Flavian Crăciun

Știți căruțurile alea mici cu care oamenii își trăgeau buteliile la țară, de auzeai vecinul când se ducea să umple butelia, că scârțâia? Așa a fost și primul meu scaun rulant de tenis.

Când am intrat pe teren la primul turneu internațional de tenis în scaun rulant, în Anglia, mi-a fost rușine. Aveam 24 de ani și nu aveam un scaun al meu, primisem unul foarte mare și vechi, care scârțâia de-i deranja și pe cei care jucau pe terenul de lângă. Când am ajuns pe aeroport, a venit în bucăți, i se dezmembra o roată.

Am primit apoi un scaun nou nouț, pe măsura mea, cumpărat cu ajutorul unui om de afaceri, și am început să particip la mai multe competiții internaționale. An de an, merg la 7-8-9 turnee, depinde și de finanțare. Cel mai bun rezultat a fost acum doi ani, când am câștigat un turneu internațional în Zagreb, după ce jucasem finala cu un an înainte. Mamă, eram atât de mândru. Și anul trecut am jucat trei finale, în Turcia și Spania.

Dar am momente pe teren când mi-e frică de victorie. Am luat bătaie și de la 5-0. Mă uit la meciurile Simonei Halep și apreciez atât de mult cum revine. De la 6-2 sau 6-1 în primul set, 4-0 în al doilea și face 4-4. Cum?

Când văd forța asta psihică a unui român, mă bucur atât de tare. Dar nu știu cum să fac să pun și eu în practică lucrul ăsta. Dacă jucam eu și era 4-0 în decisiv, îi dădeam și racheta adversarului. Revenirile astea ale ei cred că inspiră pe oricine. În timpul meciurilor stau și mă gândesc: „Băi, dar ce face Simona de revine, de nu se dă bătută?”. Încerc și eu, mă concentrez un pic, dar tot pe lângă dau. E și ceva în interiorul ei, dar sigur o ajută și antrenorul. Darren Cahill e magnific și atunci când simte că nu mai poate psihic, intervine el.

La noi e diferit, pentru că noi mergem fără antrenor la turnee, costurile ar fi prea mari. Nici nu există la noi antrenori specializați pe wheelchair tennis. Mergem la aeroport, deja ne cunosc băieții de acolo, ne preiau, ne urcă în avion, ne dau jos. Ce e diferit e că organizatorii de turnee au obligația să te ia de la aeroport și să te ducă la hotel. Nu poți să lași o persoană cu dizabilități în aeroport.

Mergând în tabere sportive și la competiții, am cunoscut oameni, am călătorit, mi-am făcut prieteni. Am văzut tot mai multe persoane cu dizabilități care practică sportul.

Sportul m-a ajutat să-mi depășesc barierele psihologice și să nu mă mai închid în casă, cum am făcut mult timp după operația la coloană în urma căreia am paralizat, la 19 ani.

**

Înainte să mă operez de scolioză, n-am avut nicio legătură cu sportul. La școală am făcut educație fizică doar în clasele I-VIII, dar știți cum e la țară: ți se aruncă o minge și ăla e sport. Băteți-vă pe ea și la revedere. În liceu am avut scutire, pentru că din clasa a VIII-a au început problemele la spate. Aveam o scolioză în stadiu destul de avansat, care făcea compresie pe nerv. Din cauza durerilor mari la picior, nu mai puteam să merg mult pe jos, trăgeam piciorul după mine. Mai aveam doi ani până să termin liceul când am decis să opresc școala și să încerc să rezolv problema asta.

În 2006, am venit cu mama în București, la spitalul Foișorul de Foc, să mă operez. Eram OK când am ieșit din sală, dar după 24 de ore, când m-am trezit din somn, am încercat să trag piciorul și n-am putut să-l mișc. Am zis că e de la morfină, că am amorțit. Apoi am crezut că m-au legat de pat. Am chemat o asistentă și i-am zis să mă dezlege, că nu pot să-mi mișc piciorul. „Cum nu poți să miști piciorul?”, a zis și a chemat anestezista.

Medicul m-a dus din nou în sala de operație, a crezut că am un hematom care face compresie pe nerv, dar m-a închis la loc fără să-mi facă nimic. Nu mi-a zis de ce nu mai pot să merg, am aflat abia după câțiva ani, când am reușit să merg la o clinică în Turcia. Acolo am făcut analize, RMN-uri și am aflat că nu mai e nimic de făcut. Cele două plăcuțe puse pe coloană fuseseră prinse cu un singur șurub. Plăcuțele s-au mișcat, pentru că n-au avut stabilitate, și surubul s-a înfipt drept în măduvă. A secționat-o și s-a instalat paralizia.

Doi ani de zile, n-am ieșit din casă. Locuiam într-un sat foarte mic, în comuna Bujoru din Teleorman. Toată lumea mă știa pe picioare și mi-era rușine să ies. N-aveam scaun rulant, nu știam nici măcar că poți primi de la stat un scaun, oricât de prost ar fi.

