Loredana Toma

Mi-am dorit foarte mult să ajung la Jocurile Olimpice de la Paris, dar în viziunea mea, ajungeam altfel: Loredana aceea pe care o știam eu, încrezătoare, puternică. Dar nu eram așa, pentru că pierdusem foarte multă încredere în ultimii doi ani.

Nici după Paris nu am renunțat ușor. Deși știam că nu îmi doresc să continui pregătirea, pentru că lucrurile nu aveau cum să funcționeze, totuși m-am mai gândit și m-am mai antrenat până în decembrie. Am luat în calcul posibilitatea să fac iarăși nebunia aceea și să merg mai departe. Mă gândeam că urmează Campionate Europene, Mondiale, că se schimbă iar categoriile și aș putea concura la una care mi s-ar potrivi mai bine, iar în cazul în care decid să merg mai departe, să fiu totuși la un nivel ridicat. Nu poți să stai acasă în pat și să te gândești că peste șase luni poate concurezi. Eu întotdeauna am fost foarte dură cu mine, probabil și de asta am reușit să ajung unde am ajuns, iar în ultimii ani, de când lucrurile nu mergeau cum îmi doream, am trăit într-o stare de nemulțumire și frustrare. În decembrie am hotărât că cel mai bine ar fi, pentru mine și pentru liniștea mea, să mă opresc.

Bineînțeles că încă mă gândesc că aș mai fi putut să fac lucruri. Bineînțeles că îmi lipsește adrenalina, tensiunea, până și oboseala fizică. Dar sunt mai liniștită și asta e mai impotant, pentru că n-am avut parte de liniște în ultimii ani.

De când s-a schimbat antrenorul lotului și am rămas fără antrenorul cu care am început și care m-a crescut, performanțele mele au avut de suferit. Era o relație foarte importantă pentru mine. Mă cunoștea extraordinar de bine, cred că mai bine decât părinții mei, pentru că el m-a și crescut de la 12 ani. Cu el am început să ridic haltere și cu el am făcut toată performanța, toată cariera mea i-am datorat-o dânsului.

Acum sunt antrenoare. Sunt abia la început, știu că durează să clădești o relație, o conexiune cu sportivii, dar îmi doresc foarte mult să fiu și eu pentru un sportiv ce-a fost el pentru mine.

**

Când am început halterele, n-a fost fun deloc. Antrenorul meu, Constantin Urdaș, nu era foarte încântat de mine, încă îi mai amintesc asta. El a deschis, în 2007, Centrul Național de la Botoșani. Eu locuiam în satul Ibănești și s-au făcut selecții în școală pentru mai multe sporturi: box, atletism, badminton. Am încercat atletismul, am fost de două-trei ori pe stadion, dar nu mi-a plăcut, tot în sala de haltere trăgeam.

După câteva săptămâni, au început să mă doară genunchii. Erau dureri de creștere, făceam exerciții fără greutăți, dar erau destul de solicitante, și antrenorul era cam sceptic. „Nici bine n-ai început să te pregătești, deja te dor genunchii”, îmi spunea. „Nu știu ce să zic, n-ai vrea să te mai duci la atletism, e mai ușor acolo”. Și părinții m-au întrebat dacă ceva mai ușor nu mi-am găsit de făcut, dar m-au susținut. Nu cred că există vreun sport de performanță care să fie ușor.

Am fost la Iași pentru tratament, să mai diminuez durerea, după care m-am întors la haltere. Cred că ce-mi plăcea era că era o competiție care mă activa foarte mult, tocmai faptul că eram multe fetițe în aceeași categorie de vârstă, 11-12 ani, iar eu eram cam a patra. Și asta mă scotea din sărite. După câteva luni, am avut un concurs unde am luat locul 4. Toți copiii erau cu cupe, trofee, eu primisem un bol de sticlă și, cum am ieșit din școala în care a avut loc concursul, direct de pereți am dat cu el. „Dacă eu iau locul 4 la competiția asta...”, mi-am zis.

Am început să mă antrenez mai serios. Eram slăbuță și a trebuit să muncesc mai mult. După șase luni, am ieșit campioană națională la 36 de kilograme. Dar întotdeauna, pentru mine, a fost important să ajung la Campionatul European.

De la 12 ani, m-am mutat în pregătire centralizată la Clubul Sportiv Botoșani, unde am stat până la 17-18 ani, când am venit la lotul de seniori. Și aici am rămas, la Snagov, până în final. N-am simțit că mi-a fost greu să plec de acasă, m-am adaptat la situația de acolo. A fost într-adevăr un sacrificiu în toți anii ăștia, dar știam că doar așa funcționează lucrurile: ca să ajung acolo unde-mi doresc, trebuie să fiu aici.

