Georgeta Andrunache

După ce m-am retras din canotaj, la 36 ani, n-am mai intrat în barcă. Atât de mare a fost dezamăgirea după Jocurile Olimpice din 2012, a patra și ultima ediție la care am participat, unde n-am reușit ce mi-am propus.

Dar vara asta, după șase ani, mi-am propus să ies cu băiatul meu de 13 ani pe apă. Nu e atras de sportul de performanță, mai degrabă ar lua o carte să citească, dar vreau măcar să simtă, să vadă cum e, să trăiască un pic din ce-am trăit eu. Am lipsit mult de acasă când el era mic, dar și el și Miruna, sora lui mai mică, au înțeles și sunt mândri de ce-am făcut. Așa că vreau să înțeleagă ce presupune sportul ăsta.

Aveam vârsta lui când am plecat definitiv de acasă. La 13 ani, o antrenoare din Botoșani i-a cerut profesorului de eduație fizică de la școala din satul meu, Dracșani, să ne măsoare. Aveam 1,73, așa că a zis că trebuie să încep să fac sport organizat. Cum clubul din Botoșani avea o colaborare cu Steaua, trebuia să plec la București.

Mama nici n-a vrut să audă. A zis că nu plec de acasă sub nicio formă, că e prea departe, sunt minoră și nu se desparte de mine. Trei zile n-am luat masa cu familia, le-am spus că nu mănânc până când nu-mi dă voie să plec, și mâncam doar pe ascuns. Era imediat după terminarea anului școlar și am văzut-o ca o vacanță. Nu știam multe despre canotaj, doar că nu e în sală sau pe stadion, ci pe apă, cu soare și natură.

După vreo trei zile, mama a venit acasă și mi-a zis: „Fă-ți bagajul, că diseară pleci”. Am crezut că glumește, dar ea a deschis șifonierul și a început să-mi scoată hainele. Se întâlnise cu profesorul de educație fizică, care i-a zis că s-ar putea să-i pară rău dacă nu mă lasă să plec, că poate îmi strică viitorul, ce viitor aș avea acolo?

Acum, când am doi copii, o înțeleg mult mai bine. Când Ștefan îmi spune că vrea să rămână două ore în parc, după școală, mă gândesc: „Dar ce faci în parc două ore?”. Apoi îmi amintesc că eu la 13 ani am plecat cu trenul de noapte spre București, prima oară când am mers singură cu trenul, pentru că celelalte colege plecaseră deja. Știam doar că în gară mă așteaptă un domn înalt, brunet și cu mustață. Antrenorul m-a preluat din gară și am ajuns la Cernica, unde era centrul de canotaj al Stelei.

În prima zi mi-a zis să rămân în cameră să mă odihnesc, dar n-am vrut. Am mers cu fetele la antrenament și cât am stat și m-am uitat la ele m-am îndrăgostit de sportul ăsta. N-am avut o forță motrică foarte mare, în schimb din dorința de a fi în față și prin îndemânarea pe care am avut-o, cred nativ, mi-a fost foarte ușor să învăț. Știam deja să înot, așa că mă lăsa să ies cu barca, chiar dacă eram mai mică. Prindeam repede sfaturile tehnice – să fac lovitura mai lungă, să mă întind – și mă dădea ca exemplu. Canotajul e un sport de tehnică, alunecarea bărcii nu se face cu forță, din tehnică o direcționezi. După o lună de acomodare, antrenorii m-au luat la Campionatul Național de junioare, pentru că mai aveau nevoie de un om în echipă. Am ieșit pe locul doi în proba de 8+1 și am fost foarte supărată. Deși adversarele erau mai mari și mai avansate, eu voiam să câștig și mi-am zis că următoarea competiție trebuie s-o câștig. 

La primul Campionat Mondial de seniori, în 1997, am câștigat aur la 8+1 și argint la două rame fără cârmaci. Aveam 22 de ani și am reușit să-mi iau un apartament cu trei camere în București, din banii mei, munca mea. Apartamentul a rămas gol încă un an, până la Mondialul din 1998, unde știam că trebuie să mai câștig o medalie, să pot să-l mobilez. Am luat din nou aur cu barca de opt, la fel și anul următor.

