Radu Drăgușin

Atunci când ești fotbalist, și în general sportiv, te simți imbatabil. Simți că nu ți se poate întâmpla nimic, că nu ai ce să pățești, ești în cea mai mare forță din viața ta. Și, într-o milisecundă, un pas greșit îți ia acest sentiment și te aduce cu picioarele pe pământ.

Asta am simțit în ianuarie, când m-am accidentat. A fost cel mai greu moment din cariera mea, un moment peste care e dificil să treci. Practic, niciodată nu treci peste. O să trebuiască să joc cu această accidentare toată viața. Mai important decât să treci peste un astfel de moment este să-l accepți. Să te împaci cu faptul că va fi mereu cu tine.

Până în momentul în care am aflat diagnosticul, speram să fie doar o mică entorsă de genunchi. Pentru că nu am simțit durere, un lucru foarte ciudat. Dar am aflat după că, dacă îți rupi doar ligamentul și nimic altceva, nu ai durere. La patru-cinci zile după accidentare, eram înapoi în sala de forță, pentru că protocolul este să încerci să menții cât mai mult masa musculară, pe care o pierzi după operație. Făceam exerciții și nu-mi venea să cred că am această accidentare. Am tot sperat până la RMN și, uneori, asta este partea cea mai dificilă, că tu speri. Dar la RMN s-a confirmat că este rupt și, în primul moment, mi-a căzut cerul în cap. M-am gândit că este incredibil să mi se întâmple mie lucrul ăsta. Pentru că niciodată nu te aștepți; e un pas greșit, pe care l-am făcut cred că de milioane de ori.

Am avut noroc că familia și iubita mea au fost mereu lângă mine, au fost mereu plasa mea de protecție. Și am înțeles că accidentarile fac parte din viața de fotbalist și că n-o să mă fac bine dacă o să-mi plâng de milă. Mi-am zis că acum începe o nouă perioadă a vieții mele, o nouă oportunitate de a crește, de a deveni și mai puternic.

Noi, ca fotbaliști, avem o rutină și, în momentul în care ieșim din această rutină, nu suntem confortabili. Pentru că ți se schimbă toată ziua: nu te mai duci la bază ca să te antrenezi, te duci la bază să te recuperezi, și nu au absolut nicio legătură una cu alta. A trebuit să îmi schimb tot stilul de viață. La început stăteam câte opt ore la recuperare, pentru că ai foarte multe lucruri de făcut după operație, când genunchiul este înțepenit, nu poți să-l flexezi, nu poți să-l îndrepți. Mă durea foarte mult, durează până te obișnuiești cu mișcări absolut banale, de la așezatul pe scaun, la mers. Am avut cârje o perioadă și a trebuit să îmi învăț genunchiul să meargă din nou.

Când am alergat prima oară, am simțit că m-am născut din nou. Era undeva la jumătatea lui martie, încă nu eram refăcut 100%, dar așa e protocolul. Când mi-am pus ghetele și am pășit pe iarbă, am simțit că m-am născut din nou.

Psihic, am fost mereu puternic, n-am avut nicio zi de cădere. Este felul meu de a fi, sunt tipul de om care acceptă o provocare când mi se pune în față. Momentele care m-au format ca sportiv au fost cele în care am ieșit din confortul meu.

Nu mi-am propus niciodată să câștig o cupă sau un campionat anume, sau să joc la o anumită echipă. Mi-am propus doar să ajung printre cei mai buni fundași din lume. Să joc la cel mai înalt nivel. Și am avut mereu încredere în mine că pot reuși. Acesta este un lucru foarte important, ca și cei mici, copiii, să aibă această încredere în ei că pot reuși să își îndeplinească visurile. De multe ori, văd și aud povești despre copii, tineri de 17-18-19 ani, care simt că nu mai au încredere în ei și, în momentul în care dau de un moment mai dificil, aleg să se lase.

