Larisa Iordache

„Larisa, de ce te mai apuci de gimnastică?”, m-a întrebat până și mama.

În cele 16 luni în care am stat pe margine, din cauza unei rupturi a tendonului ahilian la piciorul stâng și a două operații nereușite în România, am ieșit din lumea asta total. N-am mai vrut să mai aud, n-am mai vrut să mai văd, n-am mai vrut să mai știu. Părinții, care m-au susținut întotdeauna, mi-au zis: „Din punctul nostru de vedere, gimnastica pentru tine e stop, să nu mai existe.”

Ca părinte, cred ca trebuie să fii foarte puternic să-ți duci copilul la gimnastică. Clar, dacă copilul meu și-ar dori, l-aș lăsa, l-aș încuraja, l-aș susține, cum au făcut și ei pentru mine. Ai mei au făcut si ei sport: mama a facut șase ani ani handbal, tata hochei si fotbal, fratele meu fotbal. Au vrut să nu pierd vremea în fața blocului. Nu m-au obligat să fac gimnastică, sau să fac ceva anume, dar m-au încurajat mereu. Când mai aveam momente grele, că sunt și zile când pur și simplu n-ai chef, o sunam pe mama și-i ziceam: „Iar mă duc la sală, nu mai pot, mă doare aia, mă doare ailaltă, am febră”, iar ea îmi spunea: „Hai, că poți”. Când aveam momente de cumpănă și voiam să mă las, că e imposibil să nu ai, îi ziceam: „Acum vii și mă iei acasă”, iar ea îmi punea situațiile pe tavă: „Ai varianta 1 și varianta 2: vii acasă, te apuci de școală și trebuie să faci ceva, că n-o să stai acasă, nici noi nu stăm acasă. Sau faci ce-ți place. Sunt momente grele, sigur, dar poate mai încolo o să-ți pară rău și o să-ți reproșezi că ai renunțat”. Și-am zis OK, bine, aleg gimnastica. De fiecare dată.

Nici acum n-am putut sta departe, oricât am tras de mine. Toamna trecută m-am operat a treia oară, la Viena, și medicul mi-a spus că pot să revin la antrenamente. Înainte, când nu aveam carnet, mă ducea mama. Acum vin singură la antrenament, nu mă trimite nimeni. Dacă am antrenament la 10, mă trezesc la 7 jumate și la 8 și-un sfert plec.

„N-ai pățit atâtea, acum te duci singură?”, mă întreabă mama. „Te duci singură la Izvorani? Te duci singură să faci gimnastică?”

Da, pentru că am realizat cât de dor mi-a fost. Asta e ultima mea șansă, le-am zis.

Asta e ultima șansă pe care mi-o dau.

*

Să dăm un pic timpul înapoi. Când am ajuns la Montreal, la Campionatele Mondiale din octombrie 2017, toate antrenamentele au mers șnur. Exercițiile îmi ieșeau, eram liniștită în antrenamente, dar când ieșeam din sală deveneam agitată. Nu puteam să dorm, nu mă odihneam. Când m-am trezit în ziua competiției, m-au apucat niște palpitații, nu puteam să mă controlez. Am mers la masă și m-am întrebat ce se întâmplă cu mine. Nu aveam emoții de concurs, pentru că mi-am făcut integralele în minte și mi-a ieșit totul perfect. Mă temeam să nu se întâmple ceva acasă, dar am vorbit cu ai mei și era totul OK.

Am ajuns în arena de încălzire și toate integralele mi-au mers bine. I-am zis antrenorului că mă duc până la baie, apoi mai fac o serie de încălzire și intrăm în arena de concurs. Am făcut o serie de flicuri și am simțit o mică înțepătură, dar mică, mică, cât să nu bag în seamă. Era o singură zi de concurs și am zis că rezist. Dar au început să mă ia iar emoțiile, agitația aia ciudată.

Am intrat în arena de competiție și m-am pus în colțul solului, primul aparat. Ioana Crișan se încălzea, era prima concurentă. Cătalina Ponor stătea în colț și s-a uitat la mine: „Faci?”, m-a întrebat. „Nu fac”, i-am zis, „dă-i tu drumul”. Mai era un minut din încălzire și parcă ceva mă ținea pe loc, să nu pornesc în linie acrobatică. Antrenorul mi-a zis: „Dă-i drumul, trebuie să te încălzești, n-ai ce să faci”. Și am dat drumul.

