Lăcrămioara Perijoc

Aveam 10 ani, eram în vacanța de vară și mă uitam cu tatăl meu la Jocurile Olimpice din 2004 și când am văzut sportivii care urcau pe podium, când li se cânta imnul, am simțit o emoție în corp. Eram un copil, dar am zis că asta îmi doresc să fac cu viața mea, dacă aș putea. Să fiu sportivă olimpică.

Când am venit în 2012 la București și l-am văzut pe Marius Urzică în același restaurant cu mine, la Lia Manoliu, am zis: Wow. Pentru mine sportivii olimpici erau eroi, nu mă gândeam că stau cu oamenii normali, și când l-am văzut în același restaurant, apoi pe Cătălina Ponor, foarte mulți pe care eu îi vedeam doar la televizor, am simțit că am ajuns și eu aici.

La ediția din 2016 nu am reușit să mă calific, am fost la un meci de calificare. La următoarea, în 2021, am fost accidentată. Dar am crezut mereu că succesul vine atunci când ești pregătit.

**

Mi-a plăcut sportul de mică. De când mă știu, eram cu mingea de fotbal la picior. Unde era mingea, eram și eu. Am crescut în comuna Zamostea, lângă Suceava, într-o familie cu opt copii. Eu sunt al treilea copil și primul care a făcut liceul. Aveam doi frați mai mari, care după ce au terminat clasa a VIII-a au renunțat la școală și au lucrat cu tatăl meu în construcții. Oamenii din sat munceau mult, aveau animale, la câmp. Erau copii de vârsta mea care aveau părinții plecați în afară. Acum, de exemplu, la noi acasă nu mai e nimeni. Sunt plecați prin afară, sunt care locuiesc în Suceava. Mama e venită la mine la București, tata e în Germania, mai am o soră în Anglia.

Sunt multe lucruri care le-am învățat de la părinții mei, pe care îi apreciez foarte mult. De la tata am învățat tot ce ține de muncă, de a fi corect, de a îți face treaba în locul în care ești. Mama a fost o familistă, a fost foarte aproape de noi și a încercat tot timpul să ne ofere cât a putut ea, grija ei. Când am mai crescut mi-am dat seama că nu le-a fost deloc ușor, că nu e ușor să ai opt copii mici și să îi ții pe fiecare la școală.

Cred că dacă creșteam într-un mediu mai ușor nu eram omul care sunt astăzi. Pentru că a trebuit să lucrez foarte mult cu mine. Mi-am dorit foarte mult să devin altfel, să evoluez, să nu mă mulțumesc doar cu puținul ăla. De mică am simțit că nu contează că m-am născut aici, contează unde vreau eu să ajung. Vedeam cumva mai sus decât era acolo. Eram săracă din punct de vedere financiar, nu aveam posibilități, dar le spuneam tot timpul vecinilor: “Eu o să plec de aici“. Mi-a plăcut să învăț, eram tot timpul curioasă și aș fi făcut orice să mai învăț ceva. Și m-am întrebat: “Ok, aici ce să fac?“.

La 14 ani am plecat în Suceava, la liceul de informatică. Clasa a IX-a a fost cea mai grea. Am stat într-o gazdă, după care am stat două săptămâni acasă, că erau probleme cu banii. Mă suna diriginta să mă întrebe dacă mă mai întorc și îi spuneam că sunt bolnavă, dar mă întorc, deși nu știam dacă o să avem bani de gazdă. Am stat și în internat, am făcut și naveta, dar nu m-am gândit nicio clipă să renunț. Mi-am zis că e o perioadă, învață, o să reușești. Am simțit că o să se întâmple într-un final. Apoi am descoperit boxul.

**

În clasa a XI-a, un profesor de sport din liceu m-a văzut la fotbal cu băieții și m-a întrebat dacă nu aș vrea să fac box. Am început să râd, am crezut că face mișto de mine, că m-a văzut mai activă. Mă uitam la sporturi de contact la televizor, dar nu știam că există și box de fete. Veneam de la țară, nu aveam atâtea posturi de televiziune, vedeai ce se dădea. Ne uitam când boxau Bute, Doroftei, la meciuri de profesioniști, nu știam nici diferența dintre box amator și profesionist.

Dar mi-a zis că vorbește serios, că e antrenor de box, are o sală și că din acel an a început să antreneze și fete. Erau deja câteva din liceu înscrise și am mers și eu. La început, mi s-a părut plictisitor, pentru că m-a pus în fața oglinzii să repet niște proceduri. Dar după o săptămână ne-a pus în ring, să vadă care are curaj, și îmi venea să le dau și cu picioarele, să mă bat, până a zis antrenorul: “Stop, stop, ăsta e box, nu e kick“.

Eram înnebunită și după fotbal, dar aveam sete de performanță și pe atunci nu erau echipe de fotbal feminin, cel puțin la mine în Moldova. Nu aveam șanse să fac performanță cu fotbalul. După trei luni am participat la prima competiție de box și când am văzut că poți să câștigi medalii, să ajungi pe podium, m-am orientat către box.