În cariera mea, n-am avut vreodată un moment în care să simt că nu mai pot sau că e prea mult. Pentru că este ceea ce îmi place și, când faci ceea ce îți place, nu poți să te gândești că e prea mult. Poți să te gândești că e greu, poți să te gândești că e dificil și că ai de muncă, dar nu că vrei să renunți. Asta e gândirea mea. Probabil că trebuie să te și naști cu acest foc în tine, în care să nu renunți niciodată. Este ceva ce trebuie să simți. Poți să-l creezi, dar este mult mai ușor, cu siguranță, dacă te naști cu el.

Iar eu mereu am avut acest foc în mine. Am avut această foame de succes.

**

Pentru mine n-a existat nimic altceva decât fotbal, am fost atât de îndrăgostit și atât de fascinat de lumea aceasta. Plecam de acasă cu ghiozdanul plin, jumătate cu cărți și caiete, cealaltă jumătate cu ghete de fotbal, șorturi și tricouri. Pentru că asta era viața mea, asta era ziua mea: fotbal și școală.

Nu am avut modele de când eram mic. Bineînțeles că mi-au plăcut fotbaliști, mi-au plăcut fundași centrali care au ajuns la cel mai înalt nivel. Dar un model, pe care să-l urmăresc sau să spun că vreau să fiu ca el, n-am avut. Părinții au avut o influență foarte mare asupra mea, mai ales datorită faptului că amândoi au avut performanțe la nivel național și internațional, și cu siguranță mi-au insuflat ce înseamnă să joci pentru țara ta și să o reprezinți.

Am simțit că pot ajunge la un nivel înalt când am aflat de interesul celor de la Juventus. A fost un moment neașteptat, jucam la Regal Sport în București când, într-o zi agentul meu a sunat-o pe mama mea și i-a spus că are o invitație de la Juventus. Am crezut că e o glumă, nu mă gândeam la vârsta aceea că Juventus Torino poate să întrebe de mine. S-a dovedit a fi real, mă văzuseră la un turneu internațional cu echipa națională, și m-am dus la câteva antrenamente de probă.

În primul meci, împotriva lui Milan, am făcut un penalty. Și mi-am gândit: acum ce fac, era meciul în care trebuia să arăt ce pot, cel mai important meci din viața mea, până la urmă. Dar am zis că asta e, merg înainte și încerc să joc cât mai bine cât a mai rămas din meci. Mai târziu, cei de la Juventus i-au spus agentului meu că acela a fost un moment în care m-au urmărit cu mare atenție, să vadă cum reacționez după penalty. Pentru că e important să nu te demoralizezi și să nu-ți pierzi încrederea după o greșeală de genul ăsta.

Aveam 15 ani când am fost la acele teste și atunci am înțeles cu adevărat că ceea ce fac fac bine și că oamenii apreciează acest lucru. Și atunci mi-am spus că trebuie să fac și mai mult decât am făcut până atunci, pentru că afară nu e ca în România.

Ce sacrificii am făcut pentru visul meu?

Ce sacrificii n-am făcut pentru visul meu, cred că asta e întrebarea.

Trebuie să-ți dedici întreaga viață pentru fotbal, dacă alegi să faci acest lucru. Eu n-am fost niciodată la bal, nici în clasa a VIII-a, nici în clasa a XII-a. Eu vara aveam cantonamente, nu exista să lipsesc. N-am avut acele petreceri la care se duceau colegii mei după școală sau în weekend. Eu aveam antrenamente sau meciuri în weekend. Am pierdut foarte multe ieșiri cu prietenii sau cu colegii, momente prin care ei au trecut împreună și eu nu eram acolo. Cred că asta am pierdut cel mai mult, timpul meu liber. Dar nu-mi pare rău nicio secundă, pentru că fotbalul era cea mai mare plăcere a mea.

Dar au fost și alegeri grele pe care le-am luat pentru visul meu. Cea mai grea a fost să plec de acasă la 16 ani. Să-mi las toată viața, toți prietenii, familia, și să plec să-mi urmăresc visul de-a ajunge fotbalist profesionist, într-o țară cu care nu aveam absolut nicio treabă. Nu vorbeam deloc limba italiană, nu aveam prieteni, rude, nimic n-am avut când am plecat la Juventus. Dar nu mi-a fost frică, pentru că făceam ceea ce îmi plăcea. Mi-a fost greu, dar frică niciodată.

