Cristina Vărzaru

Toată lumea mă întreabă, când merg la meciuri: „Nu ți-e dor de handbal?”.

Sincer, nu mi-e dor și n-aș mai vrea să mai joc.

Sunt omul care trăiește în prezent, nu prea mă uit în urmă. Port cu mine în suflet performanțele atinse, dar n-o să mă auzi niciodată povestind despre „când eram eu la Viborg...”. Știu doar că toate momentele prin care am trecut, și bune, și rele, m-au format așa cum sunt astăzi.

M-am pregătit din timp pentru momentul retragerii. Am avut un moment al carierei în care a trebuit să stau doi ani, pentru că am avut o problemă la un genunchi și nu știam dacă și când mai pot să revin. Doctorii îmi spuseseră că mai bine m-aș gândi să mă las, dar n-am renunțat și, când am revenit, am luat fiecare zi ca și cum ar fi fost ultima; ca pe un bonus. Cred că asta m-a și ajutat să-mi mențin motivația la un nivel foarte ridicat.

N-am sperat și n-am visat niciodată la nimic. Am lăsat drumul să meargă așa cum a mers, având ca obiective să fiu disciplinată și în fiecare zi mai bună decât ieri. Asta am avut tot timpul în cap, nu să câștig Liga Campionilor. Poate, după ce le-am câștigat pe primele trei cu Viborg și am venit în România și am început să formăm o echipă la CSM București, atunci mi-am zis: „Ar fi nemaipomenit să mai pot să mai câștig o Ligă”. Dar până atunci am lăsat doar lucrurile să se întâmple.

Iar mie toate lucrurile mi s-au întâmplat la momentul potrivit.

*

Am început handbalul în clasa a V-a, împreună cu sora mea geamănă, pentru că părinții au dorit să facem sport. Am avut mereu un spirit competitiv, voiam să fiu prima, la orice făceam. Am avut norocul – nu știu dacă are legătură numai cu norocul, ci și cu felul meu de-a fi – să fac parte numai din echipe care s-au bătut la titluri.

Am câștigat două titluri de campioană cu CSS Corabia, apoi în clasa a XI-a am primit o ofertă de la Vâlcea, de la echipa de junioare I, care se bătea la titlu. Atunci am realizat că asta vreau să fac mai departe și le-am promis părinților, ambii profesori, că școala nu va avea de suferit. Ne-am mutat cu toții la Vâlcea, pentru că ai mei au zis că și pentru surorile mele ar fi mai bine într-un oraș mai mare, mai aproape de o universitate mai bună. Eu m-am mutat în cămin cu restul colegelor, eram într-un fel de academie.

La 16 ani am debutat la echipa de senioare, care era campioana României și juca în Liga Campionilor. Se accidentase Magdalena Urdea și rămăseseră fără extremă dreapta, așa că a trebuit să joc 60 de minute în Liga Campionilor, împotriva echipei Rimini, meci în care am dat șase goluri.

Eram copleșită nu că aveam meci, dar că eram înconjurată de o mulțime de vedete, jucătoare care erau și la echipa națională. Era Simona Iovănescu, pe care am respectat-o întotdeauna, nu numai pentru că era o jucătoare foarte bună, și în afara terenului era un model. Era Petronela Melinte, extremă stânga, Elizabeta Roșu în poartă, multe jucătoare de la care am avut foarte multe de învățat. Tot ce mi-am dorit a fost să mă ridic la nivelul celorlalte, lucru care s-a și întâmplat. Trecerea la senioare s-a întâmplat lin și la echipa națională. Am terminat vârsta la tineret când am ieșit campioane mondiale la Campionatul Mondial de Tineret din China, iar eu am fost cea mai bună jucătoare și cea mai bună extremă dreapta. Bogdan Macovei era antrenor la Vâlcea și m-a vrut la senioare, unde am rămas titulară. Tot dânsul era antrenor și la echipa națională de senioare, unde am fost tot titulară.