În 2000, înainte de Jocurile Olimpice de la Sidney, aveam apartament, aveam mașină, aveam o relație stabilă, eram împlinită din multe puncte de vedere. Dar trebuia să ajung să văd și nebunia Jocurilor Olimpice, așa cum toată lumea o povestea și o vedeam la televizor. Trebuia s-o trăiesc. Aveam 24 de ani și am avut emoții atât de mari încât când am ajuns acolo au început să mi se macine dinții în gură. Se rupeau în bucăți, mai cădea o bucățică, mai cădea o bucățică. Tot de la Sidney m-am întors cu păr alb. Atât de mult mi-am dorit și atât de mult am căutat să mă controlez, să nu-mi arăt emoțiile, să nu mă vadă nimeni, să fiu mândră de mine și alții să fie mândri de mine, încât m-am consumat probabil pe interior. Am luat aur și la 8+1 și la dublu rame.

La noi antrenamentele erau uneori mai grele decât concursurile. Făceam deja pereche cu Viorica Susanu la dublu și ne băteam propriile recorduri. Am muncit până aveam gust de sânge în gură, asta era senzația de multe ori de la finalul antrenamentelor. Eram setate că avem de făcut atâția kilometri, atâtea lovituri, cu o anumită cadență. Te duceai din inerție, îți cerea ritmul, îți cerea barca, îți cerea antrenorul. Duceam de multe ori antrenamentul la extrem, până când nu știam dacă ne mai țin picioarele să ne ridicăm din barcă. Dar ne ridicam, ne mai ajuta unul, altul. Știam că nu moare nimeni, că nu e imposibil. E ceva ce poți să faci și te duci până la limita maximă. Dacă nu ajungi să-ți depășești mereu limitele, n-ajungi unde vrei.

*

După Atena, în 2004, unde am câștigat din nou aur la ambele probe, am zis că renunț la sport, că vreau sa fac un copil și mă întorc. Am revenit și pentru el, pentru viitorul lui și al nostru, în același timp nu puteam să nu mă gândesc, făcând comparație și cu ceilalți sportivi: „Dacă alții au putut trei olimpiade, eu de ce nu pot?”. Știam că mai târziu n-o să mai pot și n-am vrut să am regrete.

După un an acasă cu Ștefan, nu mi-a fost greu să revin la forma fizică, dar mi-a fost foarte greu să fiu departe de el. În fiecare dimineață, mă trezeam la Snagov și mă gândeam că în loc să mă duc acasă la copilul meu, eu mă duc la sală iar, ce-mi mai trebuie mie. Puneam coatele pe geam, care dădea către poartă, și mă gândeam: „Unde mă duc? La poartă sau la ponton?”. Apoi tot eu îmi spuneam: „Nu, am venit aici ca să fac treaba asta și o fac.” Și în fiecare zi mă duceam la ponton, care era în partea opusă.

Mergeam acasă doar în weekend, când aveam liber. Eram mamă și soție de weekend. Dar soțul meu a făcut tot canotaj și a înțeles. Uneori simțea că-mi era mai greu, deși nu-i spuneam, și când veneam seara de la antrenament îl vedeam la ponton. Nu mai simțeam nici durere, nici oboseală, când venea cu copilul trecea tot. A doua zi, o luam de la capăt.

La Beijing, în 2008, am câștigat dublul și am venit pe locul trei în proba de 8+1. M-am bucurat că a fost o medalie, dar mi s-a părut cea mai urâtă medalie posibilă pe care am avut-o. A fost o dezamăgire acel loc trei, pentru că eram atât de bine pregătite încât nu ăla era locul nostru.

După Beijing am zis că mă retrag definitiv. Mai voiam un copil și știam că e imposibil să revii când ai doi. Dar la un an după ce am născut-o pe Miruna, în 2010, am fost cu o colegă, Doina Ignat, la Campionatele Mondiale din Noua Zeelandă, ca turist și susținător al echipei, și acolo s-a declanșat ceva. M-am gândit mult, împreună cu Viorica Susanu dacă să mai încercăm o dată. Au apărut și antrenorii, persoane din Federație și din Comitetul Olimpic, care ne-au spus că trebuie să revenim, că suntem tinere, că mai putem.

