ne-am calificat în sferturi, am izbucnit. Mi-au trecut prin cap ultimii patru ani în care am sperat că vom juca pentru medalii, în care am visat, în care m-am antrenat, în care mi-a fost atât de greu și eram și accidentată. Am plâns trei zile, n-am ieșit din cameră, nu m-am dus nici la antrenament. I-am scris un mesaj antrenorului că am nevoie de o pauză și că nu pot să mă duc în sala de forță ca și cum nu s-a întâmplat nimic.

Mi-a fost greu să-mi regăsesc motivația. Dar m-am întors în Muntenegru, la echipa de club, și m-am gândit că e ultimul sezon acolo și că vreau să joc bine, să plec cu capul sus. Mi-am propus noi obiective, și cu Budućnost, și cu naționala.

Am trecut prin multe dezamăgiri de când joc la echipa națională, de 12 ani. Cea mai recentă a fost la Campionatul Mondial din 2017, când am pierdut cu Cehia în optimi. Dacă la Rio au fost mai multe probleme, la Mondial am avut o atmosferă foarte bună în echipă. Dar acum echipa e în reconstrucție și nu are multă experiență la nivelul ăsta, așa că presiunea a fost prea mare. Dacă nu joci mereu meciuri la limită, cu miză, mai mulți ani, ca să fii obișnuit cu presiunea, e simplu să clachezi în momentele importante; pentru că în loc să joci cu curaj, te gândești că dacă pierzi pleci acasă.

Nu e vina fetelor, sistemul e de vină. Am fost alături de ele în ultimii ani și știu cât de mult și-au dorit. Am făcut tot ce-a ținut de noi, dar în momentele limită, undeva acolo ne pierdem. Și dezamăgirea e foarte mare; când am pierdut cu Cehia eram toate devastate în vestiar, toate plângeam.

Avem foarte multe jucătoare talentate în România, mulți antrenori spun că avem o tehnică foarte bună cu mingea, peste majoritatea jucătoarelor din lume. Dar ne lipsește pregătirea fizică de bază, pe care nu o învățăm cum trebuie la nivel de juniori. Înainte pierdeam și din cauza asta, pentru că nu mai puteam în a doua repriză. Sau ajungi să ai multe probleme medicale, pentru că sunt lucruri pe care nu le-ai făcut la o vârstă mai mică. Ni se spunea, de exemplu, că nu e bine să faci genuflexiuni cu greutăți în spate, dar nu și că dacă ai tehnica corectă, în 10 ani o să sari doi metri sau o să fii mai rapid.

Nordicii, de exemplu, știu că dacă au jucat prost, mâine se duc în sala de forță, că trebuie să se antreneze mai tare fizic. Poate nu de aia n-ai putut să arunci la poartă, că n-ai alergat cât trebuie, dar ei cred în asta, că trebuie să se pregătească fizic mai bine, și lucrul ăsta îi ajută. E important să crezi în ceva, pentru că e foarte greu să te dai jos din pat și să te duci la antrenament după o zi proastă.

Am auzit de multe ori că nu avem mentalitate de învingători. Dar dacă nu ai educația asta de mic, e foarte greu s-o formezi. Psihicul e cel mai important, de acolo pleacă până la urmă și mișcările din picioare sau din mâini. Dacă te gândești „Aoleu, ce se întâmplă dacă ratez?”, normal că te duci și ratezi, brațul nu mai e relaxat cum e de obicei. Am avut destui antrenori care mi-au spus că din cauza mea s-au pierdut anumite meciuri, că am ratat. Ce era să fac, să mă las de sport? Să nu mai arunc la poartă? Nu, eu aruncam de încă 14 ori la următorul meci.

Dar poate eu am fost un caz norocos. M-am obișnuit cu presiunea și nu mă mai gândesc la ea. În plus, am trecut prin multe. De obicei, sportivii care au reușit au fost sportivii care n-au dus-o prea bine și nu le-a fost prea ușor.

*

De la primul antrenament am simțit că handbalul e făcut pentru mine. Când colegii mei de 12 ani învățau cum să alerge corect, eu luam mingea și făceam driblinguri între jaloane, iar antrenoarea mea se întreba de unde am apărut. După un an, le-am spus prietenelor că îmi doresc să fiu cea mai bună jucătoare din lume. Vedeam că pot, indiferent cine era în fața mea. Când ratam, mă gândeam că am ratat eu aruncarea și că dacă o dădeam un pic mai încolo era gol. Extrem de rar m-am gândit că a apărat portarul. În concepția mea, eu n-am aruncat-o cum trebuia, mereu așa mă gândesc.

