Eliza Samara

Înainte să devin campioană europeană la simplu, în 2015, nu eram așa cunoscută. Cel mult, lumea mă asocia cu Otilia Bădescu sau cu Mihaela Șteff, două dintre cele mai bune jucătoare românce. Tenisul de masă nu e un sport prea popular în România, deși mereu am avut rezultate, și la juniori, și la seniori. În afară, în Germania, sau Turcia, vin și 2-3.000 de oameni la turnee; cele importante, europene, mondiale, sunt sold-out cu două luni înainte. De Asia nu mai zic. La noi, oamenii asociază tenisul de masă cu ping-pong-ul pe care îl joacă ei, și nu li se pare atât de greu. Înainte mă deranja când îi auzeam, chiar mă atacam. Acum nu mă mai enervez, chiar mă bucur dacă joacă și știu de sportul nostru.  

Când te uiți la televizor, pare ușor. Mulți mă întreabă de ce-mi trebuie pregătire fizică, că jucătorii nu par obosiți după meci, că nu au nevoie de recuperare. Dar nu e așa. Faci febră musculară; te dor mușchi despre care nici nu știai că există. După un meci de două ore, chiar dacă joc doar cu stânga, am febră și la mâna dreaptă.

Prietena mea cea mai bună a facut și ea tenis de masă, când eram mici. Dar după vreo două săptămâni, s-a lăsat. Mi-a zis: „Eli, eu nu pot să fac asta, e prea greu, mă dor toate.” „Măcar tu ai ajuns sus”, îmi zice acum.

Până acum patru ani jumătate, recunosc că nici eu nu prea făceam pregătire fizică; făceam doar de gura antrenorului. Din 2014 am început să lucrez cu un preparator fizic și să am mai multă grijă la ce mănânc. Nu mai beau acidulat, nu mai mănânc de la fast food, evit pâinea, mai ales albă, și mănânc mult pește și carne roșie; pui doar dacă e de țară. Am slăbit, dar am pus masă musculară și mă simt mai ușoară când joc.

Mi-am dat seama că, dacă vreau să ajung undeva, am nevoie de toate astea, că talentul nu e suficient. Și, poate cel mai important, am început să lucrez cu un psiholog. Anul următor, am devenit campioană europeană la simplu.

*

Aveam cinci ani jumătate când m-am dus cu mama să-l luăm pe fratele meu de la antrenament. Cum eram mai energică, am plecat de lângă ea și m-am dus să mă joc și eu. Fără să-mi arate nimeni, doar din ce-am văzut la ceilalți copii, am luat paleta și-am început să fac singură duble. În timp ce ceilalți se chinuiau să facă patru-cinci, eu făceam câte 20. Atunci m-a văzut antrenorul cu care lucrez și acum, Viorel Filimon.

Pe la șapte-opt ani, părinții mi-au spus să aleg între sport sau școală. Au văzut că îmi place, că stăteam cu orele în sală să mă joc, să mă antrenez cu copiii, și au zis că nu le pot face bine pe amândouă. Din momentul ăla, m-am axat pe sport.

La primele turnee internaționale la care am participat, în Cehia și Slovacia, am câștigat locul 1 și la simplu și la echipe. La 13 ani, chiar înainte de primul meu Campionat European, unde eram rezervă, am căzut de pe role și mi-am rupt mâna dreaptă. După șapte zile, mi-am tăiat singură gipsul. Nu puteam să ratez Europenele. Noroc că era mâna dreapta, dar când aruncam mingea la serviciu, simțeam o durere urâtă, parcă îmi cădea. N-am spus la nimeni că mă doare, am ajuns în sferturi la simplu, unde am pierdut cu jucătoarea care urma sa câștige locul 1. Al doilea an am luat medalii la toate patru probele, iar în al treilea am ieșit campioană europeană.

Am avut și momente de cumpănă, în care am zis că mă las. În anul doi de juniorat, la 16 ani, am pierdut patru finale europene într-o singură zi: la echipe, simplu, dublu mixt și dublu fete. Antrenorul mi-a dat să citesc ceva motivațional, de genul „Ai pierdut, luptă; ai căzut, continuă”, dar eram mică, nu-mi păsa. Am pierdut, gata, mă las, nu mai vreau. Mi-a trecut supărarea după vreo două zile. Am ajuns acasă, la Constanța, am luat vacanță, apoi mi s-a făcut dor și m-am întors în sală. Următorul an am luat trei medalii de aur.