Stăteam în pat toată ziua, Eram în depresie. Eram rupt de realitate, de lume, de absolut orice. Nu știam ce să fac cu viața mea. Nu mai vedeam nimic.

Apoi m-au sunat cei de la Fundația Motivation. M-au chemat la București, i-am refuzat de câteva ori, dar au insistat și am zis să merg, să scap de ei. Mama și-a făcut bagajele și ea, a zis că stă o săptămână cu mine. Când am ajuns, i-au zis: „Tu, mămică, du-te acasă și te sunăm noi când să vii să-l iei”.

Am intrat într-o casă și mi-au spus: „Acolo e dormitorul, aici e bucătăria, aici e baia.” Eu, care eram dependent de mama pentru tot, am întrebat: „Ce să fac cu ele?”.

Dimineața, la prima oară, mi-au zis: „Hai dă-te jos și fă-ți patul”.

„Vrei să mănânci? În bucătarie.”

A doua zi, dă-i cu mopul, dă-i cu aspiratorul, fă curat.

Lucruri pe care nu credeam că pot să le fac.

Două săptămâni am stat acolo. Mi-au dat un scaun pe măsură și am învățat repede. Îi vedeam pe ceilalți cum se descurcă – toți de acolo erau în scaun rulant –, și mi-am zis: „Băi, dar eu sunt atât de prost încât să nu pot să fac ce fac ei?”. Și cumva, ca să nu mă fac de râs, a trebuit să țin pasul cu ei.

Prin rotație, trebuia să pregătim micul dejun și pentru ceilalți. Dacă venea cineva, se punea la masă și zicea: „Vreau să mănânc”, trebuia să-i faci un ou.

Făcând lucrurile astea, te motiva.

După o săptămână, m-au luat la Oradea la un turneu de baschet. La două săptămâni am mers într-o tabără de tenis.

După două săptămâni, când m-am dus acasă și mi-am făcut cafeaua dimineață, mama a început să plângă: „Nu vezi că sunt aici, nu vrei să ți-o aduc eu?”. I-am zis că pot singur, dar nu conștientiza. Apoi am iesit pe stradă și am plecat. A rămas șocată.

M-a încurajat foarte tare să văd alte persoane că fac niște lucruri pe care eu nu-mi imaginam că pot să le fac. Ei conduceau, aveau mașini, făceau sport. „Dar chiar atât de prost sunt”, mi-am zis, „am pierdut doi ani de zile din viață stând în pat, când ăștia ia uite ce fac.”

După o lună, am plecat într-o tabără în Grecia, cu un grup de băieți și fete tot în scaun rulant. A fost o nebunie săptămâna aia. Ne-am îmbătat, am fost la discotecă, ne-am distrat. Ca-n Grecia.

Atunci am conștientizat cu adevărat că viața trebuie prețuită și după operație. Că viața poate continua și într-un scaun rulant. În primul rând, am început să fiu indiferent la ce zice lumea sau cum mă privește lumea, că asta e cea mai mare provocare a unei persoane cu dizabilități.

Când am venit prima dată în București singur, am coborât în fața unei biserici și lumea a început să-mi dea câte 1 leu, câte 1 leu. „Nu e nevoie”, am zis, „ce, am venit aici să cerșesc?”.

Oamenii se uită la tine, pentru că lumea nu e obișnuită, nu întâlnești în fiecare zi persoane cu dizabilități. Când am fost la un turneu de tenis în Anglia, am mers într-un mall într-o dimineață și am crezut c-am nimerit într-un centru pentru oameni cu dizabilități. Erau oameni nevăzători cu câini, alții cu scuter electric, mulți. Dar la ei străzile sunt accesibile. Aici, mergând un kilometru pe jos, te ia groaza. Bordura e foarte înaltă, dacă nu știi cum să mergi, cazi de zece ori. În Anglia, căutai o bordură să te împiedici de ea. Mergeai pe stradă, n-aveai treabă. Intram la restaurant, erau doi-trei ca mine. Aici e mai greu și de aia lumea încă se uită și te percepe un pic ciudat.

Asta mi s-a părut cel mai greu, să te lupți un pic cu prejudecățile oamenilor și să-i faci să înțeleagă că până la urmă și tu ești o persoană normală, cu toate că te deplasezi într-un fotoliu rulant.

Asta încercăm să arătăm noi, prin sport.

**

De trei ani, organizez în Pitești BRD ARGEȘ OPEN – Wheelchair Tenis, un turneu de tenis în scaun rulant unde în fiecare an aduc 30-40 de copii cu dizabilități sau din centre de plasament. Timp de două ore, jucătorii schimbă câteva mingi cu ei, iar la sfârșit le oferim cadouri. Încerc să le arăt și lor că se poate, indiferent de condiția pe care o ai.

