Gianina Beleagă

La startul unei curse, mă uit de obicei în dreapta și în stânga, să văd ce bărci sunt. Apoi mă uit în spate, la Ionela Cozmiuc, colega mea din barca de dublu vâsle, categorie ușoară, și spun: „Hai, baftă!”, iar ea îmi răspunde de obicei: „Du-te, că eu vin după tine”. Dar la Campionatele Europene de la Varese din aprilie am concurat pentru prima oară într-o barcă de simplu. Nu mai aveam la cine să mă uit în spate, deși am avut reflexul să întorc capul. M-am uitat în sus și mi-am zis mie, cu voce tare: „Hai, Gianina, haide!”.

Și m-am dus singură.

Am câștigat argintul, dar a fost foarte greu, am vomitat la final. A fost concurență mare, iar eu aveam doar o lună de vâslit, din cauza unei accidentări. La finiș plângeam și râdeam, și iar plângeam și râdeam. Mi-au trecut prin față toate lunile de dinainte, când voiam să renunț.

În ianuarie și februarie n-am putut să vâslesc, din cauza unei nevralgii intercostale. Am făcut multe pauze, multe infiltrații cu cortizon, dar nu-și făceau efectul. Aveam durere non-stop, și când stăteam, și când dormeam; o simțeam ca un cuțit, ca un junghi.

Antrenorii nu au pus presiune pe mine să revin, au zis că mă așteaptă. Dar puneam eu. M-am consumat foarte mult și am plâns foarte mult. Eram singură pe bicicletă și mă uitam la colegii mei cum se antrenează. Cu cât treceau zilele și eu eram tot pe bicicletă – cred că am făcut Turul Franței –, era și mai frustrant.

„Trebuie să faci un pas în spate ca să poți să înaintezi”, mi-au spus.

Ok, dar câți pași în spate să tot fac?

Într-o seară din februarie, am vrut să încep să-mi fac bagajul. Avusesem încă un antrenament în care credeam că o să mă simt mai bine și tot am avut dureri. Am simțit că s-au adunat prea multe. Dar prietena mea cea mai bună, care face și ea canotaj, mi-a zis că nu pot să renunț. „Tu încă n-ai terminat treaba aici”, mi-a zis. Mi-a eliminat norul ăla negru de deasupra capului și m-a făcut să gândesc mai rațional și să nu mai disper. M-a făcut să-mi dau seama că, și dacă ar fi să mă antrenez doar pe bicicletă până în ziua în care plec la Tokyo, tot nu o să renunț.

*

Am fost învățată de mică să duc o treabă până la capăt. În primul rând de la mama, apoi de la antrenorul meu de la juniori, care m-a luat de copil și m-a educat în lumea sportului. Când aveam antrenamente mai grele, unde îți venea să lași mânerul jos din cauza durerii, ne spunea: „Și dacă nu mai ai deloc intensitate și doar te plimbi, nu te opri, pentru că după o să te simți de 10 ori mai rău și mai obosită, pentru că te doare și egoul. Nu renunța la mijloc.”

Prima dată când am auzit de canotaj a fost la ora de română din clasa a șasea. A venit antrenorul de juniori de la Fălticeni, că ei așa fac, vin în școli, te măsoară și încep să-ți spună aceeași poveste: cum e la canotaj, o să-ți plătim noi studiile, cazare, masă, tot. Ceea ce pentru mine, o fată de la sat, la 13 ani, era o super oportunitate. O vedeam pe mama cât de greu îi este și câte sacrificii face și dacă a venit această oportunitate, cumva am luat-o atât pentru mine cât și pentru ea. Știam că acolo o să am șansa să fac o școală mai bună, pentru că la țară e diferit.

Asta s-a întâmplat într-o luni. Joi m-am dus cu mama să văd căminul din Fălticeni unde urma să stau. Erau mulți copii, era o atmosferă foarte frumoasă. Duminică mi-am făcut bagajele și aia a fost.

Nu mi-a fost greu să mă adaptez în colectiv. Doar la școală mi-a fost puțin greu în primul semestru, pentru că eram obișnuită să fiu prima și sportul îmi ocupa foarte mult timp. Învățam noaptea și a doua zi se simțea la antrenament. A fost ca un șoc pentru mine că eram obosită și voiam să învăț și nu mai puteam. Nu eram obișnuită cu note mai mici de 9 și acum nu mai eram prima, eram a treia. Dar eu voiam să fiu prima.

Adormeam la 1 noaptea și dimineața la 6 aveam înviorare, adică 1.000 de genuflexiuni. Puneau pe cineva să numere cu voce tare, de obicei pe mine, că eu nu chiuleam de la numărătoare, 1, 2, până la 100. După fiecare sută puteai să stai 30 de secunde. Apoi făceai duș rapid să nu întârzii la școală, că 1.000 de genuflexiuni nu se fac în jumătate de oră. Terminai școala la două și la patru începea antrenamentul principal. Era foarte obositor. Terminam la șase și ceva, mergeam la masă și de la opt teme până la 10 seara, când antrenorul ne trimitea la somn. Mă duceam în cameră, așteptam să plece și urcam înapoi în sala de meditații. Rămâneam singură, pentru că ceilalți nu învățau noaptea. Când nu mai puteam seara, mă trezeam dimineața la 5, înainte de înviorare.

