Cristina Neagu

Dacă aș putea să mă întorc la un moment din întreaga mea carieră, deși e foarte greu să aleg, aș spune că anul 2015 a fost cu adevărat special. Am avut echipe frumoase și la Budućnost și la echipa națională, am avut conexiuni speciale și am jucat bine handbal împreună, am câștigat Liga Campionilor și medalia de bronz la Campionatul Mondial. Pentru mine, momentele astea sunt frumoase: când o echipă se înțelege bine, când există un grup unit e mai probabil să ai realizări și pe teren.

Dacă aș putea schimba un moment din întreaga mea carieră, aș schimba meciul cu Norvegia din semifinalele Campionatului Mondial din 2015, pe care l-am pierdut în prelungiri. Ne-aș califica în finală, unde sunt convinsă că am fi ieșit campioane mondiale. Chiar cred că, în momentul acela, eram cea mai bună echipă din lume.

Sunt lucruri pe care nu pot să le întorc, dar pot să păstrez amintirea aceea în suflet, pot să păstrez grupul acela, discuțiile care au fost atunci, emoțiile. Asta o să-mi lipsească cel mai mult din handbal: trăirile astea pe care nu le pot explica oamenilor în cuvinte, toate momentele din vestiar, din autocar, din călătorii, adrenalina din meciuri, victoriile, înfrângerile. Sigur că mi-au plăcut și cele în care am câștigat medalii și trofee, dar partea asta de zi cu zi, oamenii pe care i-am cunoscut, prieteniile pe care le-am legat o să-mi rămână în suflet pentru totdeauna.

Sunt împăcată cu decizia luată, e ceva la care mă gândeam de mult timp. Cred că orice jucător, când trece de 30 de ani, deja începe să se gândească la momentul potrivit să se retragă, mai ales eu, cu atâtea probleme de sănătate. Sub nicio formă nu a fost o decizie de moment, luată la cald, la emoție, la nervi. E un plan făcut de câțiva ani de zile. În momentul în care am semnat ultimul contract cu CSM București, nu am vrut să semnez pentru mai mult de un an, pentru că nu am vrut să fie ceva care să mă lege. În momentul în care am zis că e suficient, e suficient.

Toată cariera mea m-am gândit că e important să mă retrag jucând la un nivel înalt. Pentru că nu e simplu să continui să joci acolo atâția ani, mai ales după 35 de ani și cu atâtea probleme de ordin fizic, și mă bucur că am revenit și joc așa cum mi-aș fi dorit să joc la final de carieră.

Probabil că aș mai putea continua, cum îmi spun unii oameni. Doar că nu știi niciodată când mai apare vreo accidentare și se pot schimba lucrurile radical: din jucătoarea care ești, care poate să joace meci de meci la un nivel bun, să ai o perioadă mai proastă și la fel de repede se schimbă și părerea oamenilor. Cred că e mai bine să te plângă oamenii, între ghilimele, decât să îți ceară retragerea. Dar eu fac lucrul ăsta în primul rând pentru mine, pentru că așa mi-am dorit întotdeauna să termin: la nivel înalt, cu capul sus. Și mă bucur că pot juca în ultimul sezon, chiar dacă joc cu un ligament rupt la cot.

Cred că acum vreo patru ani s-a întâmplat, la un antrenament. Atunci am făcut un pic de pauză și după aceea am fost mai bine, am început să-l bandajez. Dar la meciul de la Krim din octombrie, la o aruncare, nu știu cum m-am smucit dar am simțit o durere de nedescris. Am făcut RMN și aveam un ligament rupt, se pare că de mai mult timp, dar și tendonul foarte inflamat.