Primul meu antrenor, Doru Iftime, mi-a deschis o cale în sportul ăsta. El mi-a dat încredere că o să reușesc. Era foarte entuziasmat când mă vedea și îmi spunea: “Tu o să ajungi mare“. Era pasionat, s-a luptat mereu pentru box, încât s-a și îmbolnăvit, a uitat să aibă grijă și de el.

Într-o zi, i s-a făcut rău în timpul unui antrenament.

Era septembrie 2012, mă pregăteam pentru Campionatul European de Tineret din toamna aceea. Încerca să facă rost de bani pentru competiție, cei de la club nu au vrut să-l ajute, era foarte supărat, dar voia să găsească o soluție să mă trimită. Era stresat, avea și probleme cu inima. În seara aia, mă pregăteam cu el la palmare și la un moment mi-a spus: “Știi, Lăcră, orice om își dorește să moară acolo unde a muncit toată viața“. Apoi s-a dat jos din ring, m-a lăsat să mă antrenez la mănuși cu un băiat. S-a așezat pe un aparat multifuncțional, unde mai lucra și el forță, a început să tragă de aparat și a făcut infarct.

Mi-am dat seama că e ceva în neregulă. L-am întins pe saltea, am sunat-o pe soția lui, am sunat și la ambulanță. Eram cea mai mare din sală, aveam 18 ani. Când medicii ne-au spus că a murit, am simțit că a căzut tavanul pe mine și m-a strivit. Atât de mult mă apropiasem de ei, erau ca părinții mei. Mergeam la ei, soția lui îmi gătea, stăteam la discuții. Chiar mi-a dat încredere că o să mă ajute să devin cineva. și în momentul când el a murit, am zis: “Ce mai fac eu fără ajutorul lui?“.

Am trecut foarte greu peste acea perioadă. Mergeam pe stradă și vorbeam singură. Nu știam ce e cu mine. în octombrie am venit la București, am stat o lună în pregătire pentru Europeanul de tineret, și n-am dormit o noapte. Doamna doctor de la lot mi-a dat și pastile, dar tot nu puteam să dorm.

Ceva m-a ținut tare atunci. Când treci prin perioade din astea, te forțează să te depășești. Poți să cazi sau să evoluezi. Mi-am spus că dacă tot a murit făcând eforturi pentru mine, voi da totul să ajung acolo sus. Și când am câștigat prima medalie, în 2019, la șapte ani distanță, i-am dedicat-o lui. Pentru că datorită lui sunt astăzi aici.

**

Însă până atunci, au fost foarte multe eșecuri. Nu am avut multe meciuri la tineret și nu prea știam ce înseamnă un meci tare. Îmi aduc aminte că la un turneu am boxat în semifinală cu o croată. Când mi-a dat un pumn, am zis că a dat cu bâta. Nivelul era foarte ridicat, fetele foarte tari. Dar nu m-am demoralizat, eram conștientă că e un drum, nu te duci și gata, ieși campioană. Mi-am zis că trebuie să muncesc mult, că doar munca mă poate căli să devin din ce în ce mai puternică.

În 2014, Federația de Box a intrat în insolvență și n-au mai fost bani. Eu și colega mea, Claudia Nechita, am avut noroc cu antrenorul nostru, maestrul Adrian Lăcătuș, care ne-a zis: “Stați la mine până se rezolvă“. Am crezut că se rezolvă în câteva luni, dar a durat peste trei ani. Aproape patru ani am locuit cu antrenorii noștri, Adrian și Mihaela Lăcătuș, care nu au făcut nicio diferență între copiii lor și noi. Au încercat să ne ofere cât au putut, că nici ei nu aveau mult.

Încrederea lor a contat foarte mult. Mihaela Lăcătuș era singura campioană mondială din boxul feminin românesc și ne-a alimentat dorința de-a ajunge la Jocurile Olimpice. Ea a participat la prima ediție în care a fost introdus boxul feminin, la Londra în 2012. Avea acasă o vitrină cu toate cupele și medaliile câștigate, ne povestea de ele și ne spunea că ne dorește să ajungem și noi acolo.

Dacă cineva îți tot alimenta flacăra aia, ea tot ardea, oricât de greu era. Mergeam la competiții, pierdeam, ne întorceam, o luam de la capăt iar și iar. Am început să mă întreb ce e în neregulă, unde greșesc, ce nu merge. Am început să lucrez cu convingerile mele, cu stările mele, cu dialogul meu mental, pentru că vrei, nu vrei, la o competiție te încearcă tot felul de gânduri. Acolo, dacă nu ești puternic mental, singur îți pui bețe în roate.

În anii trecuți, când pierdeam eram la fel de pregătită, poate chiar mai bine. Dar când mă urcam în ring, din cauza presiunii pe care o puneam pe mine, mi se încordau brațele încât nu puteam să dau trei lovituri legate. și la sac rupeam. Toată presiunea asta te inhibă.