Încrederea o capeți din ce faci la antrenament, în primul rând. Și apoi jucând pe lângă niște oameni valoroși și având succes, cu ei și împotriva lor. Dar trebuie să ai foarte multă disciplină, perseverență, să dai întotdeauna 100%. Integrarea nu ține numai de cei de lângă tine, de antrenorul care nu te bagă în teren, ține foarte mult și de tine, e un drum cu mai multe sensuri. După trei ani la Vâlcea, m-am mutat la Rapid București, într-un proiect de a aduce titlul, lucru care s-a și întâmplat. Apoi am plecat la Viborg, într-o echipă care juca în Liga Campionilor, fără să-și fi propus s-o câștige. Am câștigat-o însă în 2006, apoi din nou în 2009 și 2010, când am fost și golgheteră a competiției. Danezii văd mereu partea plină a paharului, nu e niciun stres și nicio supărare că am pierdut, suntem până la urmă oameni. Și asta te face cumva să fii mai liber, mai încrezător în forțele tale. Chiar dacă nu mi-a plăcut și nu m-am obișnuit cu asta 100%, pe undeva m-a eliberat de stres.

*

Nu vreau să fac un top al performanțelor, nu cred că ar fi corect. Dar îmi amintesc cu drag de titlul de vicecampioane mondiale din 2005. Majoritatea fetelor jucam în străinătate, erau doar trei jucătoare care activau din România. Veneam după câteva luni de stat printre străini și ne-am bucurat una de prezența celeilalte, de faptul că suntem împreună, numai români.

Cred că a fost cea mai unită echipă națională din care îmi aduc aminte să fi făcut parte. S-a creat – sau am creat – o aură magică în jurul nostru, cu o încredere fantastică. Petreceam mult timp împreună înainte și după antrenament, pe holurile hotelului. S-au legat lucrurile și în teren și am simțit de la meci la meci că eram mai încrezătoare.

Și la Campionatul European din 2010, unde am câștigat bronzul, am avut o atmosferă foarte bună în echipă. Dar atunci eu m-am accidentat după al treilea meci, am avut o ruptură de fibră musculară lângă tendonul lui Ahile și n-am putut continua. Antrenor era Radu Voina, care a hotărât că sunt importantă pentru echipă și am rămas în continuare alături.

Mi-a fost greu să privesc din tribună, dar am încercat să îmi aduc aportul din afară, am avut multe discuții cu fetele, le-am încurajat. Am transformat răul în bine și nu o văd ca pe o experiență tristă, ci una din care am avut de învățat.

Sunt multe lucruri care pot face diferența la un turneu final: forța grupului, forma sportivă în care te prinde competiția, momentul de încredere, relația cu antrenorul, grupa din care faci parte, cine lipsește. Sunt multe variabile care se schimbă de la un an la altul. Dar, privind în urmă, cred că generația pe care a avut-o România la momentul respectiv a obținut prea puține medalii, față de valoarea pe care a avut-o.

*

În 2012, când m-am întors în România după cei șapte ani la Viborg, știam că vreau să mai joc un an, doi și să îmi dau seama ce urmează să fac mai departe. Trecusem de 30 de ani și mă gândeam foarte mult la ce urmează după handbal.

Ca primă idee, aș fi vrut să pornesc pe partea de antrenorat, cred că asta e în mintea tuturor sportivilor. Dar când m-am întors, a apărut oportunitatea să mă înscriu la doctorat și să dau concurs pentru postul de asistent universitar la Universitatea de Educație Fizică și Sport, și am început să predau.

Am avut noroc că la CSM București a venit antrenoare Mette Klit din Danemarca. Stilul nordic înțelege foarte bine partea asta de a doua carieră și am avut susținere din partea ei: într-o săptămână lipseam de la un antrenament de forță dimineața, în rest eram prezentă la toate. Ultimii cinci ani din carieră am fost atât jucătoare de handbal, cât și asistent universitar. Făcea cercetare și scriam pentru doctorat, iar între ore mergeam la antrenamente.

Deși stabilisem că mă las după un an, Mette m-a rugat să rămân în continuare. De la an la an, am tot rămas, iar în 2016 am câștigat Liga Campionilor cu CSM București, după meciul acela de care ne aducem aminte cu toții, care a fost un rollercoaster de emoții, a fost senzațional. Cred că e Liga după care m-am bucurat cel mai mult.

Dar am știut că problemele cu genunchiul o să mă facă să mă opresc la un moment dat.

În 2007, m-am operat pentru o „gaură” în cartilaj la genunchiul drept. Am lipsit un an și opt luni, doctorii îmi spuseseră că mai bine m-aș gândi să mă las. Dar n-am renunțat, am mers o lună la o clinică de recuperare în Germania iar când am revenit, am jucat mult timp cu dureri, ca un cuțit în genunchi la fiecare pas.