Sunt obișnuită cu durerile, dar asta era foarte mare, inclusiv la pase ușoare, așa mi-am dat seama că nu am cum să forțez. Mi-a părut rău că am pierdut câteva meciuri, mai ales că acum le număr pe toate, dar m-am gândit că cel mai important e să mă refac ca să pot să joc până la final. Operația n-a fost niciodată o variantă clară pentru mine, pentru că aș fi lipsit prea mult; până îți revii, până începi să joci, se termină sezonul. Am făcut pauză câteva săptămâni, am făcut injecții, fizioterapie și ușor, ușor m-am obișnuit cu durerea. Mă strâng acum în toate felurile în zona aia și, deocamdată, ține.

Nu are sens să fiu frustrată că s-a întâmplat asta în ultimul sezon, pentru că mie mi se întâmplă în fiecare an câte ceva. Nu avea cum să fie finalul altfel, dacă toată cariera mea a fost așa.

**

La fel s-a întâmplat și la ultimul turneu cu echipa națională. Aveam o accidentare la genunchi și mi-am dorit foarte mult să revin, am făcut tot ce am putut să mă recuperez, dar n-a fost posibil. A fost un sentiment destul de straniu la ultimul meci, pentru că nejucând, stând în tribună, nu eram la același nivel de conectare la nivel mental cu competiția. Știam că e ultimul meci la echipa națională, dar în momentul ăla nu am putut să simt prea multe.

Mai multe am început să realizez după ce m-am întors acasă. Când am făcut postarea, când a trebuit să caut în arhiva cu fotografii, când am văzut reacțiile oamenilor și ce au mai postat, mi-am zis: „Uff, până aici a fost”. A fost emoționant și chiar mi-au dat lacrimile, acasă, pentru că o mare parte din carieră am petrecut-o la echipa națională, care a însemnat foarte mult pentru mine. Am venit mereu cu tot dragul, indiferent de probleme, și am făcut atâtea sacrificii și din punct de vedere fizic. În 2018, mi-am rupt ligamentul la Campionatul European din Franța, când nu mai puteam să stau în picioare, dar am zis că mă duc și la următorul atac. În 2019, eram într-un picior după accidentare, cu orteza strânsă, aveam genunchiul cât o sticlă cu apă de doi litri. Și multe astfel de momente.

Îmi pare rău că n-am putut să-mi termin cariera la echipa națională așa cum mi-aș fi dorit, jucând ultimul turneu la propriu, fiind acolo pe teren și încercând cu adevărat să mă calific la turneul preolimpic. Dar cu corpul nu bați din palme și ești bine când îți dorești tu.

Dacă stau și mă uit în urmă, simt că aș fi meritat mai mult în multe momente. Dar ăsta e sportul. Asta a fost povestea mea în handbal. Sigur că te gândești că, poate, dacă câștigai anumite meciuri puteai face mai mult, dar n-ai cum să schimbi lucrurile astea. Atâta vreme cât eu am intrat mereu pe teren și am dat tot ce am putut, mi-e mult mai ușor să trec peste gândurile astea.

**

Nu am emoții când mă gândesc la ce urmează. Toată lumea spune că o să fie foarte greu, că nici nu-mi dau seama. Cu siguranță că o să mă lovească realitatea la un moment dat, pentru că sunt 25 de ani de când am rutina asta: te duci la sală, știi că ai un program, ai emoții în fiecare weekend sau la mijloc de săptămână. Cu siguranță că viața mea o să se schimbe mult, dar eu sper să găsesc alte lucruri care să-mi aducă bucurie și să fac trecerea asta destul de ușoară. Pentru că eu sunt setată foarte bine în mintea mea că acesta e, clar, cel mai important capitol din viața mea și o să se încheie, dar că o să urmeze altceva. Și sunt ok cu capitolul ăsta care se încheie, până la urmă orice lucru ajunge și la final.

Am iubit și iubesc foarte mult handbalul, dar m-am și încărcat foarte mult din punct de vedere psihic. Nu mi-a fost ușor și chiar simt că e un moment propice să zic: este suficient. Probabil că o să apară alt tip de stres, dar cred că la nivelul la care am fost eu de autocritică și presiunea pe care am pus-o eu pe mine, dorindu-mi să fiu în fiecare zi mai bună, să duc lucrurile la perfecțiune, mi-e greu să cred că o să pun o astfel de presiune pe mine în continuare, în orice altceva aș face. Cu siguranță o să vreau să fac foarte bine orice aș face mai departe, dar nu cred că o să ajung la nivelul de presiune pe care îl pun acum pe mine.