Destul de devreme, am început să visez la aurul european. Am și câștigat la toate categoriile de vârstă: juniori 1, juniori 2, tineret și seniori. Dar cel de la seniori a venit greuț. La prima participare, la 17 ani, am fost pe locul 7, n-a fost ușor de digerat. După care am luat locul 2, după care iarăși am luat locul 2 și într-un final a venit și aurul mult așteptat, în 2017, când aveam 22 de ani. În același an am devenit și campioană mondială, la 63 kilograme. Nu cred că m-am bucurat foarte mult de primul aur european, deja mă gândeam la cum fac să mă mențin și anul următor, și tot așa, până am ajuns să am șase titluri europene și două mondiale.

**

Fratele meu și-a programat nunta în vara lui 2021, știind că eu trebuie să ajung la Jocurile Olimpice de la Tokyo în 2020, dar apoi s-au amânat din cauza pandemiei. Nunta era în aceeași perioadă în care echipa României pleca la Tokyo, dar eu n-am mai ajuns la Tokyo, ci la Botoșani la nuntă, plângând. Toată lumea mă întreba: „Ce faci aici, nu ești la Tokyo?”. „Nu sunt”, le răspundeam, „uite-mă în rochie”.

Am fost cinci ani cu gândul la Tokyo și, cu mai puțin de lună înainte, am aflat că nu pot să merg. Federația Română de Haltere a fost suspendată pentru cinci încălcări ale regulamentului anti-doping din anii anteriori. Am făcut demersuri pentru a concura sub steagul alb al Comitetului Olimpic Internațional și au mai trecut două săptămâni în care eu am crezut cu tărie că mă duc și m-am antrenat. Când am aflat că nu pot să merg nici așa, mi-a fugit pământul de sub picioare.

Nu-mi venea să cred. Eram favorită, mă simțeam foarte bine și fizic, și mental. Pregătirea mersese foarte bine, ajunsesem să ridic 120-140 kilograme, la categoria de 64 de kilograme, rezultate pe care nu știu dacă a reușit vreo sportivă din Europa să le facă, doar asiaticele. În sfârșit, eram la nivelul lor, adică la cel mai înalt nivel.

Am înțeles de ce a fost suspendată Federația, e un sport cu o istorie complicată, toată lumea știe, și la nivelul Federației Internaționale au fost niște situații destul de complicate. România n-a fost singura țară care a fost exclusă din competiții, la un moment dat au fost și discuții să fie scoase halterele din programul olimpic. Partea bună e că acum s-au îndreptat lucrurile destul de mult, și la noi, și pe plan internațional.

Deși mental am dat cu fundul de pământ, nu am lipsit nicio zi de la antrenament. Nu m-aș fi iertat niciodată dacă mă opream atunci, pentru că eram atât de puternică. Știam că nu puteam participa la competiții timp de un an, dar nu am putut să renunț la toată munca. M-am gândit că o să reușesc să-mi mențin forma până la Campionatul Mondial, care urma în 2022 în Bogota. A fost singurul gând care m-a ținut în picioare, care m-a ajutat să mă ridic de pe jos, să mă adun, să o iau de mâini pe Loredana, să-i pun ghetele și s-o trimit în sală. Și, într-adevăr, am reușit și am câștigat Mondialul din 2022, probabil cel mai important podium din cariera mea.

Nu știu dacă aurul a fost atât de special, cât recordul mondial. Mi-l doream și m-am gândit foarte mult timp la el. Mai încercasem în 2019, la 64 de kilograme: l-am făcut atunci în antrenament, dar în concurs nu mi-a ieșit. După 2021, s-au schimbat categoriile și a trebuit să urc la 71 de kilograme, o schimbare care nu mi-a plăcut de nicio culoare, m-am forțat mult să urc în categorie. Cu toate astea, ridicasem 121 de kilograme în antrenament, dar când am ajuns în Columbia am răcit. Cu două nopți înainte de concurs, cine transpira și avea temperatură?

Asta m-am tras un pic înapoi. În ziua concursului, eram moleșită, deja de la încălzire se simțea atât de grea bara, zici că nu o mai ridicasem în viața mea. Dar am reușit să iau și aurul, să fac și recordul mondial de 119 kilograme, chiar dacă am fost nemulțumită că nu am ridicat 121 și m-am certat că n-am avut mai mai multă grijă să nu răcesc. Au fost puține momente în care am fost total mulțumită de mine, în care să zic: da, aici nu era loc de mai bine. Pentru mine, întotdeauna exista loc de mai bine.

**

După Mondialul din 2022, am început să am dureri mari la bazin. Pot să suport durerea fizică în antrenament, dar nu prea pot să o suport extra, iar durerea asta a fost singura care era acolo în permanență: și la somn, și la masă, și la condus. A fost cea mai grea accidentare a mea. Dureri am avut peste tot – genunchii au fost infiltrați ambii, încheieturile, crize de hernie de disc –, sunt parte din proces. Ridici greutăți până la urmă. Dar știam să le gestionez, știam că le rezolv în câteva zile, cu un chiropractor și cu repaus, și îmi reiau activitatea. Dar cu problema asta am fost la mulți doctori și nu prea înțelegeau ce se întâmplă. RMN-ul nu arăta rău, dar eu nu puteam să stau în pat de durere.

