Cristina Neagu

Am avut emoții foarte mari înaintea meciului cu Ungaria de la Campionatul Mondial din 2019, din Japonia. A fost pentru prima oară în turneu când m-am gândit la accidentarea pe care o suferisem cu un an înainte, la Campionatul European, tot contra Ungariei.

Era ultimul meci din grupă și inevitabil făceam legătura cu turneul european. Acolo fusese al șaselea joc, foarte important pentru calificarea în semifinale; la Mondial era al cincilea joc, decisiv pentru calificarea în Main Round și pentru clasamentul final. Pe lângă asta, era accidentarea și faptul că eram deja foarte obosită, și inevitabil îmi venea în cap că iar sunt obosită, iar e meci important, era un déjà vu.

Când am câștigat, chiar în ultimele secunde, am fost foarte fericită, pentru că știam cât de mult înseamnă victoria asta și pentru turneu, și pentru români. Dar m-am descătușat la final și pentru că am scăpat, că s-a terminat.

Plecasem în Japonia având dureri mari la genunchi, pentru că recuperarea după operația de reconstrucție a ligamentului încrucișat anterior din ianuarie nu mersese cum sperasem. Vorbisem cu antrenorul că merg să ajut echipa, nu să fiu jucătoare de bază. Dar s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu fetele de la Brașov și deodată a trebuit să joc fiecare meci. Aveam meciuri în fiecare a doua zi, chiar și două zile la rând, și nu reușeam să-mi revin. Genunchiul nu reușea să se dezumfle, era în mod constant inflamat.

Jucam așa, luam pastile anti-inflamatorii, dar după meciul împotriva Ungariei am simțit că efectiv nu mai am benzină, pentru că nu aveam baza pregătirii fizice. Am vorbit cu Tomas Ryde, i-am zis că sunt foarte obosită și că nu mai pot. Am găsit înțelegere, pentru că, în primul rând, nimeni nu se aștepta să ajung la Campionatul Mondial.

Multă lume s-a întrebat de ce durează atât de mult recuperarea, de ce nu-mi revin, trecuseră 10 luni. Doar eu știam ce era în sufletul meu și cât de mult mă chinuiam, pentru că n-am vrut să vorbesc atunci despre toate problemele pe care le-am avut. Nu voiam să aud discuții de genul: „Nu-și mai revine” sau „își încheie cariera”. Am vrut întâi să revin.

Dar a fost cea mai grea perioadă din cariera mea.

*

Încă de la început, am privit accidentarea într-un mod pozitiv. Știam de ce s-a întâmplat, știam că eram foarte obosită și că așa se întâmplă când nu știi să spui „stop”. Mi-am zis că mă operez, mă antrenez, îmi revin, nu e nicio problemă.

Pentru că aveam experiență cu accidentările, știam ce mă așteaptă și, încă din prima zi, mi-am făcut planuri despre cum o să decurgă recuperarea. Aș fi vrut să încep antrenamentele cu echipa încă din iulie și să fiu din nou în formă până în octombrie, când începea Liga Campionilor, și până la Campionatul Mondial.

Dar lucrurile n-au mers deloc conform planului.

Mi-am dat seama foarte repede că ceva nu e OK. Când am început să merg, simțeam că am ceva în genunchi, ca o piatră care mă deranja când îndoiam și întindeam piciorul. Erau doar câteva săptămâni de la operație și toată lumea mi-a zis să am răbdare, că o să treacă.

Când am văzut că nu trece, că e tot inflamat, am făcut un RMN, la trei luni de la operație. S-a văzut o mică fibroză, dar medicii au spus că nu e grav, că ligamentul și meniscurile arată bine și să mai lucrez extensia. Am avut multe zile în care n-am ieșit din casă, ca să nu merg prea mult, să nu se inflameze. La modul ăsta mi-am trăit lunile acelea. Făceam recuperare zilnic, câte patru-cinci ore, dar în rest încercam să nu-l suprasolicit. Am început să fac injecții – cu plasmă sau acid hialuronic, un fel de ulei pentru genunchi –, dar tot nu era bine.

