Gheorghe Berceanu

Scrisoare pentru tânărul Ghiță,

O să vină o zi când o să te uiți în oglindă și n-o să-ți vină să crezi ce repede a trecut totul. Când o să mergi cu tramvaiul și-o să te enervezi că controlorii te ocolesc și nu-ți cer bilet. „Cum mă, așa bătrân sunt de nu mă bagă ăștia în seamă”, o să te întrebi.

Să nu ai pretenții să te recunoască lumea pe stradă. O să te uite, ăsta e adevărul. Așa se întâmplă cu toată lumea, nu doar cu sportivii. După ce ieși din funcția pe care ai avut-o, după ce ieși la pensie, după ce te retragi, s-a terminat. La început o să-ți fie necaz, dar o să te obișnuiești. Nu ai ce să faci decât să accepți că asta e.

Mai greu e să accepți că totul a trecut așa repede.

*

În clasa a șaptea, jucai fotbal în echipa comunei doljene Cârna, unde ai crescut. Erai cel mai mic din echipă, ceilalți aveau 30-40 de ani, dar erai bun și rapid, chiar dacă scund. Ai avut o copilărie ca orice copil de la țară. Erai cel mai mic din cei trei frați și la țară era obiceiul ca cel mai mic să rămână în casă să aibă grijă de părinți. Tata, care făcea haine și costume la comandă pentru cei din comună, voia să te facă croitor și începuse să te învețe să coși cu degetarul. 

Dar tu ai vrut să pleci la Craiova, să nu rămâi la țară. După ce-ai terminat școala, fiind ultima generație cu șapte clase, te-ai ținut de capul fratelui mijlociu, care era deja la Craiova și lucra în construcții, ca instalator, să mergi și tu după el. Te-ai înscris la o școală profesională de construcții și te-ai mutat la cămin.

Te-ai dus și la o selecție la fotbal la Electroputere Craiova, echipă la care săreai gardul să vezi meciurile, că n-aveai bani de bilet. Dar nu te-au primit, probabil pentru că nu aveai înălțimea corespunzătoare. Atunci, un prieten de-ai fratelui, care făcea lupte, a zis: „Hai să-l ducem la lupte”.

Așa ai ajuns, la 16 ani, în sala clubului Electroputere, unde se antrenau voleibaliști, baschetbaliști, luptători, gimnaști. Dimineața se juca volei și baschet, iar de la cinci intrau luptătorii și gimnaștii, care împărțeau sala în două și își întindeau unii covorul, ceilalți saltelele. Te-ai speriat puțin când ai văzut că trebuie să faci podul, să stai în cap, că e cu trânteli și procedee, dar ți s-a părut interesant. La primul antrenament n-aveai nimic, ai făcut desculț și într-un șort. La al doilea, antrenorul Ilie Marinescu ți-a dat o pereche de teniși și-un chilot și așa ai început, în toamna lui 1965.

Anul următor ai participat la Cupa Primăverii și ai câștigat. Cine mai era ca tine când te-ai întors la cămin? Mâncai separat, la masa educatorilor, și primeai mai multă marmeladă la micul dejun, că erai campion. Tot anul ăla, în toamnă, ai ieșit campion național la juniori și te-au inclus în lotul național. Ai avut un meci cu Republica Federală Germania, întâi acasă, unde ai câștigat meciurile, apoi în deplasare. Când te-au luat de la aeroport cu un Mercedes, ți-ai zis: „A venit Berceanu de la țară, direct în Mercedes”.

Ai avut o evoluție rapidă. În 1967, la 18 ani, ai câștigat un turneu internațional de seniori din România, anul următor ai ieșit campion național de seniori, campion internațional al României, ai câștigat Balcaniada și Speranțe Olimpice, un fel de Campionat European la tineret. În 1969 s-a format categoria de 48 de kilograme și atunci ai ieșit pentru prima dată campion mondial, la Mar del Plata. După ce-ai ieșit de pe saltea, delegația coreeană s-a strâns în jurul tău, dar fără să se apropie, păstrând distanța. „Nu se apropie pentru că îți respectă valoarea”, ți-a spus cineva. „Băi, mă lăsați cu prostiile astea”, te-ai gândit.

N-ai avut un moment în care să realizezi pe ce drum ai pornit. Nu te gândeai la Jocurile Olimpice, la Mondiale, nici nu știai ce sunt. Nu te gândeai decât să intri pe saltea și să câștigi. Să mergi la Naționale și să câștigi. Să mergi la Balcaniadă și să câștigi. Nici când ai devenit campion mondial n-ai realizat ce înseamnă asta, cum te-a întrebat conducătorul delegației: „Îți dai seama ce înseamnă?”. „Ce înseamnă?” „Păi ești campion mondial, ai bătut lumea întregă.”