Am auzit doar un poc. Atât. Nu m-a durut nimic. Am crezut ori că mi-a fugit glezna, ori că s-a rupt solul sub mine. Am căzut pe sol și tot sentimentul ăla pe care nu-l puteam controla s-a răspândit. Mă liniștisem.

Antrenorul m-a întrebat ce am. A venit apoi medicul sălii și și-a dat seama că tendonul ahilian e rupt, pentru că nu mai puteam să mișc piciorul. Când am auzit că e rupt, că trebuie sa mergem în cabinet să-mi facă o ecografie, mi-am dat seama că totul s-a terminat pentru mine. M-a apucat plânsul, simțeam dezamăgirea că nu pot să concurez, că n-o să simt plăcerea pe care eu o simt în competiție. Am ajuns până aici, mi-am zis, măcar de mă lăsa să fac două concursuri.

Nu mă gândeam la medalie, ci doar la plăcerea de-a concura. Doar la oamenii care te aplaudă după ce termini un exercițiu, chiar dacă reușești sau nu. La cât de mult te apreciază că ești acolo și te bucuri de gimnastică. E un sentiment pe care nu pot să-l am în fiecare zi, și eu de chestia aia am nevoie.

Încă am nevoie.

*

De când am intrat în sala de gimnastică, la cinci ani și jumătate, după ce o antrenoare de la Dinamo m-a văzut pe role în parc, am fost acaparată. Veneam la sală și abia așteptam să urc pe bârnă. Nu stăteam o clipă, trebuia ca antrenorii să-mi zică să mă opresc.

Trebuie să ai multă energie când ești mic. Pe parcurs devine monoton, dar trebuie să te atragă ceva. Trebuie să-ți placă atât de mult gimnastica încât să treci peste tot. Chiar dacă e un sport foarte frumos, este și foarte greu. Zi de zi la antrenament sunt mii de repetări. Mie îmi place să lucrez tehnic, însa sunt si zile când nu te simți bine sau ai dureri. Atunci intervine antrenorul și-ți spune că trebuie să tragi de tine, că trebuie să acumulezi pentru concurs. În timp, intervin uzura și accidentările. Sunt multe elemente, dificultatea a crescut foarte mult și nu te poți limita la ceva mai puțin, trebuie să tragi de tine, ca la concurs să fie perfect.

Cea mai mare problemă a mea în gimnastică au fost accidentările. M-am operat de șase ori. În 2011, când încă eram junioară, am avut o accidentare la mușchii fesieri. În 2012, la Jocurile Olimpice de la Londra, unde am luat bronzul pe echipe, am concurat cu fascia ruptă și cu călcâiul fracturat la piciorul stâng; nu puteam să merg de durere, călcam pe o parte a piciorului, dar i-am spus asistentei să mă strângă, să nu mai simt nimic. M-a legat atât de bine, încât după ce am facut Tsukahara dubla, mi-au dat lacrimile de fericire că n-am simțit așa multă durere. În 2013 am avut o accidentare la umeri și trei luni n-am putut să mișc brațele; încă am dureri când fac elemente mai complicate la paralele, dar trec peste ele.

Cel mai frumos campionat a fost Mondialul din 2014 de la Nanning, unde am câștigat medalia de argint la individual compus și la sol. M-am simțit atât de bine pregătită fizic și psihic. Veneam după o perioadă fără accidentări, am putut să mă antrenez continuu, să progresez, să mă simt sigură la fiecare aparat.

Nu am mai simțit de atunci siguranța aia. În 2015, am lipsit de la Europene din cauza unei accidentări la gleznă pentru care opt luni nu mi s-a găsit un remediu, am fost la tot felul de medici, kinetoteropeuți, osteopați. Ca să nu mă operez și să pot merge la Mondiale să ajut echipa, că toate fetele erau atunci accidentate, am făcut infiltrații. La Mondialele de la Glasgow ne-am clasat pe 13 cu echipa și am ratat calificarea directă la Jocurile Olimpice. A fost un șoc pentru mine. Două zile n-a putut nimeni să vorbească cu mine. Atunci am realizat că sunt și eșecuri și trebuie să te ridici. Am primit foarte multe mesaje în care oamenii îmi spuneau că trebuie să le arăt că încă fac ce-mi place. În finala de individual compus, am câștigat bronzul.

Anul următor, mi-am fracturat un deget la un antrenament și m-am operat de două ori la mână. Am lipsit de la concursul preolimpic, unde România a ratat ultima șansă de calificare la Rio cu echipa și am fost la Jocurile Olimpice doar ca rezervă. În 2017 avut fasceită plantară la călcâiul drept și m-am antrenat doar trei săptămâni înainte de Europenele de la Cluj, unde am câștigat bronz la bârnă, dar n-am putut să concurez la individual compus.

