Mihai Leu

După ce am devenit campion mondial la box la profesioniști, în 1997, antrenorul meu de la juniori mi-a zis: „Știam că ai viteză, că ai reflexe, că ești foarte tehnic, dar n-am știut niciodată că reziști la atâția pumni.”

Pentru că am fost un boxer tehnic, primeam foarte puține lovituri și mulți credeau că atunci când o să dau de un adversar care reușește să mă lovească mai mult, voi cădea. Adversarul din meciul pentru titlul mondial la categoria semimijlocie lovea extrem de tare și câștigase aproape toate meciurile prin KO. La un moment dat am lăsat brațele jos, chiar dacă arbitrul nu spusese stop, crezând că are spirit de fairplay. Mi-a dat trei pumni exact în bărbie, unde se zice că toți care primesc pumni cad. Nu doar că n-am căzut, dar i-am dat înapoi tot.

**

Mi-a plăcut să câștig de când eram mic și jucam fotbal de dimineața până seara în fața blocului. La box am ajuns mai mult din întâmplare. Aveam nouă ani și făceam tenis, dar într-o zi m-am certat cu un băiat care a vrut să mă lovească și i-am dat cu racheta peste picior. Antrenorul era plecat și mi-a fost frică de ce-o să-mi facă după ce se întoarce, așa că a doua zi m-am dus la box, și am rămas.

Hunedoara e un oraș muncitoresc și nu se gândea nimeni că boxul e un sport periculos. Era sala plină de copii, mai ales că pe vremea aia, în anii ’70, sportul era o posibilitate de a realiza ceva. Mie nu mi-a lipsit nimic, tata fiind șef de restaurant, dar părinții se bucurau că nu pierd timpul pe străzi. Nu se gândea nimeni pe atunci că ajung boxer. Eram mic și slab – la 12 ani aveam 32 de kilograme – și un antrenor chiar mi-a spus că sunt antitalent. Mulți ziceau că n-o să ajung boxer, pentru că părinții mei au o situație bună și nu am foamea aia. Dar nu cred că ambiția și foamea țin de situația materială. Cred că țin de caracter. Antrenorii m-au pus să lupt cu un băiat de la sală, dar nu reușea să mă lovească. Atunci m-a remarcat Eustaţiu Mărgărit, care mi-a devenit antrenor. Îmi antrena reflexele aruncându-mi portocale în față prin surprindere și mi-a făcut un program special: mă trezeam la șase, mă antrenam singur înainte de școală, sau cu fratele meu, care a făcut și el box o vreme, dar s-a lăsat. După școală mergeam iar la antrenament, apoi acasă la lecții. Asta era toată ziua mea. Am pierdut primul meci abia după șase ani. M-a durut foarte tare, și nu din cauza pumnilor pe care i-am primit. Am câștigat patru titluri de campion național și turnee internaționale, dar niciodată nu m-am gândit că ajung campion mondial. În 1987, la Campionatul Mondial de juniori din Havana, stăteam în cameră cu Francisc Vaștag, considerat cel mai bun boxer amator român. Amândoi câștigasem titlul mondial la juniori, primele pentru România, și nu ne venea să credem. Întrebam când eu, când el: „Oare o fi adevărat?”.

A fost prima oară când m-am gândit să plec din țară. Pe drum spre Cuba am făcut escală în Montreal și nu mai știu cum ne-am învârtit pe aeroport – eram cu Vaștag și cu Nicolae Aliuță, alt boxer – că am ajuns la ieșirea din aeroport. Cred că Feri a spus „Hai să rămânem aici”, dar am zis că ne-am pregătit atât pentru campionat, să mergem să boxăm și să rămânem la întoarcere. Când ne-am întors eram atât de fericiți că am uitat.

Când mergeam la turnee nu aveam voie să vorbim cu ceilalți sportivi. Ne mai împrieteneam cu boxeri din Italia, din Franța, nu aveai voie să zici nimic, să faci nimic. Ne simțeam tot timpul controlați. La întoarcerea din Cuba, pe aeroport în România, o vameșă a văzut că aveam în bagaj două casetofoane, pe care le cumpărasem cu Feri și le învelisem în treninguri, să nu se spargă. Cu tupeu de copil, i-am zis că am două casetofoane, dar să nu le mai desfacă. Mă gândeam că sunt campion mondial, n-am și eu voie să-mi iau un casetofon? Mi-a zis că sunt nesimțit, să-mi fie rușine și ni le-a luat. Le-am primit înapoi a doua zi, dar m-am simțit umilit. Atunci, în sinea mea am zis prima oară că data viitoare când plec în străinătate nu mai vin înapoi.