În iunie m-am operat din nou.

Făcusem un nou RMN și medicul care mă operase în ianuarie mi-a zis că ar trebui să fac o nouă intervenție: o artroscopie prin care să curețe genunchiul de acele fibroze, care provocau inflamația, și că după aceea o să fie mult mai bine. Nu mi-a fost ușor să accept că trebuie să mă operez din nou, dar mi-am dat seama că nu am cum să schimb asta și am zis să încerc.

Problema a fost că nici după aceea n-am fost bine. Am avut o mulțime de suișuri și coborâșuri: a fost bine, iar m-am oprit, iar mi-a scăzut musculatura; am făcut injecție, iar m-am antrenat, iar m-am oprit, iar mi-a scăzut musculatura, iar am făcut injecție. N-am reușit deloc să fiu la un nivel constant, în afară de primele două luni și jumătate, când oricum lucram tot pe inflamație.

Să fii undeva sus, apoi iarăși jos, iarăși sus, iarăși jos a cântărit foarte mult în mintea mea.

Am avut momente când am zis: „Asta e, o să treacă și asta, trebuie să fiu pozitivă”. Am fost pozitivă câteva săptămâni, iar s-a umflat, iar n-a fost bine, iar am zis: „Nu mai suport”.

Apoi iar: „O să treacă, trebuie să treacă”.

Când am alergat prima oară în sală, pe parchet, în august, parcă mi-a luat cineva preșul de sub picioare. Eram entuziasmată pentru că alergasem afară, pe bandă, și eram bine, nu mă mai durea. Dar când am început să alerg în sală, mi-a tăiat toată răsuflarea dintr-o dată. Mă durea foarte tare.

Între iulie și septembrie mi-a fost cel mai greu. Nu înțelegeam de ce nu sunt bine. Muncisem atât, îmi făcusem atâtea planuri, făcusem totul ca la carte și nu înțelegeam ce am făcut greșit. Îmi doream enorm să joc din nou handbal și nu știam când o să pot să încep.

Dar mi-am dat seama că nu am cum să schimb asta și că n-o să aflu ce-am făcut greșit. Am acceptat că n-o să am răspunsul ăsta și că trebuie să văd ce pot să fac să-mi fie bine.

Până la urmă, mi-am zis: „Asta e, trebuie să se obișnuiască și piciorul”. Din moment ce ligamentul și meniscurile sunt bine, e doar o chestiune de timp, oricât de frustrant e.

Iar când medicii mi-au zis, după trei-patru luni de la a doua intervenție, că ar exista posibilitatea să mă operez încă o dată, o altă artroscopie de curățare, asta chiar n-am vrut să accept. Pur și simplu nu am acceptat și am zis:

„Nu, eu vreau sa joc”.

La final de octombrie, am început să joc.

*

A fost prima oară în cariera mea când mi-a fost frică după o accidentare. Dar pur și simplu am trecut peste. Ține enorm de mult de psihic. În momentul în care am intrat pe teren, am zis: „Ori, ori”. Ori intru și nu mă mai gândesc și încerc să fac să fie bine, ori nu intru.

Dorința mea era foarte mare și am zis să o iau ușor, să văd unde o să ajung. Dacă nu o să reușesc, atunci o să văd ce e de făcut, eventual o să fac a treia operație, că nu pot nici să forțez la nesfârșit.

Am avut dureri foarte mari la început. M-a ajutat orteza, care îmi lua puțin din dureri, pentru că nu puneam presiune direct pe genunchi. Dar simțeam că sunt efectiv într-un picior. Genunchiul era tot inflamat, nu puteam să mă mișc cum îmi doream, simțeam că sunt mult mai lentă, nu puteam să fac schimbări de direcție și abia mă desprindeam de pe piciorul drept. Am avut noroc că nu a fost stângul, cel de bătaie, pentru că altfel nu cred că aș fi reușit să încep să joc.