Dar înainte de Mondialele de la Montreal mă simțeam pregătită. La naționale de la Ploiești câștigasem patru medalii de aur și eram încrezătoare. Păcat că s-a întâmplat ce s-a întâmplat la Montreal și a dat totul peste cap.

*

M-am operat prima oară după ce m-am întors, în octombrie 2017. După o săptămână am început să fac recuperare, după cinci-șase să merg fără cârje, apoi să intru în sală. Făceam exerciții la paralel, fără să pun picioarele pe bară sau să sar pe el. Dar piciorul meu nu era chiar OK. Mă durea, nu mă simțeam bine, dar credeam că e normal să mă simt așa, pentru că nu mai trecusem prin asta. 

Apoi m-am accidentat iar.

Eram la paralel, am vrut să urc pe bara de sus și urcându-te trebuie să te sprijini. Antrenorul n-a mai apucat să mă prindă, m-am dezechilibrat și am pus foarte puțin piciorul pe bară. Am simțit o pocnitură. M-am dus la RMN și un domn mi-a zis: „Nu știu, domnișoară, ce-ai făcut, dar l-ai rupt din nou”.

Parcă nu era real ce mi se întâmplă. Medicul mi-a zis că m-am grăbit să pun piciorul pe bară. M-am operat iar, în decembrie, la același medic. Trebuia să mai iau și alte păreri în calcul, dar am avut foarte mare încredere în el, lucram de patru ani împreună.

După a doua operație, n-am mai vrut să aud de gimnastică. Primele două luni, cât am stat în cârje, mergeam aproape zilnic în sală, să-i salut pe antrenori, să le văd pe fete. Stăteam puțin, povesteam și plecam. Când am început să merg, mă durea foarte tare când călcam. De la intrare până în capătul celălalt făceam 20 de minute. Antrenorii mă întrebau când mă apuc, dar nu eram încrezătoare în picior și mi-am dat seama că n-are rost să mai merg la sală. Când simțeam că eu nu pot nici măcar să merg, cum să mă gândesc că o să urc pe aparate?

Nu mai aveam tragere de nimic, nici măcar să-mi fac recuperarea. Aveam perioade în care plângeam în fiecare zi. Mă simțeam neputincioasă, mai ales că era și iarnă, era gheață, trebuia să am grijă la fiecare pas. Stăteam în casă, mă uitam la filme, dar la câte filme să te uiți, că te plictisești; la câte seriale să te uiți? Mă mutasem singură, mai venea mama, mă mai scoteau în oraș fratele și cumnata mea, ori la film, ori să mâncăm. Dar nici ei nu puteau să stea de mine, aveau treaba lor, munca lor.

O dată la trei săptămâni mergeam la doctor și îmi zicea că e bine. Dar eu nu puteam să fac nimic. Kinetoterapeuții simțeau o gaură, care ulterior s-a făcut un pic mai mare, dar medicul a zis că e OK. Nu puteam nici să mă ridic pe vârf, era foarte dureros, dar a zis că e OK.

Am hotărât să mă retrag temporar și am făcut cerere pentru rentă viageră. Le-am zis antrenorilor că așa e cel mai bine pentru mine, psihic. Așa nu mă grăbeam, îmi făceam recuperarea cap-coadă și când eram aptă 100% să intru în sală, intram.

Am mers la facultate, am dat licența, am făcut școala de șoferi. Șase luni am lucrat la contabilitate la Dinamo, unde eram angajată și ca sportivă. Aveam program de la 8:00 la 16:00, după care mergeam la recuperare, până pe la vreo 18:00, apoi la sală și ajungeam seara acasă.

Am vrut să văd dacă mă regăsesc în afara gimnasticii, dar n-am reușit. Nu pot să zic că nu mi-a plăcut, pentru că doar introduceam niște acte în calculator, dar nu era ceva foarte activ. Eu fiind obișnuită cu sportul în fiecare zi, toată ziua mișcare, mișcare, mișcare, acum stăteam la birou. Nu era ceva să-mi trezească sentimentul de adrenalină de care aveam nevoie.