**

Am știut că nu mai vin înapoi când am plecat la Balcaniada din Grecia, câteva luni mai târziu. I-am spus tatălui chiar în seara dinainte să plec, dar aveam 19 ani și probabil n-a crezut că voi face asta. Am vrut întâi să boxez și să plec după concurs, dar cred că se vedea că eram foarte agitat, pentru că medicul lotului m-a chemat la el în cameră. Mi-a zis că dacă el ar fi mai tânăr, i-ar băga pe toți undeva, și atunci am fost convins că știe. De frică să nu afle și alții, m-am întors în cameră, mi-am luat geanta și am plecat.

„Doamne, ce-am făcut?”, m-am întrebat pe drum spre Atena. Acolo m-am dus la Restaurantul București, le-am zis cine sunt, că vreau să rămân acolo și m-a luat un român la el acasă. După o lună am plecat în Franța, ascuns într-un tir, pentru că nu aveam acte; apoi am ajuns în Germania. La Bayer Leverkusen era un antrenor român care citise în ziare că am rămas în Grecia. S-a gândit că e posibil să ajung în Germania și a început să sune la familii de români – pe vremea aia nu erau așa mulți – să dea de mine. M-a găsit și m-a legitimat, că avea nevoie de boxeri buni. N-am avut voie să boxez șase luni, doar mă antrenam. M-am angajat într-o măcelerie, că n-aveam niciun ban. Aveam un trening în care umblam toată ziua și un apartament de la club cu un pat cu arcuri, un dulap cu o ușă și un televizor alb-negru mic.

Nu m-am gândit niciodată să vin înapoi, chiar dacă aveam zile când ajungeam acasă, mă așezam în pat și plângeam. Aveam 20 de ani, lăsasem totul în România, nu aveam nici cu ce se mă îmbrac. La început, toți banii pe care-i primeam îi dădeam pe telefoane acasă. Pentru că eram la Steaua, un club militar, când am plecat am fost condamnat la șapte ani de închisoare. Dar când am fost la ambasadă să renunț la cetățenia română, ambasadorul mi-a spus că mă așteaptă înapoi și că-mi promite că nu se întâmplă nimic, îmi pot relua viața de unde am lăsat-o. Dacă am plecat, mi-am zis, chiar dacă mi-e greu, nu vin înapoi.

De cum am ajuns la Bayer Leverkusen, au început să-mi spună Michael Loewe. Am primit cetățenie germană, am boxat pentru Germania și am fost campionul Germaniei de două ori. După Revoluție am venit acasă să văd ce se întâmplă și să-mi recapăt cetățenia, dar am rămas în Germania până mi-am încheiat cariera. Nu mi-a plăcut niciodată viața acolo și îmi era dor de casă, dar aveam contract și condiții mai bune de pregătire. Acolo mi-am cunoscut soția, pe Anna, italiancă. Acolo am trecut la profesioniști, în 1991, și tot acolo am devenit, pe 22 februarie 1997, primul campion mondial la profesioniști din istoria României.

**

A fost cel mai greu meci din carieră. Pe lângă pumnii încasați, în repriza a treia mi s-a rupt tendonul de la brațul stâng, cu care dădeam cele mai multe lovituri. N-am realizat pe moment, m-am luptat în continuare, dar nu mai puteam să lovesc cu stânga. La final, m-am bucurat că s-a terminat, că eram rupt. Soția mea a văzut pe masa observatorului decizia, s-a urcat în colțul ringului și mi-a zis: „Amore, ești campion mondial.” Atunci am început să plâng. M-am operat după meci, dar am revenit prea devreme și cred că mâna nu mi s-a vindecat. Medicul îmi spusese să încep antrenamentele în octombrie, dar în septembrie deja am boxat. Am câștigat, cu probleme mari la braț, cu un irlandez, fost campion olimpic. După meci am fost operat din nou, dar din nou am început prea repede antrenamentele. Era interesul tuturor să boxez. A început iar să mă doară și nu mai aveam forță în braț. Am luat cu greu decizia să-mi închei cariera. Medicul a zis că nu-mi dă avizul, managerii spuneau să boxez că nu e nicio problemă. Antrenorul meu, care antrenase campioni olimpici și mondiali, mi-a spus că pentru el rămân cel mai mare talent cu care a lucrat, dar dacă decid să boxez, n-o să-mi stea în colț. Așa că m-am retras.