Cred că asta e o calitate cu care te naști, de a deveni mai bun, de a te autodepăși. N-am avut acasă o soră sau un frate de aceeași vârstă, să fie competiție. Surorile mele sunt mai mari și deja plecaseră. Cred că văzând-o pe mama că se chinuie pentru noi și își dorește să am un viitor mai bun, nu puteam să las garda jos și să fiu mai prejos. Ok, dacă tu faci sacrificiile astea, eu o să învăț cel mai bine și o să iau numai note bune și o să fiu cea mai bună.

Apoi am venit în sport și asta clar îți antrenează simțul de competiție. Am început să merg la concursuri, am cunoscut gustul câștigului, al medaliei și tot așa. Fiecare concurs câștigat îți dă un impuls că „băi, pot și la următorul”. Dar cred că momentul în care mi-am zis că am șanse la Jocurile Olimpice a fost după Campionatul Mondial din 2018, când am câștigat împreună cu Ionela al doilea titlu mondial.

După primul, cel din 2017 de la Sarasota, mi-am zis că e o întâmplare fericită, am muncit, suntem mici, ne-am dus cu încrederea aia, fie ce-o fi. A fost neașteptat, o surpriză și pentru noi, nu ne venea să credem. Dar după al doilea titlu, am zis că dacă am reconfirmat înseamnă că ne merităm locul acolo. Ne-a dat încredere.

Acum nu-mi mai văd adversarele ca fiind mai bune. Din 2016, după ce-am participat prima dată la Jocurile Olimpice, la Rio, unde aproape nimeni nu se aștepta să ne calificăm și am fost cele mai tinere – eu, la 21, eram chiar cea mai tânără canotoare – m-am văzut ca de la egal la egal. Mentalitatea asta de învingător o înveți prin experiență. Cred că mai mult prin eșecuri și prin momentele alea grele, în care-ți vine să renunți, dar nu renunți.

Am mai fost întrebată cum e sentimentul că mă duc la Jocurile Olimpice, credeam vreodată? Nu, dar acum nu mi se mai pare atât de spectaculos, pentru că n-am sărit de la juniori, de la Campionatul Național, direct la Jocuri. Am fost la Europene, la Mondiale, am câștigat și acolo, am pierdut și acolo. A fost un parcurs treptat, nu am sărit trepte. Ba chiar am dat mult înapoi, multe trepte pe care tot le-am căzut și iar le-am urcat.

*

Când a început pandemia, am încercat să luăm acest an ca pe un câștig, pentru a crește, pentru că suntem o echipă tânără. Cât am fost în izolare acasă, am stat la antrenorul meu de la juniori. Mama oricum era în Italia, unde a plecat când aveam 13, după ce-am început canotajul, și aș fi stat singură acasă. Așa am avut antrenor personal și mi-a prins bine perioada aia. N-am mai avut program să mă trezesc la 7, să aud antrenorul în stație, dar în fiecare zi trimiteam timpii antrenamentului. Iar antrenorii ne țineau în priză, pentru că faceau clasament și nu voiai să nu fii acolo sau să fii jos.

Aveam tot două antrenamente pe zi, de aceeași intensitate, dar a fost crimă pentru că pe ergometru e foarte greu. Pe apă mai simți barca cum alunecă, mai vezi o pasăre, mai bate vântul. Aici ești doar tu cu ceasul și durerea. Te dor picioarele, îți explodează pieptul, îți amorțesc antebrațele.

Te gândești la toate și la nimic în același timp. Mă gândesc la cum să-mi dozez efortul, ca să pot să duc antrenamentul până la capăt; mă gândesc cum să fac să-mi fie mai ușor, asta ține de tehnică; mă gândesc la mama, că ea n-a renunțat pentru mine, nu pot nici eu să renunț. Iar când vezi că merge bine, zici „hai, încă puțin, hai că contează”. Și de multe ori îmi văd adversarele lângă mine. Mă gândesc că e Olanda lângă mine, că ele vâslesc foarte frumos și cum să fur puțin din tehnica lor. Încerc să-mi ocup mintea, să nu mă gândesc la durere.

A fost un an destul de greu pentru toată lumea, și pentru concurentele noastre. Multe dintre ele s-au retras, cum e Noua Zeelandă, care ar fi fost favorită. Pentru multă lume anul ăsta a fost cam prea mult.

În noiembrie, am făcut Covid. Primele trei zile nu puteam să respir foarte bine, nu puteam sta în picioare, oboseam foarte repede, mă durea capul foarte tare. În decembrie, am început antrenamente ușoare, dar nu puteam respira bine și aveam atacuri de panică în barcă când vedeam că rămân fără aer. Au trecut, dar apoi a apărut durerea intercostală. Am mai avut-o și în trecut, dar de obicei trecea după două zile de repaus. Acum nu trecea deloc.