Când m-am întors în România și am început să fac pregătire fizică cu Adi Vasile, dintr-o dată, durerile au început să fie mai mici. Până în 2015, când mi-am dat seama că și la genunchiul celălalt am aceeași problemă.

Atunci am zis că n-o mai iau de la capăt.

Am jucat ultimul meci în noiembrie 2016, cu FC Midtjylland în Liga Campionilor, cu domnul Aurelian Roșca și cu Adi Vasile pe bancă. Știam că o să fie ultimul, pentru că durerile deveniseră insuportabile și nu mai puteam să ocolesc operația. Fiind pregătită de prin 2012 să mă las, n-am trecut printr-o tristețe sau depresie. Am fost pregătită.

M-am operat în decembrie, iar vara următoare m-am retras, la 38 de ani. Am rămas la CSM București pe postul de antrenor coordonator al secției feminine de junioare. Am împărțit sarcinile cu o altă persoană, cu care nu împărtășeam aceeași viziune despre handbal și a fost o perioadă care m-a epuizat și m-a consumat foarte tare.

E motivul pentru care, atunci când am primit ofertă de la Alexandru Dedu să vin la Federația Română de Handbal ca secretar general, n-am stat pe gânduri, deși putea însemna un job de doar două luni, căci veneau alegerile. Era o ofertă la care nu m-aș fi așteptat niciodată, dar a fost o chestiune de feeling. Mă bucur foarte mult de alegerea făcută, deși și perioada asta de patru ani m-a consumat enorm. Pentru că, în cariera de sportiv, am trăit ca într-o bulă, înconjurată doar de cei mai buni pe posturile lor, cu același scop, cu aceleași intenții bune. Și am trecut într-un alt moment al vieții în care nu ești înconjurat numai de cei mai buni oameni dintr-un domeniu, uneori, din păcate, nici de cei mai bine intenționați. Ceea ce faci nu mai are feedback la trei sau la șase zile, când ai meci. O strategie la nivel de centre, de exemplu, poate să aibă rezultate, dacă este continuată, în 6-8-10 ani.

Oamenii nu au răbdare, Romania nu are răbdare, în general. Am trăit și momente mai puțin plăcute în care s-au spus lucruri despre mine care nu sunt adevărate și împotriva cărora nu știu cum să reacționez, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să-mi spăl rufele în public. Toate lucrurile astea mă afectează. Dar merg mai departe, pentru că îmi cunosc scopul și mă cunosc pe mine. Unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le-am învățat de la tata este să fii corect. Ăsta e motivul pentru care nu am foarte multă flexibilitate în ceea ce privește regulamentele.

E foarte simplu să spui că cineva e de vină, și eu dădeam vina pe Federație. Din interior, lucrurile se văd altfel. Acum știu ce înseamnă ca un echipament să ajungă la sportive, câte drumuri trebuie să parcurgă, câte proceduri, că nu ține numai de tine, că distribuitorul a întârziat cu ceva, după care s-au blocat lucrurile pe altundeva și n-au mai ajuns pe data de 26, când trebuia, ci pe 28. Sportivii sunt nemulțumiți, așa cum eram și eu. Dar se întâmplă niște lucruri pe care mi le explic altfel.

Pe teren ține strict de tine și de grupul tău restrâns să schimbi niște lucruri, de asta e mai greu în afara terenului.

*

Trăiesc foarte intens meciurile naționalei – și de senioare și de seniori. Țip din tribună, dar constructiv. Ca jucătoare nu mi-a plăcut niciodată să fim urecheate, certate, și încerc să aplic ceea ce mie mi-a plăcut atunci când eram jucătoare.

Cred că România are în continuare handbaliste talentate, care promit, dar echipa națională de acum nu are cea mai multă experiență la nivel de turnee finale. E o echipă care se întreabă: Cum suntem, care e locul nostru?

Meciul cu Austria din calificări e meciul care, din punctul meu de vedere, descrie cel mai bine echipa. În prima repriză am văzut-o la potențialul ei maxim, de care sunt foarte mândră, au jucat extraordinar. După care lipsa experienței și-a spus cuvântul. Austria ne-a arătat unde putem să fim: putem să fim și foarte sus, putem să fim și foarte jos.

