Horia Tecău

În dimineața finalei de la Jocurile Olimpice de la Rio, primul gând cu care m-am trezit a fost: „E o zi mare!”. E un meci de tenis, dar pentru un jucător poate să fie cel mai mare meci pe care îl poate juca în carieră. O finală olimpică.

Dacă îmi spuneai cu luni sau ani înainte: „O să joci finala, cum te simți?”, cred că îmi bătea inima, îmi creștea pulsul. Părea ceva atât de uriaș. Dar visul ăla a plecat cu luni înainte, am lucrat la el și am crezut în noi. Mi-am asumat decizia de a juca câteva turnee cu Florin Mergea, de a-i explica lui Juls (Jean-Julien Rojer), partenerul meu de dublu în circuitul ATP, că în 2016 am visul ăsta, și el a înțeles. Ne-am întâlnit cu Florin în decembrie 2015 să facem câteva antrenamente împreună, ne-am pus la punct echipa, și la unul dintre antrenamente ne-am făcut o poză în care ne-am imaginat că ținem medalia în mână.

Când am ajuns în finală, nu părea un șoc că suntem acolo. Părea o manifestare a acțiunilor noastre. Da, emoții sunt. Dar cu asta trăim, de mici. E vorba de ce alegi să faci. Dacă știu că mă crispez atunci când am emoții, o să mă mișc mai mult, o să respir mai mult, o să comunic mai mult cu partenerul, cu antrenorul. Și când sunt atent la respirație, la ce am de făcut, nu mai am timp de gânduri, de emoții, de „Wow, joc finala!”.

Sunt trucuri pe care le înveți în timp. Încrederea se dezvoltă. Nu poți să-i spui unui copil: „Ai încredere în tine”. Se construiește în ani. Curajul se construiește.

În finala de la Rio, fiecare game a fost o luptă. Au fost raliuri lungi, venit la fileu, loburi. Am pierdut meciul, dar a fost o luptă până în ultima clipă și am iesit din meciul ăla știind că am dat tot. Fiecare picătură de transpirație și centimetru de mușchi. Și de aceea suntem împăcați cu rezultatul și cu experiența.

La festivitatea de premiere am avut un mix de trăiri. Era fericire, împlinire, recunoștință pentru tot ce-am trăit în perioada aia. Pentru faptul că am trăit momentul ăsta cu Florin, cu care mă știu de la șapte ani și avem atât de multe amintiri împreună. Împreună cu Andrei Pavel, care era antrenorul nostru acolo și un exemplu pentru mine când eram junior și începeam să joc tenis. Eram și un pic dezamăgit de faptul că am fost atât de aproape. Dar pentru noi, pentru mine cel puțin, experiența în sine, ce-am trăit în perioada aia, e mai mare decât orice aur. Am medalia de argint acasă, dar am câștigat un aur mare prin toată experiența asta.

Nimeni în tenisul românesc nu visa la o medalie olimpică. Și mi-aș dori ca prin realizarea asta copiii care vin la tenis, adolescenții care rămân să joace tenis să creadă în ei că se poate.

Se pot realiza și visuri la care nici nu te gândești.

*

Noi, jucătorii de tenis, creștem uitându-ne la Grand Slam-uri. Prea puțin se vorbește de o medalie olimpică. Wimbledon, Roland Garros, cam astea sunt obiectivele supreme pentru noi și așa a fost și pentru mine. Visam să ajung acolo, să joc pe terenul central, dar nu știam cum, nu știam ce înseamnă, ce etape urmează, habar n-aveam. Nimeni n-avea din familia mea.

Într-o carieră în tenis sunt multe decizii importante, multe momente, etape. O decizie duce la următoarea și la următoarea. Dar dacă ar fi să fac un cuprins, nerenunțarea e cea mai mare decizie.

Au fost multe momente grele. Momente de oboseală, descurajare, meciuri pierdute; mult timp în care nu eram în formă și nu găseam răspunsuri. Ai nevoie de oameni în jur, măcar o persoană, un părinte, un antrenor, un prieten. Tatăl meu a fost mereu acolo, undeva în spate, în momentele astea în care nu-mi găseam răspunsul. A crezut mereu în mine și m-a învățat să nu renunț. Cumva, găsea o soluție să continui. În loc să mă împingă și mai mult, poate să ajung în punctul în care nu-mi mai place, îmi spunea: „ia o pauză acum” sau „hai să încercăm să te ducem la alt antrenor” sau „hai să schimbăm un pic”.

La 14 ani, am plecat în America, la Academia de tenis a lui Nick Bollettieri, dar asta nu înseamnă că deodată jucam și urcam. Tot erau momente de nesiguranță, nu știam ce urmează, aveam așteptări, meciuri pierdute, tot felul de trăiri. Am ajuns acolo cu bursă, un fel de: „Te-am luat sub contract, credem că ești bun, îți oferim tot, dar și tu ne oferi tot. Și tu ne oferi dăruire maximă, asculți, te antrenezi. Ăsta e deal-ul”. Mâncam terenul, mă luptam pentru locul meu cu ceilalți, că eram zeci. Ăsta e sistemul.

Dar făcând asta ani de zile, cumva mi-a dezvoltat în mine sentimentul ăla. Cumva, nerenunțarea a devenit parte din mine, nu mai trebuia să mă duc către el. Mai aveam momente în care mă duceam către prieteni, către persoane în care aveam încredere, să mă sfătuiască. Dar nu mai aveam atitudinea de a renunța, ci de a găsi soluții.

Așa a fost și când am trecut de la simplu la dublu.

Aveam 22 de ani și cariera de jucător de simplu nu mă împlinea; profesional, financiar, emoțional, nimic nu-mi oferea. Doar muncă, muncă, muncă și nu vedeam lumina. Am ajuns într-un punct în care am fost la un turneu în Uzbekistan unde mi s-au pierdut bagajele. Am ajuns în Tashkent după cinci zile, după zboruri pierdute și nopți în aeroport, cu aceleași haine într-un ghiozdan. Mai aveam de făcut un drum de opt ore cu mașina, cu un taxi prin deșert, până în Bukhara. Pe drumul ăla spre turneu, mi-am zis: „Dacă în deșertul ăsta mi se întâmplă ceva, n-o să mă găsesacă nimeni, niciodată; mama n-o să știe pe unde am rămas”.

Am jucat acolo două turnee, apoi m-am întors acasă și am zis: „stop”. Dacă asta înseamnă să joc tenis, nu-mi mai trebuie. Nu-mi mai trebuie experiențe de genul ăsta. Am luat o pauză de vreo trei săptămâni și mi-am dat seama că tot îmi place să joc. Am derulat un pic și mi-am dat seama că tot timpul când jucam la dublu eram mult mai fericit, cu partener lângă mine, călătoream împreună. Și am zis: dacă tot îmi place să joc dublu, hai să încerc.

Mi-era dor să joc și simțeam că e ceva neîmplinit acolo, că mai e ceva de spus. Unul din visurile mele rămăsese neîmplinit: voiam să ajung la Wimbledon. La simplu nu ajungeam nici măcar în calificări, dar la dublu aveam un clasament bunicel.

Dar ca să ajung să trăiesc experiența de la Wimbledon a trebuit să fac niște schimbări, să lucrez la niște limitări ale mele, să învăț ce înseamnă încrederea. Ce înseamnă să crezi în tine cu adevărat.

*

Când eram mic, îmi scriam pe hârtie visuri de genul: să devin campion național, să devin numărul 1, să joc finala la Wimbledon. Mi se părea că e cea mai mare împlinire a unui sportiv.

Și am ajuns acolo, în 2010, și am jucat-o.

Și am zis: Da, mi-a plăcut. Dar aș vrea să câștig.

Și am mai jucat încă o finală, în 2011.

Și am mai jucat încă o finală, în 2012.

Dar, într-un fel, asta e o nuanță foarte importantă din spate: Care e scopul pentru care joci? Ce înseamnă pentru tine să joci tenis? E un titlu, un trofeu, o cupă? E un cec? Pentru că toate – cupa, trofeul, titlul, faima – sunt niște lucruri pe care ajungi să le îndeplinești, și se termină acolo. Am ajuns în finala la Wimbledon, a doua zi s-a încheiat și ce se întâmplă acum? S-a terminat activitatea mea sportivă, pentru asta am jucat tenis? Ce e în spate, care e drive-ul din spate?

M-a fascinat tot timpul evoluția, să cresc, să devin mai bun. Prin tenis, că așa știam eu. Și când am ajuns în America, la 14 ani, s-au întâmplat două lucruri care mi-au modelat un pic cariera. Am intrat într-un mediu foarte profesionist de a face lucrurile: ai încălzire la ora asta, antrenament de tenis la ora asta, recuperare. Azi ai și oră de mental coaching. Nu auzisem în viața mea, la 14 ani, de mental coaching. Tu antrenezi fizicul, antrenezi tehnica, dar creierul, care e cel mai important, nu-l antrenezi.

Am început să învăț să-mi schimb starea. OK, ești nervos că ai greșit, dar de ce ești nervos? Pentru că ești perfecționist și nu vrei să greșești. Da, dar tu faci lucrurile perfect? Ești o persoană perfectă? Te așezi cum trebuie la minge, ai lovit, ai vizualizat, ai crezut în tine 100%? Nu. Păi și de ce vrei un rezultat perfect, fără greșeală? Lucrează la lucrurile astea; astea sunt importante, nu rezultatul, nu că ai dat mingea în out.

La asta lucram – așezare, încredere, tehnică –, din nou și din nou și din nou. Ai obosit? Nu-i nimic, mâine facem mai mult. Atunci mi s-a schimbat percepția asupra greșelii. E ok să greșești, dar uită-te la greșeală, uită-te de unde vine și vezi ce n-ai făcut, și du-te și lucrează, antrenează-te. În loc să te concentrezi pe greșeală, pe cum de-am greșit, sunt prost, n-am încredere în mine, uite ce slab sunt. Îți vin niște cuvinte pe care poate le-ai auzit, în mediul ăsta de aici, când erai copil.

Și al doilea lucru: plecând din România, am ajuns într-o școală de tenis americană, dar cu tot felul de nații. Prieteni îți faci acolo, unul e englez, altul e spaniol, dar îmi lipsea comunicarea în limba română. Nu exista telefon, Instagram, FaceTime. Vorbeam cu ai mei de la telefonul public. Băgam fisa și până răspundeau se termina creditul, ziceam: „Mama, sunt bine, pa”. Atunci, în perioada aia de singurătate, am început să citesc mult, orice-mi pica în mână. La 16-17 ani mi-am luat cartea lui Anthony Robbins, Awaken the Giant Within, un manual de schimbări de stare, de atitudini, de acțiune. De atunci am simțit că prin cărți pot să învăț.

Apoi, au fost persoane care m-au sfătuit, lecții pe care le-am învățat, fie de la mental coach, de la psihologi, de la antrenori. A fost un cumul. Încrederea e o stare la care lucrezi mereu, o crești și o hrănești constant. Nu o faci o dată și după o ai toată cariera.

La prima finală jucată la Wimbledon, am zis: „Wow, sunt în finală la Wimbledon!”. Dar visul meu fusese să ajung în finală, nu să o câștig.

La a doua, nici atunci n-am crezut, în adâncul meu. Jucam împotriva fraților Bryan, încă îi vedeam ca pe niște monștri. Eram competitiv, voiam să câștig, dar e o mare diferență între să vrei să câștigi și a crede că câștigi.