Erai un copil plecat de acasă, care a stat în cantonament zi de zi. Aveai doar 1,50 metri înălțime și ziariștii îți spuneau „Hercule de buzunar”. Erai mai scund ca adversarii, dar mai rapid. La fel ca pe terenul de fotbal din Cârna, viteza a fost talentul tău. Dacă forța sau mobilitatea se dezvoltă în timp, cu viteza te naști. La fel cu îndemânarea, că toți au spus că ai fost un luptător tehnic. În luptă cu adversari înalți puteai să intri ușor la centură, să le faci procedee.

De atunci, ai tot câștigat. În 1970 ai ieșit iar campion mondial și european. Anul următor ai fost accidentat la genunchi și ai ratat o nouă medalie de aur, pe care erai convins că ai fi câștigat-o. Ai revenit în 1972, ai câștigat iar Europenele și apoi Jocurile Olimpice de la Munchen. Nici acolo n-ai realizat, dar când ai urcat pe podium și ți s-a cântat imnul ai fost copleșit de emoții.

Ai avut emoții la orice concurs, nu există emoții mai mari sau mai mici. Nu stăteai de vorbă cu nimeni înainte de meci. Te încălzeai și, cu 10 minute înainte de a intra pe saltea, îți puneai prosopul pe cap și stăteai liniștit; te gândeai doar că trebuie să intri și să lupți. Emoțiile erau mai mari doar când luptai cu rușii, când vedeai URSS pe piept. I-ai învins de multe ori, dar în fața lor ai avut și singurele două înfrângeri din carieră.

În 1975, Mondialele s-au ținut la Minsk și ai luptat cu un rus, Vladimir Zubkov. Ai fost programat primul în concurs, până să vină reprezentanții Federației Internaționale, și în minutul trei erai deja descalificat. În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, luptele erau ultimul sport, iar americanii și rușii se luptau pentru locul 1 pe națiuni. Ați fost trei români în finale la lupte și toți trei ați pierdut în fața rușilor. Atunci ai plâns pe podium.

Te-ai gândit mult timp cu ciudă că adversarul tău trebuia descalificat; că l-ai dominat, că nu ți-au acordat punctele pentru un procedeu, că arbitrii n-au fost corecți. Dar așa a fost scris. Dacă n-a vrut Dumnezeu să ieși campion olimpic a doua oară, n-ai cum să te opui.

*

Nu e niciun secret pentru rezultatele pe care le-ai avut. Doar să te pregătești cum trebuie. Să muncești mai mult ca ceilalți. Să n-ai altă preocupare. În fiecare zi, de la șapte jumătate dimineața aveai un mic antrenament de înviorare; dar nu era înviorare, că slăbeai un kilogram. Făceai alergări, gimnastică, lupte pe brațe, repetări de procedee. Apoi mergeai la masă și urmau două antrenamente și saună, după care cădeai lat. Aveai și colegi care mai trăgeau chiulul, ziceau s-o lași mai încet sau să vă luptați mai ușor, dar tu nu puteai, dădeai peste ei. Asta ar fi însemnat ca în loc să faci antrenamentul la 90-100%, îl făceai la 50%. Dar dacă o iei mai încet, te păcălești pe tine.
Ai vrut să renunți de atâtea ori. Mai ales înainte de concurs, când trebuia să slăbești pentru cântar. Atunci era cel mai greu. Ca să faci categoria, trebuia să ajungi la 48 de kilograme. De obicei stăteai în jur de 53, dar ai avut și 58. Dacă depășea cântarul câteva grame, te descalifica și se termina tot, chiar dacă ai muncit patru ani de zile. Trei zile înainte de concurs nu dormeai de foame, de sete. Dacă ațipeai, visai bazine cu apă. Aveai palmele, tălpile și buzele uscate, le umezeai cu câte un prosop ud. Uneori îți lipeai tâmpla de încuietoarele de metal de la geamuri, care erau reci. „Gata domn’ doctor nu mai fac, plec acasă”, îi spuneai des medicului. Era groaznic, dar unde să pleci? 
Nu ți-ai pus niciodată întrebarea de ce faci ce faci. Ca să câștigi. Ca să fii cel mai bun. Ca să se laude cu tine părinții, Craiova sau Steaua. Nu te-ai gândit niciodată la bani. Alții se mai gândeau la afaceri, dar aveau de pierdut, pentru că nu se concentrau. Tu n-ai avut altă grijă decât să te pregătești și să câștigi și poate ăsta e singurul regret pe care o să-l ai: că n-ai știut să te organizezi, să te ocupi de afaceri, să profiți de ce-ai realizat ca sportiv. Dacă ai fi cumpărat câte un gram de aur de peste tot pe unde ai umblat, cine știe unde ajungeai.