Constanța vine din experiența pe care o capeți jucând astfel de meciuri, astfel de turnee, care sunt foarte importante, foarte grele, foarte solicitante. De asta, eu am încredere. Văzând prima repriză și ultima parte a meciului cu Austria, când au fost conduse cu trei goluri, au revenit și au făcut egal, am încredere. Dar e o încredere reținută, uitându-mă și înapoi, la generațiile noastre, care au obținut doar trei medalii în 15 ani. Sigur că la asta visează toată România, asta ne dorim. Noi ne dorim medalii, dar uităm să analizăm ce avem, care sunt condițiile, cine ne sunt adversarii. Vrem medalii, pentru că așa am fost obișnuiți de trecut, mai ales la băieți, apoi de acea generație la fete, care avea pe posturi câte două jucătoare care jucau Liga Campionilor sezon de sezon.

Ceea ce acum lipsește; avem jucătoare care au început să joace meciuri grele, cu miză, în diferite cupe europene. Suntem într-un moment diferit al echipei, dar mă uit cu speranță către viitor, căci avem talente, dar sunt foarte multe condiții care trebuie îndeplinite pentru ca performanțele să se repete.

*

Sunt mai multe lucruri care mă bucură din munca de la Federație. Unul e cursul de Master Coach, de care m-am ocupat cap-coadă și care a avut un feedback foarte bun din partea celor care au participat. Avem 25 de antrenori români care au azi diploma de master coach pentru că am organizat acest curs în România pentru prima oară.

Sunt foarte bucuroasă de felul în care se întâmplă lucrurile în prezent la echipele naționale, de faptul că avem o strategie la nivel de centre, care dau majoritatea jucătorilor la echipele de juniori, de cadeți și de tineret. Am avut în această vară o întâlnire de strategie pe partea feminină care a durat trei zile pline; o astfel de întâlnire a avut loc ultima dată în 1996. Cred că asta e ideea, copiii să fie crescuți în mod corect și, atunci când ajung la seniori, să nu mai existe discrepanțe și trepte sărite.

Apoi, sunt bucuroasă pentru lansarea părții de Dezvoltare de pe site-ul F.R.H, un proiect în care am investit și continui să investesc foarte mult. Este o parte destinată în mare parte antrenorilor, care se referă la conceptul de joc și de antrenament, un loc în care antrenorii pot găsi inspirație, căci săptămânal sunt adăugate complexe de exerciții pe diferite aspecte ale jocului.

Cea mai mare provocare anul ăsta a fost să facem rost de fonduri să supraviețuim. A fost un an extrem de greu, pentru că ne-am desfășurat activitatea sub formă de turnee și au apărut cheltuielile legate de Covid. Ne-am dorit să ajutăm echipele și am preluat din cheltuielile lor de venit la meci, am preluat ambulanța și paza.

Plus tot ce s-a întâmplat cu sălile închise, cu carantina. Când s-a închis cu totul sportul, ne-am apucat să scriem proiecte, să stăm de vorbă cu autoritățile. Mă mândresc foarte tare că în urma proiectului pe care noi l-am depus s-au deschis din nou sporturile indoor în România. Noi am fost primul sport indoor și cei care am deschis drumul. Acum nu au voie spectatorii, iarăși scriem proiecte, încercăm să-i readucem în sală pe cei vaccinați, mai ales că noi, la nivel de seniori, în ligă și în divizie, avem aproape de 80% dintre sportivi și staff-uri vaccinați; ceea ce față de media României e foarte bine.

În viitor, mă văd tot în handbal. Îmi doresc să continui la Federație, pentru că avem începute niște proiecte frumoase care vor da rezultate, în timp și cu răbdare. Sunt alegeri în februarie anul viitor, nu știu ce o să se întâmple, dar nu am niciun fel de stres, pentru că am ideea asta că lucrurile se întâmplă întotdeauna așa cum trebuie în viața mea și că schimbările de drum au venit la momente potrivite.

Dacă trebuie să mi se schimbe drumul, nu e nicio problemă. Clar voi rămâne în continuare în handbal. Oriunde aș merge, tot aceeași o să fiu și tot 100% o să mă implic și tot n-o să dorm nopțile.

Mă motivează ideea ca România să fie mâine mai bună decât este astăzi, și la nivel masculin, și la nivel feminin; și la seniori, și la juniori.

Mă motivează faptul că cei implicați în handbal trebuie să aibă condiții mai bune, pornind de la membrii afiliați până la jucătorii care vin la loturile naționale.

Mă motivează peformanța.

Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.

Cumpără cartea din Shop, de aici.