Era de fapt un dezechilibru muscular și am fost nevoită să opresc pregătirea. După Europeanul din aprilie 2023 din Armenia, unde am câștigat al cincilea titlu european, am plecat din cantonament. Am fost la recuperare o lună și ceva și treptat am scăpat de durere, am ajuns într-un punct în care nu mă mai limita în antrenamente.

După Tokyo, n-am putut să mă gândesc imediat la Paris. Era prea departe și am vrut să mă protejez, să nu mai trec prin ce-am trecut. Am fost reticentă să-mi fac speranțe și am vrut s-o iau pas cu pas. M-am gândit întâi la Mondial, apoi la European, și când am ajuns în 2023 am zis „hai că mai e un an”.

La final, cred că am simțit doar ușurare că s-a terminat. Cred că ce s-a întâmplat la Tokyo m-a antrenat pentru ce avea să urmeze la Paris. Am învățat din ambele experiențe că pot să duc mult mai mult decât aș fi crezut, cred că e cel mai important lucru.

**

Nu am luat ușor decizia să mă retrag, dar am înțeles că nu are sens să mai insist, pentru că nu eram bine nici fizic, nici psihic, nici emoțional. În plus, am 30 de ani, toți sportivii spun că există viață și după performanță și eram curioasă. Și văd că există, dar nu e ușoară. Mie mi-a plăcut rutina, mi-a plăcut foarte mult viața asta, Snagovul a fost casă mulți ani pentru mine. Fiind mereu în cantonament, acolo mâncam, dormeam, aveam recuperare și antrenament, aveam doar patru lucruri de făcut. Acum ești acasă, trebuie să mai și gătești, trebuie să mai strângi, că nu-ți mai pune nimeni mâncarea la masă, nu-ți ia nici farfuria. Dar mă adaptez destul de repede și îmi place că am mai multă libertate; dacă vreau să plec la Brașov un weekend, pot să plec. În rest, sunt încă în proces de descoperire.

Din ianuarie, sunt antrenoare. Mi-a fost destul de greu să mă adaptez, mai ales în primele săptămâni, ajungeam în parcare înainte de antrenament și trebuia să stau în mașină jumătate de oră să mă pregătesc psihic să intru în sală în postura de antrenoare.

Am învățat de la antrenorul meu că să fii un antrenor bun înseamnă să dai și tu 100% în sală. El ridica o dată cu mine, nu stătea să se uite și să zică: „Hai, Loredana!”. Era acolo 100%, mai avea un pic și punea și el mâna să mă ajute. Nu am crezut că o să-mi placă și că o să am răbdare, dar surprinzător, văd că am, dacă văd că și sportivul depune efort. Uneori îmi este un pic dificil, pentru că eu am făcut la un nivel de înaltă performanță și acum trebuie să mă ajustez la nivel de naționale, de copii, de 17 ani. Unii au școală, vin obosiți și eu zic: „Mie nu îmi place cum te prezinți astăzi la antrenament”. Uneori uit că nu ne pregătim nici de Mondiale, nici de Europene, ci de Campionatul Național. Povestea e altfel.

Ce îmi lipsește din viața de sportivă? O medalie olimpică.

O să-mi lipsească mereu, dar sunt împăcată cu asta. Eu sunt foarte analitică și, când mă uit la cariera mea, mă uit la tot: sunt mândră de ce am reușit să realizez, dar în continuare mă mai și cert pentru greșelile pe care le-am făcut, pentru competițiile unde era loc de mai bine. Dar la Paris nu cred că puteam face ceva mai bine. Am dat tot ce am putut, și în pregătire și acolo. Tocmai de asta mă bucur că am reușit să ajung până acolo, ca să fiu împăcată. Nu am nici cel mai mic regret că aș fi putut să fac ceva în plus și n-am făcut.

Ce îmi lipsește însă cel mai mult e adrenalina pe care o simți sub bară, mai ales când încerci să ridici o greutate pe care n-ai mai ridicat-o, sau mai pui cinci kilograme în plus. Autodepășirea. Dacă am reușit și să ridic cu o tehnică aproape impecabilă, ceva mai frumos nu există.

Mă antrenez în continuare, cam la 70% din ce făceam înainte. Nu poți să te oprești așa ușor, după ce ai făcut o viață același lucru în fiecare zi. Și nici nu-mi doresc să mă opresc, pentru că mă face să mă simt bine. Dacă am fost 20 de ani puternică, nu mă știu altfel decât puternică. E o senzație fizică, dar mai ales mentală. Sunt eu, Loredana.

**

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor.