Diana Mocanu

Mă plimbam într-o zi cu fetița mea de doi ani, Karina, prin Grădina Mare din Brăila, și am dat peste o nuntă. Oamenii își făceau poze și Karina mea s-a dus direct spre ei, să-i smulgă floarea de la gât chiar nașului. El și-a scos-o să i-o dea și când m-a văzut, m-a recunoscut. „Stai, că tu ești fata Dianei Mocanu”, i-a spus atunci fetei.

M-a surprins, pentru că au trecut atâția ani de când am devenit campioană olimpică. Atunci eram tunsă scurt, acum am părul lung. Aveam 16 ani când am câștigat două medalii de aur la Sydney, în 2000, și am devenit prima campioană olimpică la înot a României. Acum am 32 și antrenez o grupă de copii la CSM Brăila, în același bazin în care am învățat să înot. În restul timpului sunt cu Karina: îi dau să mănânce, ne jucăm cu cuburile ei de spumă, mergem în parc. Nu sunt mulți care să mă oprească pe stradă, și nici eu nu prea am timp să mă gândesc la perioada în care eram sportivă.

*

Părinții m-au dus la înot la șase ani, pentru că stăteam foarte aproape de Liceul cu Program Sportiv din Brăila. Sora mea mai mare a făcut și ea performanță, până în clasa a XII-a. Era mult mai înaltă decât mine, semăna cu tata. Avea membre lungi, ca în cărțile de specialitate. Arăta exact cum ar trebui să arate un înotător. Dar a fost mai moale, n-a câștigat așa multe medalii; a fost doar cu ștafeta pe podium, la campionatul național.

Pe mine fizicul nu m-a avantajat niciodată. Îmi aduc aminte perfect discuțiile pe care le auzeam în copilărie la concursuri, la alți antrenori sau părinți: că n-o să fac nimic, că sunt mică și îndesată, că e imposibil să înot așa bine. Asta m-a motivat. În prima fază, mă supăram foarte tare, dar antrenoarea îmi spunea să nu-i bag în seamă, să-mi văd de treabă.

În fiecare dimineață, la 7 fără un sfert eram în apă. Nu făceam mult până la bazin, 10 minute pe jos, dar uneori, iarna, înaintam plângând prin zăpada până la genunchi. Știam că n-am încotro, astea-s variantele. Ce puteam să fac, dacă am mers până atunci pe drumul ăla, să zic stop?

Cred că la început mi-a plăcut, dacă am continuat atâția ani. Nu împlinisem încă nouă ani la primul concurs, Cupa 1 Iunie, la noi la Brăila. Tocmai apăruseră niște ceasuri electronice cu astronauți și îmi doream tare mult unul. Mama mi-a promis că dacă muncesc și-mi fac treaba în bazin, o să-l primesc. Am luat premiul 1 la toate procedeele, și cand am venit acasă și l-am vazut – era verde –, cred c-a fost cea mai mare recompensă a mea.

Cred că și asta a contat atunci, că părinții nu prea aveau ce să-ți ofere, venind dintr-un mediu mai modest. Pe când acum, mai aud părinți spunându-le copiilor că dacă iau medalie, le cumpără smartphone-uri, S6 sau S7. Și mă întreb: ei cum mai au beneficiul ăla, să simtă că au muncit, că și-au dorit?

Sunt mulți care cred că de la prima competiție, gata, vin cu toate medaliile acasă, și apoi îi vezi dezumflați. Își doreau locul 1, dar sunt abia pe 30. Ce le spun atunci? Să mai muncească puțin. Eu am luat ani la rând locul 1, și e dificil acum să vin acasă, ca antrenoare, cu locul 6, 8 sau 30. Sunt momente în care îmi vine să mă ascund în tribună.

Dar am învățat să am răbdare, pentru că nu toți pot duce cât am dus eu. Pe unii îi vezi la jumătatea setului că sunt terminați, roșii la față, și nu poți să continui programul pe care îl aveai. Sau întârzie la antrenament, pentru că au ore, și iar trebuie să regândești programul. Dar poate din toată grupa pe care o am acum o ieși un campion.

Asa a fost și la noi, dintr-o clasă de 30 de copii, au fost doi-trei care au mai luat câte o medalie la naționale, și un singur campion olimpic.

*

Nu momentul de pe podium mi-a rămas întipărit în memorie de la Jocurile Olimpice de la Sydney, ci cel dinainte de prima probă, 100 metri spate. Coboram din tribună cu antrenoarea mea, era momentul în care îmi dădea ultimele indicații: „Pleci tare, întorci, dai nu știu cum din picioare, nu uita să ții mâna nu știu cum”; astea erau înaintea fiecărui concurs. Doar că atunci, de emoții, a început să plângă.