Tot la 16 ani am fost la primul meu European de senioare, în echipă cu Otilia Bădescu, campioană europeană, Mihaela Șteff, care a fost în top 3 mondial, și Adriana Zamfir. Eram mai mult pe post de: „Vreți apă, vreți masaj, ce vă mai aduc?”. Mihaela Șteff a fost modelul meu, mereu am considerat-o cea mai buna. Fiind și stângace, mulți spun că jocul meu seamănă cu al ei. Juca atât de ușor, de liber, făcea ce voia ea cu mingea. Echipa a câștigat locul 1. Deși n-am jucat, am învățat de la ele dorința de a câștiga. Le-am văzut cât erau de profesioniste, cum respectau programul: „La ora aia facem aia, mergem la masă la ora aia”.

Așa sunt și eu acum. Mă trezesc zilnic la 7 fără un sfert, să am timp să mănânc în liniște. Uneori, când apuc, fac și yoga, mă ajută să mă liniștesc. De la 8 la 11 mă antrenez, apoi merg la sala de forță încă o oră. După ce mă odihnesc un pic, am al treilea antrenament. Adorm cel târziu la 11, că nu mai rezist. Când alții ies în oraș, eu sunt în casă, mă odihnesc.

Nu ies din cuvântul antrenorului. Ce-mi spune să fac, fac. OK, îmi dau cu părerea, dar apoi fac. Lucrez de peste 20 de ani cu Viorel Filimon, am stat mai mult cu el decat cu părinții, de la șase ani suntem numai împreună. El m-a format și m-a adus unde sunt și n-aș putea lucra cu altcineva. M-am obișnuit cu exigența lui. Nu poți să faci performanță fără să fii mai dur. Am lucrat și cu alți antrenori la echipele de club la care am jucat, în Turcia, Italia sau Franța, dar am simțit mereu că ceva lipsește. Când dau o minge afară, ei îmi spun, cu o voce calmă: „Take your time”. Nu-mi place, mie trebuie să-mi zici: „Haide, de ce dai așa? Nu mai da în partea aia, dă dincolo”. Asta mă ajută. 

Și acum țin minte ce mi-a zis după ce-am câștigat Campionatul European din Rusia în 2015: „La mingea aia, de ce ai dat-o afară?”. Voia să mă facă să văd unde am greșit. Și i-am zis: „domnu’ Filimon, am ieșit pe locul 1”. A înțeles, m-a lăsat în pace, era și el fericit. Era ziua lui de naștere, împlinea 63 de ani, era plin de emoții.

*

N-o bătusem niciodata pe olandeza Jie Li până atunci. Era una dintre multele jucătoare asiatice naturalizate de federațiile europene, de patru ori campioană europeană cu echipa Olandei. Jucătoarele din China au tenisul de masă în sânge. Încep și de la trei ani, sunt ținute din scurt, închise, antrenate până la nouă ore pe zi. La Fenerbahçe am fost în echipă cu o jucătoare din lotul Chinei, top 4 mondial, care ne spunea cât de bine e în Europa, unde nu e mereu monitorizată, unde e free, free. 

Din cele 64 de jucătoare de la turneu, 12 erau asiatice naturalizate. Dar când am văzut tragerea, am simțit că poate fi momentul meu – până în semifinale nu mă întâlneam cu niciuna. Am trecut în primul tur de o jucătoare din Belarus, apoi de una din Slovacia, de o ucrainiancă și o unguroaică. În semifinală trebuia s-o întâlnesc pe Ha Ning, din Germania, dar a pierdut în sferturi cu Polina Mikhailova, din Rusia, pe care am învins-o apoi cu 4-1.

Am prins doar jucătoare defensive, care sunt pe placul meu. Mulți mă consideră cea mai bună din lume contra lor. Am timp să-mi fac jocul, să nu mă grăbesc, să aștept lovitura cea mai bună. Dar trebuie să și duci fizic, pentru că meciurile durează mult cu ele, îți dau toate mingile înapoi. De asta contează condiția fizică, mai ales când ai patru meciuri pe zi.

În Rusia am avut 22 de meciuri în șapte zile. La final slăbisem două kilograme, nu mă mai încăpeau blugii. Eram și răcită cobză, nu puteam să mănânc și aveam urechile înfundate, nu auzeam deloc mingea. Am încercat frecții cu spirt, Coldrex, Teraflu, nimic n-a mers, simțeam că-mi cade capul. Nu știu cum am reușit, mai ales că toate meciurile au fost de maximă concentrare. Oboseala n-a fost doar fizică, a fost și psihică.

După primul meci – o înfrângere în competiția pe echipe – , m-am panicat total. Aveam mâna blocată, m-am întrebat „Ce fac mai departe?”. Dar antrenorul și psihologul m-au ajutat să înțeleg că e un turneu lung și că am cum să-mi revin.