Pentru că asta a fost cel mai greu: așteptările pe care le-am avut eu de la mine, în primul și în primul rând. Apoi, că au mai pus și alții, lucrurile astea sunt cumva inerente pentru un sportiv. Dar eu am fost genul de sportivă care pleca de la sală și își zicea: „Când am făcut încrucișarea aia, ceva n-a fost în regulă, trebuia să dau pas în partea aia, mai repede, cu mai multă distanță”. Sezonul ăsta am încercat să fiu un pic mai relaxată, să mă bucur mai mult, dar așa sunt eu. Mereu am vrut să fiu mai bună în fiecare zi.

Nu am pretenția că am jucat întotdeauna bine. Am pretenția ca nu am păcălit niciodată sportul, și că am dat tot ce am putut la fiecare meci. Îți place sau nu-ți place de mine, nu am o problemă, dar trebuie să respecți faptul că nu am păcălit niciodată sportul. Am făcut tot ce am putut eu mai bine și am făcut multe sacrificii ca să ajut echipa să ajungă unde își dorește. N-am jucat mereu bine, clar, și nu cred că există sportiv sau om în lumea asta care să facă tot timpul lucrurile bine. Dar important e să încerci, important e să îți dai silința, important e să muncești. Și eu cred că am făcut lucrul ăsta.

**

Acum chiar a început numărătoarea inversă. Acum chiar știu că e finalul, știu că nu o să se mai întoarcă nimic din ce trăiesc acum. Și sunt convinsă că, la un moment dat, voi avea emoții, mai ales la ultimul meci oficial, când o să-mi dau seama că „gata, asta e”. Pentru că se termină un mare capitol al vieții mele în handbal. Am sacrificat totul pentru handbal. Dar ce să fac, să nu mai dorm nopțile până la ultimul meci? Nu, încerc să nu mă gândesc prea mult și să nu pun astfel de presiune pe mine, să iau pas cu pas și să mă concentrez pe fiecare meci în parte. Când va veni finalul, o să reacționez exact cum o să simt în momentul acela.

Am vrut să-mi iau la revedere de la fani în acest ultim sezon, dar nu știu dacă mă așteptam la toată emulația care s-a creat. E minunat să vezi că oamenii renunță la orice fel de rivalitate și își aduc susținerea și aprecierea și iubirea față de mine și trăiesc din plin toate meciurile astea, mai ales în deplasare, unde avem caravana susținută de BRD și implementată de echipa mea de la Sports HUB. Sunt bucuroasă când văd ce emoții au, câte emoții îmi transmit și mie, mulți mă îmbrățișează, vor să spună câte ceva, sunt super emoționați, mulți plâng.

E un sentiment foarte frumos pe care îl trăiesc și le mulțumesc că umplu sălile la fiecare meci pe care îl jucăm în deplasare. Uneori chiar îmi spun jucătoarele adverse: „să mai vii pe la noi prin oraș, că niciodată n-am avut atâția fani”. La Vâlcea a venit un băiat care mi-a spus că în perioada în care eu mi-am rupt ligamentul și el și-a rupt ligamentul și că a fost inspirat de puterea mea de muncă și că, uitându-se la mine, la ce postam, a vrut și el să muncească mai mult, să se recupereze. Era foarte emoționat, tremura de emoție. Am zis de multe ori că lucrurile astea sunt mai importante, din punctul meu de vedere. Felul în care inspiri e mai important decât trofeele pe care le câștigi.

**

Mi-aș dori foarte mult să-mi termin cariera la Final4-ul Ligii Campionilor. Și noi, ca echipă, ne dorim foarte mult și vom da totul pentru această calificare, dar nu e ușor.

De când am venit la CSM București, în fiecare an mi-am dorit același lucru: să fac performanță, să mergem în Final4. Am mers în primul an. În al doilea sezon, eu am fost accidentată. În al treilea, când am revenit, a venit pandemia și nu s-a mai jucat. În 2021 am avut meciul la mustață cu CSKA Moscova, când am pierdut din cauza diferenței de goluri în deplasare, dar am fost acolo. (n.r: scorul a fost egal după cele două manșe, dar CSKA a înscris mai multe goluri în deplasare). Anul următor, am jucat cu Esbjerg și am pierdut la un gol. Am avut șanse, am fost acolo și am luptat, nu au fost celelalte echipe cu mult mai bune decât noi.

Dezamăgirile astea sigur că se adună. Dar ca sportiv, ce poți să faci? Te odihnești o perioadă și o iei de la capăt, și asta am încercat să fac în fiecare an. Chiar cred că în anii ăștia, de când joc la CSM, am oferit cel mai bun handbal al meu. Dar, până la urmă, e sport; și alții își doresc același lucru, și alții se pregătesc pentru același lucru. Sunt și alte echipe care investesc și care au jucătoare foarte bune și nu se califică, pentru că doar patru pot ajunge acolo. Uneori mai ține și de noroc, mai ține să ai si acel ceva în ziua în care trebuie. Dar de muncit nu pot să zic că nu muncim, că nu ne dorim și că n-am ajuns acolo, în ultimul punct, aproape de celelalte echipe.

Îmi doresc foarte mult să întoarcem ghinionul din toți acești ani și să reușim acum. Speranța e încă acolo.

**

Mă bucur că am putut să am cariera pe care am avut-o. Nu pot să spun că n-am visat la ea, pentru că am visat și multe dintre obiective le-am și realizat. Sigur că mi-aș fi dorit mult mai mult, ca și rezultate privind Liga Campionilor, ca și rezultate privind echipa națională. Acea medalie de aur pe care mi-am dorit-o foarte mult. Dar eu am dat totul pe teren și, din punctul ăsta de vedere, nu am niciun regret și niciun reproș.

Am trecut prin multe, doar eu știu cât am suferit, câte pastile am luat, câte injecții am primit ca să pot să joc, câte operații. Sincer, nu știu câți sportivi ar fi trecut peste toate lucrurile astea ca să joace în continuare. Sunt mândră de tot ce am realizat pe teren, dar mai ales de mentalitatea pe care mi-am creat-o în timp, pentru că dacă nu aș fi avut-o, dacă n-aș fi lucrat la ea, cu siguranță n-aș mai fi fost azi aici. Sunt mândră că am continuat să muncesc, am continuat să sper, am continuat să dau ce am eu mai bun și pentru echipa de club și pentru echipa națională, în speranța că vom obține rezultate mai bune. Am obținut cât am obținut. Atât s-a putut cu mine în teren. Eu, normal, că o să țin pumnii în continuare și CSM-ului și echipei naționale, care merg înainte, ca orice echipă, și fără mine. O să mă uit la televizor și sper să se obțină rezultate mai bune.

Cu ce aș vrea să rămână oamenii din povestea mea în handbal? Cu pasiunea pe care am arătat-o pe teren. Cu dârzenia. Cu faptul că nu am cedat niciodată, indiferent de greutăți. Cu lupta. Cu munca. În general, oamenii care îmi scriu că îi inspir vorbesc despre lucrurile astea, pe care le pot aplica în viețile și în joburile lor, de zi cu zi. Până la urmă, pentru mine asta e important. Că oamenii nu o să rămână cu un trofeu sau cu nu știu ce gol, în schimb o să-și aducă aminte de mine așa, de neoprit, cum mă știu ei, cu dorința asta a mea mereu de a face mai bine, de a fi mai bună, de a lupta, de a munci și de a se sacrifica. Asta îmi doresc.

fotografia principală: arhivă BRD

**

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor.