Mihaela Buzărnescu

Scrisoare pentru tânăra Miki,

Aveai un an prima oară când ai fost pe un teren de tenis. Nu-ți mai amintești, dar părinții ți-au povestit cum s-au cunoscut jucând tenis și cum te luau cu ei pe teren, în Complexul Tineretului din București, pentru că nu aveau cu cine să te lase. Nu te-au obligat, tu ai vrut să joci. La patru ani, ai luat racheta în mână și te-au trimis să lovești într-un zid. Pe la patru ani și jumătate, loveai cu tata la perete și peste fileu și te întreba des: „Îți place, îți place?”. „Da”, ziceai. „Vrei să joci?”. „Da, da”, răspundeai. „Dar o să fie greu,” îți spunea.

Nu știai atunci cât de greu.

La opt ani și jumătate, te-a întrebat din nou dacă vrei să continui. Începuseși să câștigi concursuri și ți-a spus să te gândești bine, pentru că o să faci multe sacrificii pentru performanță, o să ai mai multe antrenamente, o să lipsești de la școală. Ai spus că da, că vrei, că îți place.

Nici atunci nu-ți imaginai cât de greu va fi.

Din clasele primare ai început să faci câte două antrenamente pe zi. Mai lipseai de la ore când plecai la concursuri, mai întârziai, dar profesorii au înțeles. Tata, care te-a antrenat dintotdeauna, îți spunea mereu: „Dai cu stânga o dată, dai cu dreapta o dată și o să vezi că mai încolo o să fie bine, n-o să trebuiască să muncești toată viața, să mergi la birou, să stai nu știu câte ore pe scaun. E mai ușor pe teren, doar dai cu stânga o dată și cu dreapta o dată.”

Dar nu-ți imaginai câte ore de muncă însemna asta.

La 14 ani, după ce ai câștigat Eddie Herr, turneul de juniori de la Academia lui Nick Bollettieri, ai declarat că visul tău e să ajungi în Top 20 mondial. Îți scriu acum să-ți spun că și la 30 de ani, tot asta o să visezi. Și o să fii mai aproape ca nicicând. Dar să ajungi acolo o să fie mult mai greu decât credeai pe când loveai cu tata la perete, lângă Ștrandul Tineretului. O să fie momente în care o să fii aproape să renunți. Să n-o faci.

*

Ai jucat bine în perioada junioratului. Ai fost campioană națională și europeană, ai câștigat US Open la dublu, ai fost pe locul patru mondial, ai învins jucătoare ca Agnieszka Radwanska, care a ajuns a doua în lume. La 18 ani erai pe 240 în clasamentul mondial de senioare.

Dar atunci au început problemele de sănătate. Întâi, la umăr. Chiar după ce ai câștigat US Open la junioare, cu Raluca Olaru, ai avut dureri la umărul stâng, pe care l-ai forțat cel mai mult, fiind stângace. Șase luni n-ai putut juca și ți-ai pierdut sponsorii: Adidas, care îți ofereau echipamente, și Wilson, care-ți dădeau rachete. Ai mai primit sponsorizări punctuale de la câteva firme, dar de atunci ai fost pe cont propriu.

Trebuie să fii mai rea pe teren

Când ai revenit, la 19 ani, ți-au fost alături doar familia, câțiva prieteni apropiați, preparatorul fizic cu care lucrai de la 14 ani și psihologul. Cu tatăl tău, antrenor și fost jucător de tenis, ai petrecut zi de zi. Cu el te-ai antrenat, cu el ai mers la turnee – când vă permiteați să mergeți amândoi –, cu el ai împărțit avioane și camere de hotel. N-a fost mereu ușor, dar ai înțeles că el știe cel mai bine ce ai nevoie și ce îți lipsește și că e singurul care o să dea totul pentru tine și pentru visul tău. Ai ținut minte mereu sfatul lui, „Trebuie să fii mai rea pe teren”, deși nu ți-a ieșit mereu. Și la 30 de ani o să lucrezi la asta, să joci mai agresiv.

La 21 de ani te-ai oprit din nou câteva luni, din cauza unor dureri de spate. Când ai revenit ai mers singură la cele mai multe turnee, pentru că era mai ieftin. Fără antrenor, fără preparator fizic, fără sparring partner, cum au jucătoarele de top. Ai intrat pentru prima oară în Top 200 la 23 de ani. Când ai ajuns pe 140, ai simțit că te apropii, încet, de visul cu care ai început.

Atunci s-a cam oprit totul. A început să te doară genunchiul stâng, din senin, în sferturile de finală ale unui turneu din Rusia. Ai strâns din dinți încă un an și ai jucat cu dureri, cu injecții cu cortizol sau cu plasmă, cu recuperare. Ai văzut mulți doctori și fiecare a avut o opinie diferită. Ai  sperat să se amelioreze, să nu ajungi la operație, dar nu puteai alerga și pierdeai. Tot pierzând, nu te-ai mai regăsit pe teren și ți-ai pierdut încrederea în tine. Așa că anul următor, după US Open, unde n-ai trecut de primul tur de calificări, și alte trei turnee unde n-ai reușit să faci nimic, ai decis să te oprești și ți-ai înghețat clasamentul.

*

Te-ai operat de menisc la începutul lui 2013 și ai făcut două luni de recuperare, sperând ca va fi mai bine. Te-ai gândit să începi să joci spre sfârșitul anului, dar când ai revenit la antrenamente, durerile erau încă acolo. Ai mai înghețat un an clasamentul și în februarie 2014 te-ai operat din nou, la nervul peroneal, pentru că așa ți-au spus alți doctori, că de acolo pornește durerea. Dar nu a fost nici acela motivul. După operație ai avut dureri și mai mari, iar recuperarea a fost mult mai grea. Două săptămâni n-ai avut voie să ridici piciorul, apoi ai descoperit că e amorțit și nu mai poți călca pe talpă. Ai tras mult de el ca să-ți recapeți flexibilitatea.

Au fost momente în care n-ai crezut că mai poți reveni. Ai fost dezamăgită, nu mai aveai încredere în niciun medic, în nimeni. Ai auzit oameni spunând că de ce vrei să te mai apuci, că ai deja 26 de ani, că ești cam bătrână. Ți-ai dat seama atunci cât de tare ți se micșorează lumea când nu mai ești sus și nu te mai bagă nimeni în seamă. În afară de familie și de câțiva prieteni apropiați, nu ți-a fost nimeni alături.

Dar așa ai învățat în cine poți să ai încredere și ai înțeles că viața e foarte grea, mai ales la noi în țară, unde ești limitat din multe puncte de vedere. Ai simțit asta mai ales când ai cerut ajutor președintelui Federației de Tenis pentru operație, pe care ar fi fost bine s-o faci în străinătate, dar costa peste 14.000 de euro. Ți-a spus că federația nu are cum să te ajute, dar a vorbit cu tenismenii români din prima sută de atunci să facă ei o chetă. Te-a durut asta, așa că i-ai mulțumit spunându-i că reprezinți România, nu alți jucători care joacă și ei pentru România.

Te-ai simțit singură și total respinsă. Ca să te descurci cu banii, te-ai împrumutat de la o cunoștință și te-a ajutat familia. Tot ca să-ți acoperi din cheltuieli, în iunie, după patru luni de la a doua operație, ai jucat câteva meciuri pe echipe, în ligi din Franța și Germania. Sistemul de joc pe echipe te-a ajutat de multe ori, mai ales financiar. Jucând de mulți ani pentru ei, au vrut să te ajute și te-au primit așa, accidentată. Ai jucat puțin, două-trei meciuri, la interval de o lună, fără să te antrenezi prea mult, doar cât să-ți intri în mână. Cu toate astea ai câștigat mare parte din meciuri.

O alegere bună pe care ai luat-o în perioada aia a fost să te înscrii la doctorat, la Universitatea de Educație Fizică și Sport, pentru că nu știai dacă vei mai putea juca sau nu. Ai muncit zi de zi ca să-ți ridici nivelul, cum ți-au spus profesorii, pentru că nu te-ai descurcat bine de la început. Dar când l-ai terminat, la final de 2016, te-ai simțit extrem de împlinită, pentru că ai reușit ceva ce nu mulți reușesesc, într-o perioadă oricum dificilă. În anii ăia confuzi, te-a ajutat să te gândești la altceva decât că nu poți să joci. „Așa a fost să fie, fiecare cu soarta lui”, îți spunea des tata când te vedea dezamăgită că stai acasă în timp ce alte jucătoare, de aceeași vârstă sau care au fost de nivel apropiat, urcă în clasament. Și „poate o să fie mai bine”.

Atunci nu l-ai crezut, dar avea dreptate.

După doi ani în care n-ai jucat aproape deloc, în septembrie 2014 ai ajuns la doctorul Pompiliu Popescu. Pastilele și gelurile pe care ți le-a dat, prafurile pentru oase și exercițiile de recuperare ți-au făcut bine. Ai putut juca câteva luni fără dureri și ai ajuns iar în Top 200 mondial. Apoi, ca un castel de nisip la care tot construiești și se tot dărâmă, au revenit durerile la genunchi. N-o să afli niciodată exact ce ai – ceva pe fibulă, ceva cu meniscul extern, cu capsula care e puțin mâncată. Șase luni, te-ai oprit iar. Ai continuat așa încă doi ani, cu dureri care veneau și plecau, întrebându-te mereu dacă vei mai putea juca.

Apoi a venit anul 2017.

*

L-ai început fără niciun obiectiv. Nu-ți doreai decât să nu mai simți durere când jucai trei meciuri la rând, dar în primele luni, erau tot acolo. Ai fost foarte aproape să renunți, pentru că te gândeai că nu ai nicio șansă. Erai pe locul 538, nu aveai bani și durerile nu dispăreau. Dar ți-ar fi părut atât de rău să te oprești, doar din cauza accidentărilor, dintr-un sport pe care-l iubeai pentru adrenalina pe care o simțeai când ieșeai pe teren. Ți s-ar fi părut un mare eșec să nu ajungi unde știai că ai putea, sau măcar să încerci să vezi dacă chiar poți.

Ai continuat pentru că mai aveai de folosit clasamentul înghețat la unele turnee. La Roland Garros n-ai jucat, ai preferat să mergi în Olanda, să joci din nou în turnee pe echipe ca să strângi bani pentru concursuri. În afară de Grand Slam-uri, unde puteai folosi clasamentul înghețat, ai jucat în circuitul ITF, unde premiile sunt foarte mici, la fel și punctele obținute pentru victorii. Dacă pierdeai, de cele mai multe ori erai pe minus, nu-ți acopereai nici transportul și cazarea.

În Olanda s-a schimbat însă totul. După primele două-trei meciuri, au dispărut durerile. Nu știi nici cum și de ce, dar asta te-a ajutat să te relaxezi, să capeți încredere și să câștigi opt din nouă meciuri. Te-a ajutat și atmosfera de echipă, familia la care ai stat era prietenoasă și toată lumea de acolo – antrenorii, ceilalți jucători – îți spuneau că nu înțeleg cum de nu ești în top 100, că acolo e locul tău. Îi ascultai și te gândeai că sunt nebuni, doar ești pe locul 400. Poate, dacă n-o să te doară genunchiul, poate dacă o să ai încredere, poate dacă o să ai sponsori, cine știe.

din momentul ăla, ai început să câștigi

Dar aveau dreptate, pentru că din momentul ăla, ai început să câștigi. La următorul turneu, în Ungaria, nu te-ai gândit la nimic, doar să joci. În meciul din sferturi ai avut niște crampe musculare îngrozitoare și te-ai gândit să abandonezi. În pauza dintre seturi te-ai dus la baie plângând, dar te-ai întors cu gândul să dai cât poți de tare în toate mingile, atât cât mai poți sta în picioare. Ți-au intrat toate în teren și ai câștigat în setul decisiv. Apoi ai câștigat și turneul. N-ai realizat pe moment că era un turneu de 60.000 de dolari, cel mai important de până atunci, dar săptămâna următoare ai câștigat alt turneu de 60.000, apoi unul de 25.000, apoi încă unul de 60.000. Nu ai schimbat nimic în joc, dar erai mai relaxată psihic și îți ieșea tot. În afară de câteva turnee unde te-a însoțit uneori tata, alteori prietenul tău sau un alt antrenor cu care ai început să lucrezi în paralel, aproape peste tot ai fost singură – la finala din Ungaria, din Turcia, din Spania, din Germania. N-ai avut nici cu cine să sărbătorești după victorie, doar cu spectatorii.

În șapte luni, ai câștigat șapte turnee ITF și ai urcat 480 de locuri. Ai intrat pentru prima oară în Top 100, ai ajuns pentru prima oară în semifinalele unui turneu WTA, la Linz, și prima oară pe tabloul principal al unui Grand Slam, la US Open. Abia atunci ai realizat că ți-ai împlinit un vis: ai ajuns să joci pe tabloul principal la un Grand Slam. Să joci în circuitul WTA, să fii printre cele mai bune jucătoare din lume. Ai nimerit chiar în primul tur cu Caroline Wozniacki, numărul 2 mondial, și tot cu ea și la Australian Open anul următor. De acum, că ai ajuns printre ele, o să întâlnești tot mai des jucătoare bine clasate. Să nu te gândești că nu poți să le învingi, dar îți trebuie mai multă experiență la nivelul ăsta, unde ele joacă de mulți ani. Și îți trebuie mai multă încredere.

O să se schimbe și alte lucruri când începi să joci turnee mai mari. Oficialii turneelor, jucătoarele, antrenorii, publicul, toți îți acordă mai multă atenție. Atenția asta e însă cu două tăișuri. O să auzi multe cuvinte pozitive și frumoase, mai ales de la antrenorii și jucătoarele din străinătate. Cum e amica poloneza care-ți spune de fiecare dată când te vede „Superstar”, sau jucătoarea care te striga „Champ”. Te bucuri că ești un exemplu pentru alte jucătoare și pentru copii mai mici și speri ca, văzându-te, nimeni să nu renunțe, să creadă că ce-și doresc e realizabil și că nu contează vârsta.

Dar o să simți și că așteptările sunt mai mari. Când câștigi, toți te laudă, când pierzi îți scriu tot felul de mesaje cu amenințări sau lucruri de genul „Întoarce-te la ITF-uri”. Ai nevoie de experiență să gestionezi lucrurile astea și ai nevoie să nu mai fii singură. Pentru că în WTA nu e ca în ITF, unde sunt și alte jucătoare singure și ai cu cine să vorbești, să ieși la cină. Aici toate au propria echipă, un întreg staff. Nu prea ai cu cine să vorbești sau să te antrenezi și te simți izolată. E însă mai frumos pentru că sunt mai mulți spectatori, copii de mingi, presă, arene mai mari. Și financiar e mai bine, deși și cheltuielile sunt mai mari, pentru că avioanele sunt mai scumpe și distanțele mai mari între turnee. În continuare nu ai sponsori, dar primești echipament de la Sofibella, fără contract, și încălțăminte de la Mizuno. Joci cu rachete comandate de pe Amazon și eBay, pentru că folosești un model mai vechi, pe care Wilson nu-l mai fabrică. Îți notezi în continuare fiecare cheltuială și joci cât mai multe turnee, fără pauză. Ai nevoie de meciuri, de puncte, de experiență și vrei să profiți de faptul că nu mai ai dureri. Ai avut destulă pauză.

Acum joci la un alt nivel, unde ți-ai dorit dintotdeauna să ajungi. De la începutul lui 2018, ești în Top 40 și vrei ca și la finalul anului să fii tot aici. Și, bineînțeles, vrei în continuare să-ți îndeplinești visul de la 14 ani, cu care ai pornit la drum: să intri în top 20. Dacă ți-ai fi pus rachetele în cui, nu ajungeai atât de aproape, să vezi dacă-l poți împlini.

Pe 6 august, Mihaela a câștigat primul titlu WTA al carierei, San Jose Premier, și a intrat în Top 20.