Atunci m-am întors cu greu și am muncit poate mai mult ca niciodată. Nu știu dacă mi s-a părut așa din cauza vârstei, dar mi-a fost atât de greu încât n-aș mai lua-o niciodată de la capăt. M-am întors pentru aur, nu pentru altceva. Chiar am fost agasată în perioada aia de comparația cu Elisabeta Lipă. Aveam amândouă cinci medalii olimpice de aur și toți mă întrebau dacă o s-o câștig pe a șasea, să devin prima sportivă cu șase de aur. Noi suntem prietene, m-a cununat, ne-a botezat, ne-am construit case una lângă alta, dar niciodată nu mi-a plăcut să fiu comparată cu nimeni. Eu nu m-am întors s-o iau pe a șasea, m-am întors să mai câștig o medalie de aur, pentru mine nu conta a câta e.

Dar la Londra ne-am clasat pe cinci. După cursa de dublu rame, singura în care am concurat, am declarat că îmi cer scuze oamenilor care au crezut în noi și care au sperat. Mi-a părut rău că i-am dezamăgit, dar atât am putut, trebuie să știi și să pierzi și să recunoști când altul e mai bun. Am învățat atunci că nu întotdeauna poți să fii sus, orice ai face, oricât de mult ai face. M-a deranjat însă foarte tare când cineva mi-a spus, la conferința de presă: „Ai declarat c-o să iei aur și n-ai luat nicio medalie, ați ajuns rușinea națiunii.” Am început să plâng, dar nu că n-am câștigat, ci de cât de tare m-a durut expresia aia.

Știam că după Londra mă retrag definitiv, dar am dus calendarul competițional până la final pentru că se investise în pregătirea mea și îmi place să fiu corectă. Am participat la Europene, unde am câștigat aurul cu barca de 8+1, dar nici asta n-a îndulcit dezamăgirea de la Londra. Nu se compară titlul european cu un titlu olimpic.

Mi-am încheiat activitatea la Campionatele Naționale, cu un ultim titlu. A fost o zi cruntă, cu vânt, cu ploaie și cu frig. Eram așa de emoționată, știind că e ultima cursă, că am tremurat toată cursa, și nu numai de frig.

De atunci nu am mai urcat niciodată în barcă.

*

În perioada următoare am fost nedespărțită de copii. Miruna se tot aștepta să plec iar, mă întreba dimineața: „Mami, pleci?”. „Nu mai pleacă mami”, îi spuneam. Am intrat în rolul de părinte adevărat, nu de weekend, și am început să-i duc la grădiniță, la școală, la meditații, la sport.

După câteva luni am început să lucrez ca instructor sportiv la Dinamo, clubul unde am activat. Am vrut să rămân în domeniu, că oricum nu știam să fac altceva. Am învățat de la colegi, fără să-mi fie rușine să întreb când nu știam ceva, și acum conduc Serviciul de Organizare și Instruire Sportivă pentru toate secțiile clubului din București, sunt membru în biroul executiv al Comitetului Olimpic și președinte al Comisiei Tehnice a COSR.

Nu mi-e dor de barcă, de asta nici nu m-am mai urcat. Simt că am făcut canotaj cât pentru trei generații. Am auzit mulți sportivi vorbind de sacrificii, dar eu n-am luat ca sacrificiu nimic din ce-am făcut. Am avut probleme cu spatele, cu genunchii, am făcut infiltrații, injecții, operații la genunchi. Aveam carne vie în palme, le coseam cu ață, le injectam cu albastru de metil și cu diferite creme de la doctor, aveam farmacie pe noptieră. Dar am trecut peste orice durere pentru că am știut mereu ce vreau. Nu m-a forțat nimeni. Am acceptat să stau în cantonament și să mă împart între lac, hotel și școală, apoi între cantonament și familie. Poate mi-a fost ușor și pentru că mi-a plăcut viața de cantonament. Am avut norocul să am parte de colective frumoase, ne-am împrietenit, ne-am înrudit, am botezat în cantonament, am cununat în cantonament, mi-am găsit jumătatea în cantonament. Toată viața a fost acolo și nu regret nimic.

Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.

Cumpără cartea din Shop, de aici.