Nu sunt omul care să se uite înapoi, dar e poate singurul lucru pe care îl regret în viață, că am revenit prea repede după operație. Aveam 29 de ani și aș fi putut să mai boxez lejer câțiva. O săptămână n-am putut să închid un ochi. Luam somnifere și tot nu puteam să adorm. După un timp i-am zis soției că asta e viața, trebuie să ne uităm înainte. Ne-am întors acasă, la Hunedoara, unde s-a născut fiul nostru, Marco. Cât am boxat am cumpărat terenuri și spații comerciale, am avut tot timpul o siguranță financiară. Dar toată ziua stăteam acasă și mă jucam pe PlayStation. Am simțit că trebuie să fac ceva, doar n-o să mă joc toată viața pe PlayStation. Eram pasionat de mic de mașini, la fel ca tata, care fusese campion la raliuri. Conduceam tare, îmi cumpărasem cart în Germania și mergeam pe pista lui Schumacher. Când am aflat că Ford România au adus cinci mașini de curse și caută piloți, i-am sunat să-i întreb dacă îmi dau o mașină să merg cu ea. La prima cursă am ieșit pe 1. Am fost vicecampion național în 2001 și campion național în 2003. M-am lăsat în 2008, pentru că nu mai aveam aceeași motivație să câștig, și am început să organizez raliuri. Am fost team-managerul unei echipe și acum organizez două etape de campionat național de raliu și una de viteză în coastă.

**

Sportul m-a învățat să nu renunț niciodată, să lupt dacă vreau să obțin ceva. Când m-am îmbolnăvit de cancer, în 2014, am zis de la început că sunt 100% convins că o să mă fac bine. L-am sunat pe medicul Irinel Popescu, care mi-a zis că indiferent ce am, el mă face bine, și am prins încredere. A fost o perioadă grea, cu operații și luni de tratament, dar a trecut și acum prefer să privesc înainte. La fel ca în box – de ce să mă gândesc la meciurile pierdute, când pot să mă gândesc la victorii, care au fost mai multe? M-am retras neînvins din boxul profesionist, cu 28 de victorii din 28 de meciuri, iar la amatori am câștigat 190 de meciuri din 200. Nu mă gândesc la alea 10 înfrângeri. În viață trebuie să vezi partea bună a lucrurilor.

Am și momente când mai cad, când mă închid în casă, dar îmi revin destul de repede. Vorbesc cu soția și împreună trecem peste orice. Când eram mai tânăr spuneam că nu vreau să mă căsătoresc până nu termin cu boxul, credeam că nu te poți concentra la viața de sportiv. Dar când am văzut-o pe Anna într-o cafenea, m-a curentat pe loc. În timp am înțeles că pentru un sportiv e mult mai bine să fie căsătorit, pentru că un om e mai echilibrat când are o familie. Soția și fiul au fost mereu alături de mine, mi-au dat putere și o motivație în plus. Anna n-a lipsit de la niciun meci și de la niciun raliu și nu s-a mișcat de lângă patul meu de spital. Mi-a susținut toate deciziile, chiar dacă nu a fost mereu de acord cu ele. De exemplu, când m-am apucat de automobilism, n-am vorbit câteva zile. Dar a fost acolo la prima cursă, la Timișoara. Plângea când mi-a zis: „Să iei locul 1.”

Nici acum nu e de acord cu faptul că am decis să revin, după 10 ani de pauză. La 49 de ani, concurez din nou, în Campionatul Național de Viteză în Coastă. Anul trecut am fost manager tehnic al UniCredit Leasing Motorsport Team și anul ăsta am hotărât împreună să pilotez eu următorii doi ani. Când am auzit și ce mașină voi avea – un Ferrari 458 Challenge – a fost greu să spun nu. Mi-a lipsit sportul, cred că e cea mai frumoasă activitate. Nu iau raliul în joacă, mă antrenez la fel de mult, dar boxul a fost profesia mea, domeniul meu. La box mă pricep cel mai bine și boxul m-a învățat să lupt până la capăt.

Update octombrie 2019: La un an de când s-a reîntors în mototsport, Mihai Leu a devenit campion național al categoriei I a Campionatului Național de Viteză în Coastă.