În vara lui 2018, de ziua mea, am mers la Izvorani, la un concurs între gimnastele din proiectul „Țară, tară, vrem campioane”. Mariana Bitang și Octavian Bellu au organizat ceva de ziua mea și am avut o discuție cu doamna Mariana. I-am zis ce simt la picior și m-a întrebat dacă nu vreau să fac un RMN. Mi-era frică de ce-o să aflu, dar l-am făcut. L-am trimis, tot la sugestia ei, la medicul lotului olimpic masculin din Germania. Poate trebuia să fac asta mai devreme, nu după șapte luni de recuperare. Mi-a zis că tendonul e pe jumătate rupt și trebuie să fiu operată, altfel se poate rupe oricând. Am mers și aici la alți patru doctori, cu întrebarea principală dacă pot să fac în continuare gimnastică la nivel de top. Unii mi-au zis că trebuie văzut cum reacționează, alții că n-o să pot reveni nici măcar la nivel național.

Doamna Mariana a zis să încercăm și la profesorul Weinstabl din Viena, care mă operase și în 2016. Când mi-a zis că e sigur că pot să revin în gimnastica de top, i-am zis să mă programeze la operație. După operație, eram la terapie intensivă și plângeam, pentru că mi-era frică de ce-o să aud. Îmi era frică c-o să zică că trebuie să stau iar în cârje trei luni. După primele două operații am avut atelă pe picior câte-o lună, două. Îmi ținea piciorul la 90 de grade, să nu se miște, și nopțile mă durea atât de tare că nu puteam să dorm. Acum, mi-a zis să mișc piciorul a doua zi după operație. După șase săptămâni am renunțat la cârje și am început să fac recuperare serios. Am început să intru în sală, să mă ajut de aparate. Am început să urc și pe bârnă, să mă plimb ușor.

În ianuarie 2019 am fost la control. Mi-a pus mâna pe tendon, mi-a zis să mă ridic pe vârf, să mă plimb. „Deci poate să se reapuce de antrenament?”, l-a întrebat domnul Bellu.

Când a zis „da”, m-am simțit eliberată.

*

Am fost uimită de cât de repede m-am acomodat din februarie, când am revenit în sală. Sunt încrezătoare în picior și nu-l feresc de absolut nimic, pentru că tendonul e acum mai sănătos decât la celălalt picior. Elementele tehnice le știu, trebuie doar să mă obișnuiesc cu mișcările, însă nu mi-e foarte greu. Partea fizică e mai grea, pentru că n-am fost niciodată o sportivă cu tonus și trebuie să muncesc în plus.

E fain să fac elemente după o perioadă lungă, mi-au lipsit foarte tare. Chiar dacă e obositor și câteodată nu mai pot, pentru că piciorul nu mai rezistă atât de mult la efort, îmi place și fac încontinuu. Îmi spun că trebuie să profit la maxim de ziua asta, că poate mâine n-o să fiu atât de aptă, o să fiu mai obosită și mai bine fac azi.

În anul ăsta jumate, cât am stat pe margine, am acumulat multă energie pozitivă. Nu regret accidentările prin care am trecut. Pentru că m-au întărit, într-un fel. Poate au fost momente când putea fi mai rău, mă gândesc și la chestia asta. Ce să zic, că au fost un eșec toți anii ăștia pe care i-am avut în gimnastică, pentru că m-am accidentat de fiecare dată? De ce să gândesc așa? N-are rost, pentru că m-aș pune într-o găleată plină cu nisip și m-aș adânci încontinuu.

Îmi doresc și sper să revin la Campionatul Mondial din toamnă, dar nu-mi poate garanta nimeni c-o să reușesc. Nici eu, nici medicul, nici kinetoterapeutul, nici antrenorii (lucrez din nou cu doamna Bitang și domnul Bellu). Nimeni din lumea asta nu-mi poate garanta că o să fiu bine peste două luni.

În anul asta de pauză, am început să văd lucrurile altfel. Acum nu mai sunt copila Larisa, m-am maturizat. Acum, dacă mă reapuc de gimnastică, o fac strict pentru mine. Pentru că momentul ăla când sunt pe aparat e momentul meu. Nu mi-l ia nimeni. Știu că eu sunt acolo și oricine ar veni, nu ar fi mai bun decât mine. Și asta iubesc, iubesc sentimentul ăla. Iubesc când oamenii mă privesc și le văd pe față bucuria că mă văd lucrând. Cu chestiile astea nu mă întâlnesc zilnic și trebuie să profit, pentru că îmi place când un om zâmbește că eu îl fac fericit. E ca și cum dai un cadou și te bucuri că faci pe cineva fericit.

Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.

Cumpără cartea din Shop, de aici.