Iulian Șerban

Imaginează-ți că alergi doi kilometri, ușor, și bagi cinci sprinturi de 50 de metri. Vezi cum te simți după. Dar sprinturile să le faci până nu mai vezi, până ți se taie filmul, până ți se întunecă privirea. Ăsta e sportul de performanță. 

Așa e un antrenament la kaiac, iar noi facem două pe zi. E frumos la început, când ești copil și te plimbi cu barca pe apă; când obosești spui stop, când nu-ți convine antrenamentul faci o baie până la mal, mai trece timpul. Dar când faci performanță nu mai e așa plăcut. Trebuie să faci câte 10-12 kilometri, într-un anumit ritm, cu pulsometru, fie că e ianuarie sau sunt 40 de grade și nu poți să respiri.

Dar să fii sportiv nu înseamnă doar să tragi pe apă și să faci efort fizic. Trebuie să fii tare și psihic, să ai voință, să nu renunți. Eu renunțam când viața de cantonament devenea prea grea. M-am întors de câteva ori, dar la 19 ani am zis „gata” și m-am angajat. Apoi am avut un accident de tren și mi-am pierdut un picior.

Atunci am descoperit sportul paralimpic și am primit o nouă șansă.

*

Am crescut în Colentina, cu mama și cu fratele meu; tata a murit când aveam 11 ani. Eram toată ziua pe afară, băteam mingea la colțul străzii. Dacă nu ești agitat, n-ai cum să faci sport; dacă ești liniștit, bănuiesc că citești o carte mai bine. Am fost la înot, la ciclism, la fotbal. Cel mai mult aș fi vrut la box, că voiam lupte, ca toți băieții, dar nu m-a lăsat mama. M-a dus la kaiac, pe care l-a practicat și ea, a fost campioană națională. Pe la 21 de ani s-a operat de menisc și de atunci lucrează la un atelier de geamuri și oglinzi.

La Dinamo, unde am început, cred că am stat jumătate de an. Mi-a plăcut, dar nu aveam echipament, vârsle, barcă, uneori mergeam la antrenament, stăteam pe mal câteva ore, nu ne băga nimeni în seamă și plecam acasă. M-am reapucat după câteva luni la Clubul Sportiv Școlar 6, acolo am luat și primele medalii. Ne antrenam pe Lacul Floreasca și ne schimbam într-un hangar de tablă, fără apă, fără căldură. Făceam baie la o cișmea de lângă hangar și fugeam la școală. Sportul era o opțiune să nu fac școală, să nu fiu ascultat, să nu fac teme, bastonașe și ce mai era de făcut. Din clasa a IX-a, după ce am dat capacitatea pe bune, obligat de mama să fac meditații, am fost convocat la lotul național și mă duceam la școală de două ori pe săptămână.

Când am câștigat prima medalie națională am fost tare mândru. Cred că aveam 14 ani și mergeam numai cu ea la gât. Am tot câștigat, an de an, sunt de peste 10 ori campion național, dar a început să mă deranjeze că nu primeam nimic pentru locurile obținute. Clubul nostru fiind club sportiv școlar, nu avea bani față de altele. În plus, mă săturasem de viața de cantonament. Am fost mereu mai rebel și când mi se punea pata, plecam. O dată am plecat cu două săptămâni înainte de un Campionat Mondial de juniori, n-am mai putut suporta cantonamentul. E prea lung, din noiembrie până în august. Aveam și dureri de mijloc și de umăr și n-am mai vrut.

Aveam 19 ani când m-am angajat prima oară, la o sală de internet din Voluntari, unde am stat cam un an. Șeful avea niște camioane și seara sau dimineața descărcam camioane, acolo ieșeau bani frumoși. Nu prea suportam să lucrez la patron și-mi părea rău că m-am lăsat de sport, dar financiar era mai bine. M-am angajat apoi șofer la o firmă de distribuție, pentru că tocmai îmi luasem permisul și nu aveam mașină. Am lucrat și acolo vreun an și jumătate. Probabil aș fi plecat la muncă în străinătate, cum au plecat mulți dintre prietenii mei, sau aș fi ajuns în niște anturaje dubioase dacă nu aș fi avut, la 21 de ani, un accident de tren în care mi-am pierdut un picior și am fost aproape să-mi pierd viața.

*

Eram în gară la Bușteni și credeam că am timp să beau o cafea până pleacă trenul. Când am văzut că oprește doar cât să coboare lumea și apoi pleacă, am încercat să-l prind. M-am agățat din mers, dar m-am dezechilibrat pe scări și m-am trezit sub tren. M-a călcat bine de tot, auzeam „trosc bum, trosc bum”, și după ce-a trecut am văzut că piciorul drept era pe cealaltă cale ferată.

Stăteam întins pe spate, vedeam crucea de pe Caraiman și spuneam „Tatăl nostru”. Vedeam copacii și frunzele în reluare și mă gândeam „Gata, am pus-o”. Eram singur, așa că am sunat la salvare. După ce a venit, le-am spus că au doi kilometri de oraș și vin așa târziu, apoi nu mai știu nimic. Am fost inconștient ceva timp, până am ajuns la București, la spitalul Floreasca.

Când m-am trezit n-am avut un șoc, știam ce s-a întâmplat cu piciorul. M-am văzut tot alb, pansat, zici că eram mumie. Problema era dacă supraviețuiesc, dacă îl țin și pe celălalt, că am fost destul de jupuit. Am avut capul spart, ficatul perforat și am încă pe spate o tăietură la coloană.