Am jucat primul meci în Liga Campionilor, la Lublin. Aveam emoții, mai ales că făcusem doar câteva antrenamente, nu aveam niciun fel de pregătire, nu știam cum o să fie umărul, cum o să arunc la poartă. Nu am pus niciun fel de presiune pe mine. Știam că nu pot să bat din palme și să fiu aceeași jucătoare din urmă cu un an.

Doar că eu m-am surprins pe mine, în primul rând, și apoi pe ceilalți, și am revenit la un nivel foarte bun aproape instant. Asta m-a ajutat foarte mult psihic, mi-a dat aripi. Am jucat apoi în campionat, la Brașov, și am jucat iar bine. După care, bineînțeles că a venit un meci care m-a adus puțin cu picioarele pe pământ. Împotriva lui Esbjerg, în Sala Polivalentă, am jucat slab și mi-am dat seama că acele carențe fizice pe care le aveam pot fi o problemă.

Dar am continuat. M-a ajutat fapul că nu sunt doar o jucătoare de forță, pot să găsesc soluții și fără să arunc la poartă sau să fac o depășire. Asta mi-a dat încredere că la un moment dat genunchiul va fi mai bine și atunci voi juca și mai bine.

Chiar dacă nu eram încă la nivelul la care mi-aș fi dorit, chiar dacă nu mă simțeam eu, cred că am avut o revenire de senzație. Și cred că oamenii au considerat asta un lucru normal. Dacă ne uităm la alți sportivi care lipsesc aproape un an, au nevoie de luni de pregătire și de joc ca să revină la un nivel foarte înalt. Oamenii au răbdare, li se pare normal să aibă nevoie de timp, să greșească. Dar a părut un lucru normal ca eu să-mi revin la nivelul ăsta.

Am simțit asta în întreaga mea carieră. La 18 ani, eu nu eram considerată o jucătoare care a terminat junioratul, deja lumea aștepta anumite lucruri de la mine. La 20 de ani, nu mai eram fata aia tânără de la echipa națională. Eram deja o jucătoare de bază pe care se punea foarte multă presiune. Trebuia să fac lucrurile perfect, n-aveam voie să greșesc. În ziua de azi, o jucătoare de 24 de ani e considerată tânără și trebuie să avem răbdare cu ea. Azi, oamenii tind să supravealueze jucătoarele și, dacă fac un meci bun, încep să spună că o să fie cea mai bună din lume. E important să fii susținut și încurajat, de asta avem nevoie cu toții, mai ales cele tinere, dar trebuie păstrat un echilibru. Pentru că ai nevoie de ani buni la un nivel înalt ca să devii un jucător foarte bun, nu e suficient să joci bine un meci pe sezon. Întotdeauna există lucruri de făcut mai bine, de îmbunătățit, contează ce fel de mentalitate ai.

De la mine așteptările au fost mereu mai mari, iar asta m-a responsabilizat și m-a învățat să gestionez presiunea. Dar, pe de altă parte, au fost multe momente, mai ales când eram tânără, când poate aș fi avut nevoie să-mi spună cineva: „E OK, ești un copil, mai ai de învățat. Nu trebuie să pui atâta presiune”.

E clar că presiunea m-a ajutat foarte mult. Dar te poate și dărâma din punct de vedere psihic. Uneori, mi-aș dori ca oamenii să conștientizeze mai mult că nu e atât de simplu. Nu e ușor să revii după un an și să joci așa bine. Nu e o normalitate să dai 10 goluri într-un meci. Dar eu așa i-am obișnuit de-a lungul carierei. Am ridicat standardele la un nivel foarte înalt și m-am ținut de ele. Indiferent prin ce am trecut, am revenit. Până la urmă, e normal ca așteptările să fie acolo.