În ultimii trei ani am reușit să aduc peste 100 de persoane cu dizabiliăți, din întreaga lume. Vara asta am avut jucători din 18 țări, inclusiv din America sau din Brazilia. Cu o lună sau două înainte de turneu, să nu mă întrebi nici cum mă cheamă, că nu știu. E o întreagă alergătură, telefoane, întâlniri. În timpul turneului, toată lumea se mobilizează și vine alături de mine – mama, prietenii, familia – , dar în rest eu merg la companii să caut sponsorizări, eu vorbesc cu autoritățile locale, eu fac tabele cu orele de zbor ale jucătorilor, să văd cum îi cuplez, să nu rămână pe aeroport. Trebuie să aduci 40-50 de oameni de la aeroport la Pitești, să le asiguri cazare adaptată, transport adaptat. Aici e cea mai mare problemă, că România nu are mașini adaptate, doar câteva instituții au două sau trei.

Ca să organizezi un turneu, trebuie să ai transport adaptat, hotel adaptat, mese accesibile la restaurant, loc de relaxare pentru jucători, loc de depozitare pentru scaune, că orice sportiv vine cu scaunul de stradă și scaunul de tenis. Am băgat în priză pe toată lumea. Am accesibilizat singura bază sportivă cât de cât OK din oraș, am făcut o rampă la intrare, o toaletă adaptată.

Au fost multe provocări. Dar în momentul în care îi văd acolo că joacă pe teren, că au toate condițiile necesare pentru a practica sportul, când vezi că te felicită, că jucătorii îți mulțumesc când pleacă, e o satisfacție enorm de mare.

Uneori nu-mi vine să cred că de mine depinde totul. Am momente în care mă gândesc la cei doi ani în care am stat în casă, și nu-i regret, dar mă gândesc că am pierdut timpul, puteam să fac atâtea. Dar acum, la 32 de ani, sunt împlinit sufletește, am tot ce-mi doresc.

Între timp, am terminat și liceul. Cât am locuit la țară, am mers la seral la Giurgiu. Făceam naveta 40 de kilometri, zilnic, cu microbuzul, cu mama, care mă aștepta pe hol cât eram la ore. Am simțit o ușurare, îmi stătea oarecum în cap că aveam neterminată treaba asta. Am reușit apoi să fac și facultatea. Conduc o mașină adaptată, acum trei ani mi-am luat și permisul. Mă antrenez în București acum, dar aș vrea să mă întorc la Pitești, pentru că acolo simt că e locul meu, acolo am întâlnit oameni care m-au ajutat când am avut nevoie și unde am găsit sprijin pentru turneu.

Am învățat multe în ultimii ani. Am interacționat cu oameni care m-au jignit, care m-au dat afară pe ușă, oameni care mi-au întins o mână de ajutor. Nu știu neparat dacă m-am depășit, dar nu credeam că pot face atâtea lucruri. Cred că mi-am depășit frica de responsabilitate.

Am pornit turneul pentru că mi-am dorit să fac ceva și pentru ceilalți, să-i ajut să facă sport. E important să treacă peste bariera aia psihologică, pentru că este o barieră destul de mare pe care n-o poți trece singur. Trebuie să fii ajutat.

Bine, nici statul ăsta nu e pregătit să reintegreze persoanele cu dizabilități. Am prieteni în Italia, unde dacă ai suferit un accident de mașină, dacă ți-ai rupt coloana și ai devenit utilizator de scaun rulant, din spital te iau și te întreabă: „Ce vrei să faci cu viața ta?”. Te trimit la un spital de recuperare unde au bazin de înot, teren de tenis, sală de sport și-ți spun: „Ai trei oportunități, ce vrei sa faci? Vrei tenis, intră în sală. Vrei baschet, hai să faci baschet”. Îti dă statul scaun, dar trei-patru ani ai obligația să faci sport de performanță. Și altfel privești lucrurile.

Pe când la noi, stai în patul ăla, te uiți la pereții ăia albi și te întrebi: „Ce fac acuma, că nu mișc picioarele?”. „Du-te și tu la recuperare”, ți se zice. M-am dus la recuperare: „Doamna doctor, ce fac?”. „Fă și tu nițică recuperare. „Și după, ce fac?” „Du-te acasă.” „Și acasă ce fac?” „Stai în pat, ce vrei să faci?”

Vine cineva să-ți spună că poți să faci sport? Nu vine. De când practicăm sportul, vedem că nu vine nimeni din urmă, nu găsim juniori, nu găsim copii. Așa că anul viitor vreau să fac o categorie de juniori la turneu, de copii până în 14 ani. Și aș mai vrea să avem o bază sportivă specială pentru tenis în scaun rulant, adaptată, unde să avem un antrenor specializat. E deja un jucător care se specializează ca antrenor, Ionuț Filișan.

La turneul pe care-l organizez în Pitești, toți copiii care joacă tenis la baza din oraș vin automat. Iau contact cu jucătorii și când ies pe stradă, nu se mai uită urât. Pentru că știu că oamenii ăia pot face mult mai mult decât să stea într-un fotoliu rulant. Pe ideea asta am mers, să transformăm dizabilitatea într-o abilitate. O abilitate sportivă. O abilitate de campion.