Am stat în spital trei-patru luni, așa mi-a zis mama, care a fost mereu lângă mine. Dar trei-patru luni în spital se simt ca un an, mai ales că era vară, cald, nu aveau aer condiționat. Primele două luni nu mi s-a părut că au trecut greu. Știam că trebuie să stau să mă vindec și că asta e. Am fost mult timp anesteziat, am trecut prin multe operații, medicii mi-au spus că am avut noroc că am organismul puternic și că inima a rezistat. Apoi m-am obișnuit, făceam glume cu toată lumea. Ce puteam să fac, să plâng? Mai plângeam eu la început în somn, noaptea, când nu vedea nimeni, dar ziua asta era. Dacă îl văd că s-a dus, s-a dus. Mi s-a spus că îmi pot pune proteză și o să merg și am zis „Bine, hai că vedem”.

Aveam tot felul de gânduri, nu pot să spun că nu aveam. Mă întrebam ce-o să se întâmple cu viața mea, ce-o să pot să fac eu, să mă descurc ca om. O să stau în cărucior, o să trebuiască să aibă cineva grijă de mine, unde o să mă angajez, ce-o să fac? M-am gândit la toată viața mea de până atunci și mai ales la kaiac.

Am mers întâi cu cadrul, cu cârjele după un an, cu proteza după un an jumătate. Când am ieșit prima oară din casă cu proteza nu m-a interesat cum se uită lumea la mine. Mie îmi convenea că merg, restul nu conta. Senzația a fost de durere, că te doare când mergi prima oară, faci răni, bătături. Nici acum nu m-am obișnuit, mă incomodează când merg, când stau, aș prefera s-o scot și s-o pun pe-un gard. Într-o zi eram în Carrefour când m-a prins un copil de picior și a început să strige: „Mami, Robocop!”. M-am amuzat.

*

Când am auzit că s-a introdus proba de paracanoe, numai asta am visat. Secretarul general al Federației m-a întrebat dacă nu vreau să mă reapuc de kaiac și când am auzit că am varianta asta, abia așteptam să ajung în cantonament. A trebuit să mai stau vreo șase luni acasă până s-au închis rănile. Când m-am întors în cantonament, încă eram pansat.

M-am integrat foarte ușor în lotul național de sportivi sănătoși, pentru că pe majoritatea îi cunoșteam, ca și pe antrenori. Deși am fost singurul sportiv paralimpic până în 2011, când a venit și Mihaela (n.r. Lulea), acum prietena mea, m-am simțit egal, nu mă tratau diferit.

Voiam să arăt că pot să devin ceva și într-un picior, să fiu ok. Aveam ambiția să-i bat pe cei sănătoși cu care mă antrenam, asta era motivația mea. Și la antrenament îi băteam pe mulți. În 2010, la primele Campionate Europene și Mondiale unde s-a introdus proba de paracanoe, am ieșit campion european și mondial la kaiac simplu 200 m. La fel și anul următor. Pe vremea aia câștigam ușor, probabil cei din alte țări nu erau toți foști sportivi, ca mine.

La paracanoe folosim o barcă adaptată, care e mai lată față de un kaiac normal, pentru ca sportivii care vor să se apuce, de obicei fără un picior sau fără ambele picioare, să învețe mai ușor să-și țină echilibrul sau să poată s-o adapteze, să-și pună o pernă. Eu am echilibrul format și mi-e mult mai ușor, pot să stau și într-un kaiac normal, dar nu ar fi fair-play.

La Jocurile Paralimpice din 2016, primele cu probă de paracanoe, și eu și Mihaela am ieșit pe patru. În țară lumea era dezamăgită că n-am fost pe podium, dar acolo ne opreau pe stradă să ne felicite că suntem la Jocurile Paralimpice, unde puțini ajung. Am fost în primii opt din lume, pentru asta te bați doi ani de zile cu toți, să te califici. A fost un vis să fiu acolo și mi-aș dori să particip și la următoarea ediție, în 2020.

Dar văd că, de la an la an, parcă mi se duce din baterie. Nu mă mai refac cum trebuie după antrenamente. Kaiacul e un sport care te solicită foarte mult, sunt antrenamente după care trebuie să-ți facă perfuzii de calciu, magneziu, vitamina C. Îți bubuie capul două zile, sunt eforturi maxime, maxime. Și parcă nu mai am aceeași ambiție, după ani de zile în care am fost primul. Încă vreau să fiu primul, dar parcă s-a dus din scânteia aia.

Când m-am reapucat de sport, le-am spus celor de la Federație că dacă nu iau medalii sau nu sunt pe podium sau în primii șase, îmi fac bagajul și plec acasă. Știu ce înseamnă să stai în cantonament, să tragi atât și să nu iei medalii; am fost la Mondiale la juniori și am venit pe locul șase și pe nouă. Mai jos de locul șase nu primești nimic și acum trăiesc din sport. Mult timp premierile n-au fost egale cu cele ale sportivilor sănătoși și automat te enervezi când vezi că alții care nu au rezultatele tale iau câte 15-20 de milioane și tu primești trei. Cu un an înainte de Jocurile Olimpice din 2016 s-a schimbat legea și ni s-au mărit și nouă premierile, acum sunt aceleași sume ca ale sportivilor valizi. Dar acum nu mai câștig. În 2017 la Mondiale m-am clasat pe 12 și la Europene pe șase.

Nu știu cât mai pot și nici ce-o să fac după. Poate o să antrenez, dar deocamdată vreau o pauză. Împreună cu Mihaela, am cumpărat un teren pe malul lacului Snagov și după ce ne lăsăm o să construim o casă. Atunci o să pot să fac din nou kaiac de plăcere.

Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.

Cumpără cartea din Shop, de aici.