Și la Campionatul Mondial consider că am avut un turneu foarte bun, în condițiile date. Personal, am încheiat turneul fericită că am reușit să fiu prezentă, că sunt sănătoasă și că am jucat la un nivel bun. Dezamăgirea există mereu când nu obții ce-ți dorești, dar era destul de greu să fi obținut un rezultat mai bun. Știu cât de tare ne-a afectat moral ce s-a întâmplat și cât de greu le-a fost fetelor noi care au venit în ultimul moment. Nu e simplu să mergi cu atâtea debutante la un campionat mondial, mai ales înaintea unui turneu preolimpic.

Dar am făcut și meciuri bune. Cât ne-a lipsit să câștigăm cu Muntengru, echipa care a ieșit pe locul 5? Am condus practic tot meciul, doar lipsa experienței ne-a făcut să pierdem pe final. Am câștigat cu Ungaria, ne-am calificat în Main Round și, cel puțin în meciul cu Rusia, am avut momente bune de joc, poate am fi putut să scoatem un rezultat mai bun. Știu că oamenii au fost dezamăgiți, dar trebuie să se uite și că în trecut au fost generații mult mai bune și rezultatele cam aceleași. Iar acum, dintr-o dată, rămânând fără câteva jucătoare importante, era foarte greu de obținut mai mult.

*

Din ianuarie, am început să mă simt puțin mai bine. Nu mai aveam dureri atât de mari, m-am antrenat mai bine și cred că am jucat foarte bine în Liga Campionilor.

Apoi a venit pandemia.

E un paradox, dar nu mi s-a părut greu să fiu iar în pauză. A venit într-un moment în care eram foarte obosită și chiar mă întrebam cum o să joc la turneul preolimpic. Lunile acelea, de când am început să joc, au fost foarte intense și din punct de vedere emoțional.

Dar nu mă așteptam să dureze atât de mult și să nu mai jucăm deloc. Am crezut că o să fie câteva săptămâni de pauză, în care am timp să mă odihnesc, după care o să reluăm campionatul.

Lăsând la o parte handbalul, a fost o perioadă foarte grea și din punct de vedere psihic. E ciudat să stai numai în casă. Mi-am cumpărat tot felul de echipamente să pot să mă antrenez, am făcut rost și de o bandă de alergare, care m-a ajutat mult. Dar a fost incertitudinea asta – o să jucăm, o să jucăm? – care te ținea în priză. Ajunsesem în luna mai la un nivel foarte intens cu antrenamentele. Apoi am aflat că nu mai jucăm și campionatul se suspendă.

Din iunie, când am început să ne pregătim pentru noul sezon, m-am antrenat fără orteză. Am zis că dacă nu renunț acum la ea, n-o să mai renunț niciodată. Și ușor, ușor genunchiul a fost din ce în ce mai bine. Nu e perfect, dar e mult mai bine decât acum aproape un an, când am început. Durerile sunt mai mici, apar când e obosit, dar în rest îl țin sub control cu gheață, cu recuperare. Lucrurile astea deja fac parte din mine, nu le mai consider complicate. Am în continuare aceleași probleme și la umăr, pe care l-am forțat mult după operația la genunchi, pentru că picioarele nu mă ajutau. Cred că sunt foarte puțini sportivi care au făcut înaltă performanță fără dureri și accidentări. Dar în momentul acesta, simt că nu e nicio diferență dintre jucătoarea din 2018 și cea din 2020. Cred că mi-am revenit și joc din nou la cel mai înalt nivel.

Iar obiectivele mele sunt aceleași. Nu s-a schimbat nimic, doar faptul că am lipsit un an de pe teren. În primul rând, îmi doresc să fim sănătoși, să treacă pandemia asta, să scăpăm de virusul ăsta; să se poată juca normal, să putem juca cu spectatori. Îmi doresc în continuare să ajung în FINAL4 și să mă lupt pentru trofeul Ligii Campionilor, la nivel de club e cel mai important obiectiv. Iar în ceea ce privește echipa națională, îmi doresc foarte mult să mă calific la Jocurile Olimpice, e printre ultimele șanse pe care le am.

Până la urmă, accidentarea pe care am suferit-o nu s-a dovedit a fi degeaba. Campionatul European din 2018 ne-a adus și calificarea la viitorul Campionat European, ne-a adus și calificarea la turneul preolimpic și ne ține încă în cărți pentru calificarea la Jocurile Olimpice.