La a treia finală, în 2012, deja lucrurile s-au schimbat un pic. Eram la un nivel foarte înalt de joc cu Robert Lindstedt și cumva eram favoriți, dar acolo am simțit că a fost un moment de mare tensiune, de mare presiune, pe care nu l-am gestionat bine cu partenerul. Eram doi jucători de simplu care jucau dublu. N-am avut încrederea, liniștea, comunicarea aia de care ai nevoie într-un astfel de moment. Acum caut înțelegerea aia cu partenerul, nu mai pot fără. Am învățat asta prin experiența aia.

Când am jucat a patra finală, în 2015, cu Juls, am înțeles ce înseamnă să crezi cu fiecare celulă din tine. Aproape că lucrurile se întâmplă înainte să se întâmple. Nu-mi spuneam că „eu pot să câștig”, ci că „am câștigat deja”. S-a întâmplat. Cam ăsta e nivelul de încredere, absolută, și pleacă din tine. Mă trezeam așa, mâncam așa, mergeam la terenuri așa, mergeam pe stradă așa. Nu foloseam cuvinte ca nu pot, mi-e greu, sunt obosit. Poate nu-s la fel de odihnit. Provocare, nu problemă, nu greutăți. E foarte important vocabularul, ca oamenii din jur să folosească cuvintele astea, să trăiască același lucru. Eu am un partener la dublu cu care trebuie să fim unu: gândurile mele să fie gândurile lui; încrederea mea să fie încrederea lui și invers. Atunci am început să lucrăm la asta. Nu la reverul în cros și la serviciu. Asta era ce-mi lipsea, nu memoria de lovituri. Normal că și aia e importantă, dar aia te duce până într-un anumit punct.

După ce am câștigat ultimul punct, mi s-au înmuiat genunchii. A fost o trăire aparte. Dar nu e atât de mult despre rezultat, e despre starea aia, din punctul A până în punctul B. Pe mine experiența aia m-a învățat să trăiesc în toată perioada asta cu încredere, cu o stare de curaj, de liniște, de calm. Pe termen lung, ăla e marele câștig. Că dacă îți dau acum trofeul de la Wimbledon, l-ai câștigat, e al tău. Dar ce-ai învățat? Ce te-a făcut să ajungi acolo, ăla e câștigul.

Iar asta te ajută și în viața de zi cu zi, în orice faci. Nu că nu ți-e frică. Mi-e frică de lucruri, dar aleg să am curaj. Aleg să le fac, aleg să mă duc. Aleg să am curaj în tot ce fac: în relații, în comunicare, în acțiunile mele.

*

După finala câștigată la Wimbledon în 2015, a venit argintul olimpic de la Rio, în 2016. Imediat după, ne-am gândit că la Tokyo, în 2020, vrem aurul olimpic. Ne-am gândit și l-am pus undeva, să revenim la visul ăsta după o perioadă; să le luăm pe rând. Anul următor am câștigat cu Juls al doilea trofeu de Grand Slam, US Open.

Apoi, în 2018, m-am accidentat.

Am început anul cu inflamație mare la fascia plantară. Am continuat să joc așa, on and off, până în aprilie, când mi-am rupt-o. Până în septembrie n-am mai jucat deloc și eram curios cum o să mă simt în pauză. Îmi părea rău pentru Juls, pentru echipă, simțeam că îl las descoperit. Dar pentru mine a fost un test bun să văd că mă simt OK nejucând, nemergând la turnee, la antrenamente.

Visurile mele mari mi le-am realizat, și realizându-le mi-am dat seama că nu e despre ele. Nu e despre trofeu în sine, e despre toată călătoria, toate lecțiile care sunt la fiecare pas. Simțeam că mai vreau să trec prin ele, mai vreau să le trăiesc, mai vreau să învăț. Vreau să învăț și cum e revenirea după o accidentare. Cum e mentalul, cum e încrederea.