În perioada de juniorat am suferit însă din cauza naționalei. Mă convocau, stăteam în cantonamente câte două luni – toată vacanța de vară –, dar când aveam meciuri amicale nu mă lăsau să joc. Mă trimiteau acasă, că eram prea mică sau prea slabă. Mă întorceam plângând, dar munceam și mai mult. „O să trag eu”, îmi ziceam, „și o să ajung să joc pentru echipa națională, să se bazeze pe mine”.

Când am ieșit cea mai bună jucătoare a lumii, în 2010, primul lucru pe care l-am auzit de la oamenii din handbal a fost că o să mi se urce la cap, că n-o să pot să gestionez momentul. În loc să fii mândru, că nu oricine din România e cel mai bun la ceva, tu așa încurajezi copilul ăla? Că eram un copil, la 22 de ani, ce știam eu. M-a durut, nici măcar n-am putut să mă bucur, că trebuia să am grijă la antrenamente să fiu de două ori mai motivată, să nu cumva să spună cineva: „Azi n-ai chef, că ești cea mai bună din lume și nu mai trebuie să te antrenezi”.

Anul următor, m-am operat la umăr. Aveam dureri de doi ani, nu mai puteam nici să-mi prind părul sau să-mi schimb tricoul, așa că m-am oprit din jucat ca să caut o soluție. Cei de la Oltchim, clubul la care eram atunci, n-au înțeles și m-au presat să joc, iar după operație mulți au spus că n-o să mai fiu ca înainte. Eu am crezut mereu că, dacă îmi revin fizic, o să fiu la fel.

M-am antrenat singură, zi de zi, de parcă aveam meci în fiecare săptămână. La trei luni după ce-am revenit, mi-am rupt ligamentele la genunchi, la un antrenament. Atunci am cedat psihic. Nu mă mai interesa nimic, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate mie, după ce muncisem așa mult să revin. Nu puteam să dorm, să mănânc, plângeam într-una. După două luni, când am început să merg, mi-am zis: „Gata cu prostiile, gata cu gânditul negativ, ți-ai plâns de milă destul. Asta n-o să te ajute, tu vrei să joci handbal, știi foarte bine ce vrei în cariera ta, o să revii și-o să fii la fel.”

Când am reînceput să joc, eram altfel psihic. Simțeam că sunt alt om în teren, că n-am trecut prin perioada aia degeaba. Am câștigat niște lucruri, nu mă mai afectează o ratare sau ce spune lumea. Eram deja la Budućnost, pentru că Oltchim se desființase. Durerile la umăr n-au trecut, dar m-am obișnuit cu ele. Am acceptat că umărul meu nu mai are cum să fie bine și că am doar două opțiuni: ori continui așa și strâng din dinți și îl protejez cât de mult pot, ori nu. Nu e ca și cum stai un an și-o să fie bine, cum am crezut atunci. Dar cred că dacă nu făceam operația ar fi arătat mult mai rău acum și nu stiu dacă mai puteam să joc.

A fost important pentru mine că am revenit, singură, și că am ajuns din nou la nivelul la care știam că pot. Când făceam recuperare, mă gândeam mereu că 2015 va fi anul meu. Simțeam că așa va fi. În 2015 am câștigat Liga Campionilor cu Budućnost, medalia de bronz cu naționala la Campionatul Mondial și am fost aleasă pentru a doua oară cea mai bună jucătoare din lume.  

Am fost votată și a treia oară, în 2016, deși n-am avut un an la fel de bun. Mondialul m-a consumat enorm, și fizic și psihic, și câteva luni n-am fost om. Nu mă asculta corpul, nu puteam să mă antrenez, eram foarte obosită. Am fost des accidentată și a fost și dezamăgirea de la Rio. Așa se întâmplă mereu după un an bun, treci de la extaz la agonie și e important să-ți găsești mereu o nouă motivație.

Pentru mine, cel mai important e că reușesc să joc la un nivel constant, că nu sunt genul de jucătoare care dispare în anonimat după un sezon senzațional. Nu, sunt genul de jucătoare de care zici: „Poate nu ia premiul și anul ăsta, pentru că n-are rezultate cu echipa și până la urmă e un sport de echipă, dar oricum e acolo, joacă la același nivel.”