Dar fiind legitimat la Steaua, ai avut salariu și apoi pensie de militar, și asta te-a ajutat. Clubul ți-a dat și apartament. Pentru locul 1 la Jocurile Olimpice din 1972 ai primit 15.000 lei, pe care i-ai dat fratelui să-și cumpere un apartament. Pentru locul doi la Olimpiada din 1976 ai primit o mașină. Nadia Comăneci, care a luat atunci aur, a primit o Dacie, tu o Skoda pentru argint, iar cei cu bronz au primit un Trabant. La festivitatea de premiere de după Montreal, la Sala Polivalentă, te-a felicitat și Ceaușescu, care a trebuit să se aplece. Și acum când te întâlnești cu foști handbaliști sau baschetbaliști le spui, glumind: „Apleacă-te, mă, și pupă-mă, că s-a aplecat și Ceaușescu să mă pupe”.
 
Te-ai retras la un an după Jocurile Olimpice și ai devenit antrenor la Steaua. Te-ai reapucat șapte ani mai târziu, pentru ediția din 1984, după ce ai făcut pariu pe o ladă de bere cu un prieten. Ai ieșit din nou campion național, dar nu ai fost inclus în lot pentru competițiile internaționale, unde erau favorizați luptători mai tineri, așa că te-ai retras de tot. Ai antrenat până la 50 de ani, când te-ai pensionat. După doi ani s-au introdus rentele viagere și ai renunțat și la postul de profesor de sport la Liceul „Mircea Eliade”.

*

Abia după ce-o să te lași de lupte o să înțelegi cât de mult ai muncit. Într-o iarnă, o să mergi în Poiana Brașov, unde când erai în cantonamente urcai de două ori pe săptămână spre Postăvaru, contra-cronometru; făceai 35 de minute un urcuș pe care dacă mergi normal îl faci într-o oră jumate-două. Când o să vezi brazii plini de zăpadă, totul alb, o să te gândești că ai stat acolo atâția ani și nu ți-ai dat seama ce frumoasă e Poiana Brașov.

După ce te pensionezi nu mai faci mare lucru. Dimineața mergi la piață, după-amiaza la o plimbare; verile le petreci la Mangalia, la tratament cu băi de nămol pentru oase, la pescuit sau la Ocnele Mari, unde o să scapi de durerea de la genunchiul operat. N-o să găsești nicio înregistrare cu finalele tale și n-o să ai ce să-i arăți nepoatei de 11 ani, care uneori se laudă la școală, unde sunt niște poze cu campioni olimpici: „Uite, bunicul e în fotografie”.

Ai sacrificat multe pentru sport. În primul rând, sănătatea. O să ai probleme cu mijlocul, cu circulația și cu stomacul, de la slăbit. Apoi, libertatea. Ai trăit rupt de societate, în cantonament din decembrie până în decembrie. Mergeai acasă doar de Crăciun și una-două zile vara, când veneați de la competiții și vă lăsa în București înainte să vă întoarceți în cantonament în Poiană. Ai fost departe de părinți, care nu aveau posibilități să vină sute de kilometri să te vadă, iar telefon era pe atunci doar la poștă. Dar știi că erau mândri când câștigai. „Nea Marine, iar a câștigat Ghiță”, îi spuneau tatălui oamenii prin sat. Când au apărut televizoarele, îi chemau vecinii care aveau să te vadă luptând, deși mamei îi era frică și nu putea să se uite.

Să nu regreți nimic. Dacă nu făceai sport, unde erai? Erai și acum pe șantier, mecanic de utilaje, în construcții. Ăsta ar fi fost drumul tău dacă n-ai fi făcut sport. Iar ca să faci performanță, nu există altă șansă, fără sacrificii, indiferent cât ai fi de talentat. Asta ți-aș zice cu mintea de acum, de la 68 de ani, și asta le-aș zice și sportivilor de azi, pe care îi vedeam când mai mergeam la antrenamente că nu dau totul. „Băi băiete, faci pentru tine, nu faci pentru mine. Nu mai pierde timpul aici de pomană. Dacă vrei, hai să facem un lucru, dacă nu, nu.”

Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.

Cumpără cartea din Shop, de aici.