Au fost și multe convingeri care m-au ținut pe loc, mi-am dat seama cât de mult m-am limitat eu, auzind mereu din exterior că Rusia e cea mai tare și crezând că noi nu putem să le batem. Și acum, dacă vorbești cu cineva, auzi că sportul în România e varză. Când auzi chestiile astea, fără să vrei, zici: “A, păi dacă sportul merge prost, ce să fac eu?“. Când îți zici: “Am căzut cu X, e campioană europeană, mondială, îti pui singur limite“.

Apoi am zis: analizează-te pe tine, cum te-ai pregătit, cât ai lucrat cu tine, cât de bună ești, ce atuuri ai. Când ai încredere în tine și începi să ai o imagine bună despre tine nu te mai afectează că ai căzut cu o campioană mondială. Te duci să arăți cine ești și cum te-ai pregătit, că de asta ai venit, nu?

În 2019, am ieșit campioană europeană.

În anul ăla, m-am eliberat de presiune. Mi-am zis: “La câte competiții am pierdut, ce mai e una în plus?“. Am schimbat categoria, de la 57 la 54 de kilograme, și a fost o alegere inspirată. Chiar dacă aveam un pic de slăbit, m-am antrenat cu drag și s-a întâmplat să am o stare atât de bună, nici nu mă mai interesa cu cine cad. Am boxat în finală cu Rusia și mi-am dovedit că pot să bat Rusia într-o finală europeană. Că experiențele celorlalți pot fi adevărate, dar pentru mine poate nu se potrivesc.

**

În 2021, înainte de Jocurile Olimpice de la Tokyo, unde Claudia s-a calificat, m-am operat la genunchi și am stat șase luni pe bară. Șase săptămâni nu am călcat pe picior. Stăteam singură în cameră, îmi aducea o colegă gheață. Au fost cele mai grele săptămâni pentru mine, pentru că sunt o fire activă. Acum stau foarte mult singură și meditez și am momente de liniște, dar nu să stau din cauza unei accidentări. Făceam exerciții în pat pentru brațe, cu benzi, cu gantere. Mergeam la sală în cârje, stăteam pe scaun și dădeam în sac cu mănușile.

A fost, cred, momentul în care am trecut la nivelul următor din punct de vedere mental. Am spus că dacă nu cad într-o depresie în alea șase săptămâni, nimic nu mă poate opri după aceea. Și așa a fost. După un an, am ieșit vicecampioană mondială. Acolo mi-am văzut nivelul, am avut niște meciuri foarte tari. În primul tur am bătut campioana mondială, după aia o altă fostă campioană mondială, în semifinală campioana Asiei, toate cu palmares foarte mare. Am simțit că am crescut destul de mult și mă pot bate cu cele mai bune.

Anul trecut, am simțit în sufletul meu că voi reuși să mă calific la Jocurile Olimpice. Când am câștigat argintul la Jocurile Europene și mi-am asigurat prezența la Paris, a fost o răsplată pentru toată munca depusă cu mine. Pentru că mie sportul mi-a plăcut și îl fac cu plăcere, dar munca asta interioară cu mintea mea a fost cea mai grea.

Nu am nimic să-mi reproșez, pentru că sunt atât de recunoscătoare în interiorul meu, indiferent că pierd sau câștig. Eu chiar fac ce-mi place. Eu chiar trăiesc ceea ce fac. Nu mă forțează nimic și nimic, chiar dacă foarte mulți zic: “Dar nu e presiune pe tine că te duci la Jocuri, că toți vor să iei medalie?“. Întotdeauna va fi presiune, dar eu sunt împăcată cu orice se întâmplă. Pentru că eu știu ce trăiesc până la Jocuri și cât am muncit pentru acest vis.

Experiența contează, și ce devii tu în procesul ăsta, în ce te transformă boxul. Pe mine boxul m-a format ca om. În box am avut cele mai mari provocări. M-am întâlnit cu mine, dedesubtul meu, adânc, înrădăcinat, scos la suprafață, lucrat cu el, dat pe jos și formându-l ceea ce eu am ales să devin.

Aș vrea ca, prin rezultatele mele, să fiu un model, să inspir viitoarele generații, să le dau încredere. Îmi doresc să cresc boxul feminin, ca femeile să aibă mai mult curaj să se exprime, indiferent că e box sau că e alt sport sau alt domeniu. Chiar dacă este un domeniu în care ceilalți spun că femeile nu au foarte multe șanse, trebuie să încerci. Totuși, suntem într-un secol în care nu mai există ceva care e potrivit pentru fete și ceva care este potrivit pentru băieți. Femeile au dovedit și dovedesc în continuare că pot să facă orice își doresc în viață și ar trebui să nu ne mai împiedicăm de aceste limite și să lăsăm lucrurile să evolueze așa cum sunt; să ne bucurăm fiecare de ceea ce ne place să facem și să ne uităm mai mult la noi și mai puțin la ceilalți. Noi, sportivii, suntem un exemplu pentru ceilalți că lucrurile pot sta și altfel decât cred ei.

**

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.