Am și momente în care nu-mi merge jocul, dar niciodată nu vorbesc urât despre mine, mai ales în timpul meciurilor. Dacă eu nu pot să arunc, mă gândesc ce pot să fac pentru alte jucătoare, pentru că am și calitatea asta, nu doar aruncările. Cred foarte tare în unitatea de echipă. Lumea vede golurile, dar și Messi sau Cristiano Ronaldo au o echipă în spate.

La fel e și la handbal. Poți fi foarte bun și să joci de unul singur foarte bine, dar dacă cei de lângă tine nu joacă bine, n-ai nicio șansă să câștigi ceva. De multe ori, e mai important pentru mine să le dau încredere celor din jurul meu, mai ales la echipa națională. Cred că dacă avem încredere în noi, putem reuși mai multe decât credem.

O să vin de fiecare dată la națională gândindu-mă la aur, pentru că e cel mai mare vis al meu. Chiar dacă plec dezamăgită și supărată și frustrată, mă întorc cu aceleași speranțe, cu același optimism, cu aceeași dorință de a le ajuta. Sunt conștientă că e foarte greu. Dar dacă îți pierzi motivația pentru ce faci, mai bine nu mai faci. Iar eu sunt patrioată, pentru mine când cântă imnul, simt ceva special.

De asta m-am întors acasă.

*

Am ales să vin la CSM București pentru că îmi doresc foarte mult să câștig Liga Campionilor cu o echipă din România. Am avut o șansă cu Oltchimul, cu care am jucat finala în 2010, și am ratat-o. Am câștigat apoi trofeul cu Budućnost, în 2015, dar cred că ar fi altfel cu o echipă din România. Atunci când joci la tine în țară, simți altfel lucrurile. În plus, oamenii te iubesc altfel.

Uneori am fost și eu surprinsă de cât de mare e nebunia că m-am întors. Mergem în deplasări și oamenii sunt pur și simplu înnebuniți. Cel puțin la început, în primele etape ale campionatului intern, am fost șocată. Lumea venea cu două ore înainte de meci, era sala plină și când ieșeam eu la încălzire, toată lumea începea să aplaude, să țipe, nu-mi venea să cred.

Din cauza accidentărilor, pentru mine e foarte important să fac recuperare imediat după meci. Dar cum să-i explici asta unui copil de șapte ani care se uită la tine și i-e și rusine să-ți spună să faci o poză sau să-i dai un autograf, deși e clar că de aia a venit? Cum să-i spui: „Eu trebuie să mă duc la vestiar să fac recuperare”? Mai stai încă un pic și încă un pic, că fiecare zice „încă una, doar mie, doar mie”, și-ți dai seama că a trecut jumătate de oră și n-ai plecat de pe teren, și fetele sunt deja în autocar și nu apuci să faci nici stretching.  

Dar știu și că lumea așteaptă foarte multe de la mine. Și fanii, și oamenii care m-au adus aici, și presa. Și eu pun multă presiune pe mine, pentru că nu am cum să n-o pun. Pentru că la primul meci pierdut, în toamnă, poza mea a fost în toate articolele. Așa merge treaba. Presiunea asta o să existe mereu, pentru că la noi în România, poate mai mult decât în alte țări, când zici că l-ai adus pe cel mai bun, păi la fiecare meci trebuie să fie cel mai bun, că de aia e cel mai bun, nu?

De când am semnat cu CSM-ul, au fost multe emoții și am auzit multe discuții. Dar nu mă gândesc la asta când intru pe teren. Eu știu cât muncesc, știu că sunt foarte dreaptă în ceea ce fac, știu că nu o fac pentru bani și am ales să vin acasă cu inima, dar e jobul pe care-l am și pentru care sunt plătită. Și știu cât de mult iubesc handbalul.

Uneori, după meciuri poate sunt și irascibilă, depinde de cum am jucat, de ce stări am. Dar când ajung în autocar sau în cameră mă gândesc că, până la urmă, despre asta e vorba. Ăsta e lucrul pe care mi l-am dorit atunci când eram mică și jucam la junioare, unde nu veneau decât rudele la meciuri. Atunci când voiam să fiu cea mai bună și un model pentru copii. Până la urmă, astea sunt amintirile care-ți rămân. Nu neapărat trofeele, ci emoțiile pe care le trăiești cu echipa și lucrurile pe care te fac oamenii să le simți.