Gândindu-mă, acum, la un copil de 16 ani, să-i plângi în față tu, antrenor, stâlpul lui de rezistență, mă întreb cum de-am rezistat. Alții poate s-ar fi pierdut, dar din contră, pe mine asta m-a motivat. A fost ca și cum mi-ar fi zis: „Până aici am ajuns împreună, atât am putut să-ți ofer, să te ajut, acum ești singură. Și e momentul tău.”

Abia după ce-am câștigat a doua medalie de aur am aflat că antrenoarea mea leșinase în tribună.

Abia la a doua probă, 200 metri spate, am conștientizat unde eram. Eram aliniată la culoar, și când mi-am auzit numele, „Diana Mocanu, din România”, nu știu ce-a fost în capul meu să mă uit în tribună, că de obicei n-o făceam. Am făcut cu mâna și când am văzut câtă lume era acolo, am simțit un gol în stomac. Dar când am intrat în apă, am uitat tot.

Abia după ce-am câștigat a doua medalie de aur am aflat că antrenoarea mea leșinase în tribună. Atunci am început s-o văd altfel. N-a fost ușor de lucrat cu ea, era destul de strictă, tot timpul canalizată doar pe înot. Pentru ea, trebuia să fii trup și suflet și în bazin, și în afara lui; să nu te uiți în stânga sau în dreapta. Când te întorceai de la bazin, eventual trebuia să ai un caiet de antrenament, să te vadă că te gândești la ce n-a mers bine și de ce.

Dar eu eu eram super sătulă de la antrenament, nu-mi mai trebuia altceva. După Olimpiadă, vorbiserăm să fac pauză un an. Simțeam că nu mai pot să înot atâția kilometri – 10-12 dimineața, 8 seara –, zi de zi, de la șase ani. N-a înțeles că corpul meu avea nevoie de o pauză, mi-a zis mereu „Hai să mai mergem și la concursul ăsta, hai să mai tragem și anul ăsta”.

Eram tot timpul obosită. Nu mai aveam chef de absolut nimic, nu mă mai duceam cu drag la bazin. Nu mai simțeam nici motivație. De la juniori am avut mereu medalii, recorduri, am urcat pe podium la seniori fiind junioară, plus medaliile olimpice. La mondialele din 2001 am luat aur la 200 metri spate și argint la 100 metri spate, apoi a început declinul. În 2002, la Europenele la Berlin, efectiv m-am chinuit sa prind o finală. Și de atunci am zis gata, nu mai vreau.

Eram într-un cantonament în Hunedoara când, după o discuție mai aprinsă, i-am sunat pe ai mei și le-am zis că vin acasă. Au încercat să mă convingă să nu renunț. Șefa de la CSM Brăila mi-a spus și ea că sunt prea tânără, aveam doar 19 ani. Am încercat câteva luni cu un alt antrenor, dar n-a mai fost la fel, pentru că nu-mi mai doream eu. Antrenorul poate să-ți ceară orice, să-ți facă antrenamentul ca pentru Michael Phelps, dacă tu n-ai ce oferi, degeaba se luptă el.

*

Nu mi-a fost greu să iau decizia să mă opresc. Când nu mai ai atracție către ceva, încerci să schimbi direcția. Iar eu voiam să fac orice altceva, sau cel putin să fac o pauză, apoi să mă gândesc. În primele zile, am stat acasă și am dormit. Foarte mult timp am dormit. M-am gândit apoi dacă să merg pe varianta antrenoratului sau nu, fiind sătulă de atâta apă. Nu puteam nici să văd apa în pahar, iar când pronunțam cuvântul înot, îmi venea să-mi iau câmpii.

Dar ușor, ușor mi-am schimbat perspectiva. Fosta șefă a CSM Brăila, clubul pentru care am înotat, mi-a spus să mă gândesc bine, că asta știu cel mai bine să fac și pot să-i îndrum și pe alții. Absolvisem Facultatea de Educație Fizică, așa că am zis să încerc, să văd dacă e de mine.

Acum, alea două ore din fiecare seară sunt momentul meu de relaxare, de liniște. Nu că ar fi liniște printre atâția copii, dar ei sunt mai mari decât Karina, poți vorbi cu ei, e altceva. Mergând la competiții, mă întâlnesc cu foști sportivi care acum sunt antrenori, și seara depănăm amintiri sau vorbim de prostiile pe care le fac sportivii noștri. Când faci un sport de performanță legi prietenii care rămân peste ani.

Dacă aș lua-o de la capăt, aș face tot înot, deși doar eu știu prin câte am trecut. Și nu cred că mi-aș alege altă antrenoare. Au fost și momente bune în relația noastră. Ca într-o căsnicie, și cu bune, și cu rele. Am învățat de la ea că nu ești doar antrenor, ci și psiholog sau medic. Trebuie să știi ce vitamine să ceri pentru sportivul tău și cum să-l pregătești de o competiție importantă. A fost și rolul ei în faptul că n-am simțit presiunea înainte de Olimpiadă. Cu toate că își dorea un podium, cum îmi doresc și eu acum, niciodată nu-mi spunea „Hai că se poate o medalie”, ci doar să obțin cel mai bun timp, că sunt pregătită, că ne-am făcut treaba.

Atât doar că mai am un semn de întrebare: dacă ar fi fost un pic mai lejer, oare s-ar fi putut face mai mult? Adică să nu mă las așa devreme. Mi-am pus întrebarea și invers, dacă aș fi ajuns la performanțele astea dacă nu era totul așa strict. N-am cum să știu.

Pe de o parte, o înțeleg. Poate și eu aș face la fel dacă aș descoperi un bulgăraș de aur, un copil cu rezultate așa bune. Mi-ar fi tare greu să-l scap din mână. Dar n-aș putea să fiu o antrenoare dură. Când începusem să lucrez cu copiii, mă trezeam de multe ori țipând, până mi-am spus „Stop, asta nu sunt eu”. Cred să sistemul ăsta s-a transmis din generații în generații: dacă antrenorul a făcut treaba asta cu mine, merge și la tine; n-au încercat niciodată să găsească alte metode, mai blânde, sau să încerce să înțeleagă copiii. Nu degeaba facem cursuri de psihopedagogie și avem acces la atâtea informații.

Acum, din postura de antrenor, îmi dau seama că emoțiile sunt mai mari pe marginea bazinului. De exemplu, am un copil de nouă ani care vine de trei ani și pe care l-am învățat să înoate perfect. Îi dau un anumit exercițiu, să zicem 8 x 2 bazine crawl, pe față. Și-l vezi că pleacă 15-20 metri pe față, după care se întoarce pe spate. Pe margine sunt mai multe necunoscute, nu știi ce face sportivul în apă, ce gândește în momentul ăla, dacă i-e frică, dacă are emoții. Ca sportiv, e mult mai simplu. Știu că în momentul în care m-am desprins de blockstart, vorba aia: mănânc apa.

Nu știu dacă copiii mei conștientizează cine îi antrenează. Sau poate s-au obișnuit, sunt doar Diana acum. Dacă ar veni Beatrice [Câșlaru] sau Camelia [Potec] sau Răzvan [Florea], mamă, cum s-ar uita la ei. La competiții de multe ori se duc să ceară autografe. Dar părinții și antrenorii trebuie să-i ajute să descopere modelele, iar eu poate sunt prea la îndemână. Cred că sunt mulți antrenori care habar n-au cine e Diana Mocanu.

În cancelaria liceului e o vitrină cu cupe, poze cu mine, cred că și o statuetă. Nu trec mereu pe acolo, doar când mai am nevoie de vreo hârtie, dar mi se pare foarte ciudat când o văd. Nu m-am considerat niciodată o vedetă. Îmi mai spun oamenii: „Ești dublă campioană olimpică la înot, nimeni n-a mai reușit asta în țara asta”. Așa e, dar cum aș putea sa merg să mă bat cu pumnul în piept, să zic „Hello, Diana sunt, vă mai aduceți aminte de mine?”.

Nu mă agăț de trecut, niciodată nu m-am gândit cine am fost sau să merg cu emblema asta toată viața. Mă bucur că ai mei au păstrat articolele cu mine și o să i le pot arăta Karinei, deși atunci le spuneam că nu am nevoie. Dar nu scot cutia cu medalii să zic „Vai, ce frumos”. Amintirile sunt acolo, dar nu sunt nostalgică. Nici interviuri nu prea mai dau, pentru că de multe ori mi s-au răstălmăcit în așa fel vorbele încât s-a ajuns la un iz de scandal. Mă mai sună jurnaliștii să mă întrebe ce mai face Diana Mocanu. Le spun că Diana nu face nimic deosebit, antrenează o grupă de copii la CSM. Are un soț, are un copil, și e fericită.