A fost o durere oribilă. Am fost operată la genunchi înainte și mă rugam să-mi revină durerea la genunchi, să n-o mai simt la fiecare respirație. Am căutat pe YouTube cum să-ți oprești strănutul, pentru că era un chin. Abia în martie, când am făcut un RMN cervical, am descoperit că am două protruzii discale – începuturi de hernie de disc – în zona cervicală și de acolo durerea radia în față. Am făcut infiltrații acolo și durerea s-a mai ameliorat.

Am hotărât, împreună cu antrenorii și cu stafful medical, să particip la Europene în barca de simplu cu doar o lună înainte. În simplu mi-era bine, nu mă durea așa tare, pentru că puteam controla mai bine barca. Când am terminat concursul și am ajuns în cameră, am văzut un mesaj pe care mi-l scrisesem din cantonament și-l programasem să apară în ziua finalei, la ora 14.00, când știam sigur că termin. Scrisesem: „Ai văzut că poți?”.

Am învățat în ultimul an că nu trebuie să iei decizii când ai o zi proastă. Să ai răbdare. De multe ori mi s-a confirmat că azi poate să fie o zi foarte rea și antrenamente nu prea reușite și să te simți foarte rău, dar a doua zi poate să fie total diferit. Hai să nu iau o decizie acum, hai să las până mâine. Asta simt și azi, când iar am avut dureri.

În tot acest timp, Ionela m-a susținut, nu a pus niciodată presiune. „Fă-te bine, că eu te aștept aici”, mi-a zis. Ea îmi mai spune: „Împreună până la capăt”. Și cumva, ăsta e capătul, vedem ce-o să fie după.

Abia așteptăm să ajungem acolo, să vâslim, să concurăm. Se simte presiunea, și din exterior, și din interior. Suntem cei mai mulți canotori calificați, ca niciodată. Sunt așteptări, le simțim, dar încercăm să le blocăm. Adică suntem oameni și noi, ce-am putea să facem? Suntem cinci-șase echipe în două secunde, vedem ce-o să fie.

Încercăm să fim lucide și să ne gândim doar la momentul în care suntem. Asta face diferența între a te lupta pentru locul 1 sau doar a te lupta fără cap. Trebuie să fii foarte lucid, nu e vorba doar de a trage de vâslele alea. Trebuie să controlezi durerea și să n-o lași să te controleze ea.

*

Mi-am dat seama în acest an că poți să-ți faci orice plan, că poate să se schimbe oricând. Eu voiam ca după Jocurile Olimpice din 2020 să plec să studiez în străinătate. Primisem o bursă sportivă în SUA, dar voiam mai mult la Oxford, la un masterat de environmental management. Mă pregăteam pentru admitere, lucram la eseuri, și apoi a apărut Covid și s-au amânat Jocurile. Nu puteam să renunț la ele, așa că am pierdut bursa din SUA, unde nu mai sunt eligibilă din cauza vârstei.

Apoi am fost accidentată și mi-am dat seama că și dorinta de a merge la Jocuri s-ar putea să nu se mai îndeplinească. A fost dureros, dar mi-a și luat presiunea de pe umeri. Cumva, m-a învățat să trăiesc momentul în care sunt și să iau cu pași mici, fiecare zi cum vine. Dacă aș fi continuat să mă agit, să-mi spun că trebuie să-mi revin neapărat, că se apropie, intram într-o disperare și probabil mai rău îmi făceam. Mi-am dat seama că e un vis devenit realitate faptul că merg la Jocuri, dar pentru mine nu e totul. Și nu se termină după Jocuri totul.

Îmi doresc enorm să facem un rezultat bun, cel mai bun. Dar nu o să fie un capăt de țară dacă nu. Pentru că eu am făcut tot ce-am putut, și Ionela la fel. Amândouă ne dăm sufletul în barcă. Și viața noastră nu se termină acolo. Cred că de fapt după aia începe. Pentru că noi suntem aici de la 13 ani și am trăit într-o bulă.

Nu pot să zic că nu sunt mulțumită cu unde sunt eu acum și cine sunt eu acum, dar sunt conștientă că pot mai mult și că momentul de pe podium e ca un drog: mi-a plăcut atât de mult, încât îl mai vreau. N-am trăit niciodată sentimentul ăsta pe un podium olimpic și îl vreau. Nu știu cât te bucură medalia în sine și cât te bucură să știi că oamenii dragi sunt mândri de tine, cred că asta e motivația cea mai mare. La fiecare concurs sunt conștientă că mă filmează și mă vede mama, mă văd prietenii. „Ia să stau mai înaltă, ia să trag mai bine, hai mai tare!”.

Când am câștigat în 2017 la Mondiale în Sarasota, la finiș ne-am bucurat noi, dar i-am văzut pe margine pe antrenorii noștri cum au aruncat bicicletele cu care ne-au urmărit și s-au luat în brațe și plângeau. Podiumul clar e un sentiment unic. Dar când îi vezi pe ceilalți că se bucură pentru tine, din aia te hrănești.

Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.

Cumpără cartea din Shop, de aici.