E clar că nu suntem favorite, dar cred că dacă o să reușim să formăm din nou nucleul echipei din 2018, cu câteva completări pe pozițiile pe care avem nevoie, pentru că s-au retras anumite jucătoare, și dacă o să fim într-o formă bună la momentul jocurilor, avem șansa noastră.

Iar eu vreau să dau tot ce am mai bun în anii care urmează. Să prețuiesc tot ce trăiesc pe teren, pentru că numai eu știu cât de mult am suferit și ce sacrificii am făcut să fiu din nou acolo. Chiar dacă pierd un meci, mă gândesc la cât de greu îmi era când stăteam în afara terenului. Lucrurile astea oricum fac parte din sport și din viață și, chiar dacă nu-mi place să pierd, încerc să trec peste și să mă gândesc la următorul meci. Nu vreau să mă dea o înfrangere înapoi, când știu cât de greu mi-a fost să fiu acolo.

*

Am revenit cu o poftă foarte mare de joc. Din păcate, la puțin timp după ce-am început meciurile, am fost testată pozitiv cu virusul SARS-CoV-2.

Din fericire, am avut parte de o formă ușoară. Mi-am pierdut doar gustul și mirosul, o senzație destul de stranie, dar în rest nu am avut probleme majore și mă bucur că organismul meu a reacționat bine și a luptat bine împotriva virusului. Mi-a fost greu să stau din nou izolată în casă, fără să ies deloc, și îmi pare rău că am pierdut meciul cu Vipers Kristiansand din Liga Campionilor, mi-aș fi dorit să fiu alături de fete. Dar sunt fericită că am trecut cu bine și peste acest nou obstacol.

Poți să treci peste orice, dacă ai încredere și-ți dorești cu adevărat. Contează cum percepi lucrurile și cum poți să îmbunătățești situația actuală. Căci probleme avem cu toți, de toate felurile – fie că sunt accidentări, dacă ești sportiv, sau acest virus care a apărut acum în viața tuturor. Fiecare dintre noi trebuie să învețe să-l depășească, cumva. Trebuie să învățăm să trăim cu el, dar să ne continuăm viața, pentru că până la urmă va trece.

În orice obstacol, e nevoie de timp și de răbdare. Iar eu am învățat de mică să am răbdare. Când m-am operat la umăr, la 22 de ani, am stat foarte mult timp în afara terenului și mi-am dat seama că făcând aceleași lucruri zi de zi, zi de zi, și nerenunțând la visul meu, nu aveam cum să nu revin. Chiar dacă auzeam tot felul de lucruri în jur, eu vedeam doar înainte. Putea să spună oricine orice, eu singurul lucru pe care-l spuneam era: „O să-mi revin, o să-mi revin, o să-mi revin”.

La fel a fost și acum, cu ultima accidentare. Nu m-am gândit niciun moment că n-o să fie bine, la un moment dat. M-am întrebat, normal, de ce mi se întâmplă lucrul ăsta, pentru că poate o persoană din 20 are problema asta și mi s-a întâmplat mie. Dar pot să schimb asta? Nu pot. Pot să schimb doar percepția asupra problemei, așa că asta am încercat să fac.

Asta cred că este o lectie. Cu toate că e normal să-ți faci planuri, să ai aspirații, să-ți dorești anumite lucruri. Dar e și mai important cum reacționezi la problemele pe care le ai, la situația actuală. Contează mult cum percepi lucrurile și cum îți recalibrezi așteptările.

Iar cel mai important lucru e să nu renunți la visul tău. Să-ți fixezi ceva și să mergi pe drumul care te duce acolo. O să mai apară o groapă, o să-l mai ocolești puțin, o să te mai duci în stânga sau în dreapta. Dar dacă îți dorești cu adevărat și dacă muncești pentru asta, până la urmă tot ajungi acolo.

Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.

Cumpără cartea din Shop, de aici.