Când am revenit, în septembrie, la nivel mental eram la fel. Dar fizic, din cauza durerii, ești limitat la execuție. Ruptura s-a vindecat, s-a cicatrizat, dar nu mai era o fascie sănătoasă. În plus, prin protejarea unei accidentări se schimbă un pic biomecanica corpului, modul cum calci. Se modifică tot aliniamentul și unii mușchi încep să compenseze, să lucreze mai mult, alții mai puțin. Atunci intervin tendoane inflamate, oase inflamate, alte probleme. Totul e conectat.

În ultimii doi ani, am jucat cu dureri, cu pauze, cu antrenamente care au devenit mai mult o gimnastică a tenisului. Am învățat să schimb modul în care mă antrenez, să fiu mai concentrat și mai încrezător, să pot să merg la un turneu cu doar trei zile de antrenament înainte și să ajung în sferturi, cum s-a întâmplat la Wimbledon anul trecut.

Cel mai important lucru pe care l-am învățat e că atitudinea se construiește. E alegerea ta. Îți alegi atitudinea de a nu renunța, de a avea încredere. Suntem în control. Da, corpul îmi spune că e inflamat, e obosit; e alegerea mea dacă îl mai duc la cinci turnee sau îl ascult.

Pandemia m-a surprins într-un moment în care luasem din nou o pauză, pentru a mă vindeca. Pentru că nu mi-am ascultat corpul în totalitate, l-am tot forțat. Vreau în continuare să joc, visul aurului olimpic e încă acolo. Dar nu vreau ca experiența asta să devină un chin. Pentru că e prea frumos. Totul e prea frumos; până în momentul în care sar și frânez și e ca și cum aș călca pe niște ace.

E alegerea noastră să ne ducem într-o zonă de forțare. E incredibil când te uiți la un sportiv ca Andy Murray, un sportiv care s-a împlinit atât de mult, care încă vrea să joace, care suferă că nu poate și își dorește să revină, să și câștige un turneu anul trecut. Mă inspiră un sportiv ca el.

E foarte important cum percepi decizia. N-am avut niciun regret când am renunțat la simplu pentru dublu. Nu era o încheiere a carierei, nu era un sfârșit, era o transformare în direcția asta. Cum, la un moment dat, cariera mea se va transforma din dublu poate în antrenorat, poate în mentorat. Se va transforma, nu se va închide. E foarte important cum o percepi ca să ai pacea aia, liniștea aia că nu e capăt de linie. Pur și simplu se modelează în altceva, în următorul pas: de a oferi, de a da înapoi din experiența asta.

Prin sport, prin tenis am învățat atâtea și simt că e nevoie să împărtășesc din experiența mea altor copii, părinți, antrenori. În primul rând, le-aș spune să aibă răbdare. E un proces lung, orice copil, orice părinte ar trebui să fie conștient că e un proces lung, să nu se impacienteze dacă nu se întâmplă peste noapte.

Dacă e să fac o mică analogie cu modul în care merge lumea la sală: dacă te duci câteva zile și tragi ca nebunul, n-o să vezi nimic, nu slăbești imediat. Dar dacă faci constant, în ani de zile o să vezi rezultate, garantat. OK, tu poate vrei să câștigi Wimbledonul, sau poate vrei să slăbești 20 de kilograme, și nu ajungi să câștigi Wimbledonul, și nu ajungi să slăbești 20 de kilograme.

Dar ai tras de tine și ai slăbit 10, sau ai făcut un sfert de finală. Sau ai pierdut în turul 2. Dar te-ai dus la sală, ți-ai făcut treaba, ai trăit sănătos. Ai mâncat sănătos, ai gândit sănătos, te-ai odihnit sănătos. Și vezi totuși un rezultat.

Nu înseamnă că ai eșuat. Nu. Ai reușit.

Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.

Cumpără cartea din Shop, de aici.