M-am uitat urât la doamna psiholog prima oară când a intrat în sala de la Constanța, unde locuiesc și mă antrenez. Ziceam mereu că n-am nevoie, că nu sunt nebună. Dar a tot venit, și după câteva zile, m-am dus singură la ea. De atunci vorbim mereu, înainte și după meciuri, la telefon când sunt la turnee, și simt că dă roade. În primul rând, sunt mai calmă. Înainte aveam niște ieșiri nervoase în timpul meciului. Vorbeam singură, mă enervam imediat, îmi pierdeam încrederea. Dupa un meci pierdut cădeam cu totul. Dar m-a învățat să cred în mine, să cred că pot să câștig.

Înaintea finalei cu Jie Li, am pierdut finala la dublu, unde făceam pereche cu unguroaica Georgina Pota. N-am vrut să vorbesc cu nimeni, mi-am pus căștile și m-am retras singură în Players Lounge. Am încercat să nu pun presiune pe mine, să nu mă gândesc că trebuie să-mi iau revanșa pentru primul meci pierdut, să nu mă gândesc la nimic. Recunosc că încă lucrez la asta, dar e mai bine. Seara mă uit la meciurile adversarei și o analizez, dar nu-mi mai fac scenarii de genul să dau acolo serva, ce să fac dacă mă sparge, numai așa era în capul meu.

Am câștigat rapid primul set, apoi a revenit și m-a condus cu 2-1 și 3-2 la seturi. Am ajuns în setul decisiv, al cincilea, unde, surpriză: S-a făcut 9-1 pentru mine. Mi-am dat seama că sunt aproape să câștig și m-am panicat. Mă tot uitam la scor, cum se făcea 9-2, 9-3, 9-4. M-am uitat la antrenor, el la mine, și am cerut amândoi, din priviri, time-out. Mi-a zis să las mâna moale. „Ești în avantaj, nu mai da în disperare, dă în mijlocul mesei.” Dup-aia a greșit ea, s-a făcut 10-4, apoi 11-4. L-am îmbrățișat pe domnul Filimon și m-am suit pe masă. Lumea m-a tot întrebat de ce am făcut asta, dar pur și simplu așa am simțit.

*

N-am avut timp să-mi dau seama ce înseamnă că am câștigat, să sărbătoresc cum aș fi vrut eu, cu prietenii. Era primul aur continental la simplu pentru România după 12 ani, de la victoria Otiliei Bădescu. La 12 noaptea, când s-a terminat totul, mai era deschis doar Burger King. Acolo am sărbătorit, cu Cola și burgeri. Am ajuns la 1 în cameră și la 5 dimineața am plecat la aeroport, că peste două zile aveam meci în Champions League, cu echipa de club.

Eram atât de obosită, mă simțeam pe altă lume, și toată lumea îmi scria mesaje, mă sunau televiziunile să intru în direct. Pentru mine era ceva nou, nu știam ce să fac. Când am ajuns în țară după meciul din Champions League, eram mai mult în București decât la Constanța, pentru interviuri și emisiuni.

Știu că e nevoie și de asta, dar nu prea-mi plăcea, simțeam că mă distrage de la ce trebuia să fac eu. Prefer să nu mă știe lumea și să-mi fac eu bine treaba, decât să fii recunoscută și la orice mic eșec să te arate lumea cu degetul. Românii sunt foarte critici, probabil că dacă nu faci sport, nu înțelegi.

La următorul turneu, în Polonia, toată lumea era: „Wow, Samara, campioană europeană”. Am pierdut în sferturi, cu numărul 1 mondial, dar mi-am făcut datoria până acolo. Am pus și eu presiune și n-a fost bine, pentru că am ieșit campioană europeană prin munca mea, prin eforturile mele. Dar nu puteam câștiga mereu.

Anul următor, în 2016, n-am putut să-mi apăr titlul. Am pierdut în semifinale, tot cu o jucătoare asiatică. Am luat bronzul, am fost singura jucătoare europeană care a luat o medalie. În topul mondial sunt prima din Europa, toate din fața mea sunt astiatice; sunt tot cea mai bună din Europa, dar nu sunt pe locul 1. În februarie 2017 m-am operat de menisc la piciorul drept, și am mai coborât în clasament. Am revenit repede, după o lună de recuperare, pentru că nu suportam să le văd pe colegele mele la turnee și eu să fiu în pat. Trebuia să fiu și eu acolo.

În septembrie 2017 am câștigat Campionatul European și în proba pe echipe. A fost al doilea vis, după ce am devenit campioană la simplu, mai ales că proba pe echipe e proba mea favorită. Nici de data asta n-am putut să sărbătorim, pentru că a doua zi am plecat spre Singapore, la o competiție, apoi în Polonia, la un meci de Champions League cu echipa mea de club.

Sunt mereu pe drumuri – în noiembrie am stat acasă doar patru zile. Dar și dacă aș sta mai mult, m-aș plictisi. Am nevoie de adrenalină, iar tenisul de masă îmi oferă asta. Trebuie să fii rapid, mereu concentrat, mereu în priză. De asta îmi place așa mult.