A fost greu să mă integrez, pentru că în momentul în care nu vorbești limba, trebuie să vorbești limba fotbalului. Așa că m-am apropiat de colegii mei mai repede prin fotbal decât prin vorbe. Făceam meditații săptămânal, patru-cinci zile pe săptămână, și după patru luni deja înțelegeam. Dar impactul a fost mare. Acolo oamenii sunt foarte stricți, foarte punctuali, foarte preciși.

Și am trecut prin momente foarte dificile, să nu se aștepte oamenii că mi s-a oferit postul de titular la Juventus la juniori și că am ajuns apoi ușor la prima echipă. Toată cariera mea a trebuit să mă bat pentru locul meu, și în continuare o fac și o voi face și pe viitor. Pentru că niciodată nu o să mă mulțumesc cu lucrurile cele mai ușoare. Doar în mediul în care nu ești confortabil poți să crești cu adevărat.

**

Sunt convins că nu aș fi ajuns unde sunt dacă nu aș fi plecat atunci în Italia. A fost momentul care a schimbat toată traiectoria carierei mele. Mai ales pentru postul meu, de fundaș central, Italia e unul dintre cele mai bune locuri de-a învăța. A fost un șoc, oarecum, să mă regăsesc, la 18 ani pe care îi aveam, lângă niște campioni în adevăratul sens al cuvântului. Erau în vestiar, alături de Cristiano Ronaldo, nume precum Bonucci, Chiellini, Dybala, Morata. Este incredibil să ajungi lângă ei și să le vezi fiecare mișcare din teren și mai ales din afara terenului, fiecare ritual. Nu ieșeau absolut niciodată din această rutină, munca din spatele meciurilor este una colosală la nivelul acesta. Am încercat să fur mereu de la ei cele mai mici detalii, obiceiuri, pentru a-mi crea și eu această rutină zilnică, pentru că ceea ce făceau cu siguranță i-a ajutat să ajungă la nivelul acela.

Perioada aceea m-a învățat, în primul rând, ce înseamnă să fii pe cont propriu, să schimbi total mediul, să înțeleg că pentru a ajunge unde vreau cu adevărat trebuie să trec prin acele momente dificile, pentru că mă vor căli. Am învățat că nu o să vină nimeni să mă salveze și nu o să vină nimeni să-mi întindă mâna. Eu trebuie să fac totul.

Meciul în care am debutat la echipa mare este un moment pe care nu o să-l uit în viața mea. Am debutat sub comanda lui Andrea Pirlo, într-un meci de Champions League, lucru pe care nu l-am visat niciodată. Era iarnă, era foarte, foarte frig la Torino, eram pe banca de rezerve, fără niciun gând de a intra pe teren. Aveam geaca pe mine, pantaloni lungi, căciulă, mănuși, în momentul în care Mister se întoarce la mine și spune: „Schimbă-te că intri”.

Dintr-o dată, m-am scuturat, am dat jos tot de pe mine, mi-am pus tricoul de joc, am intrat în teren și nici n-am realizat ce s-a întâmplat. Am avut foarte mari emoții. Era un meci chiar împotriva domnului Mircea Lucescu, care antrena pe Dinamo Kiev atunci. Iar după meci, pentru că am intrat neîncălzit, am avut niște crampe infernale la gambă, am stat undeva la o săptămână să mă recuperez.

Fotbalul din Italia mi s-a părut mult mai tactic, mult mai precis, iar impactul din teren a fost unul foarte mare. De la intensitatea diferită, la organizare, calitatea jucătorilor, erau net superioare. Și cred că acest lucru m-a ajutat, faptul că am avut adversari mult mai puternici, care, cu siguranță, la început îmi puneau probleme, dar, ușor, ușor, am reușit să mă dezvolt și să-mi ridic și eu nivelul. De la Juventus am fost împrumutat la Sampdoria, apoi la Salernitana și în final la Genoa. Toate aceste experiențe m-au clădit în fotbalistul și omul care sunt azi.

**

Transferul la Tottenham s-a întâmplat foarte rapid. Mereu am avut această dorință de a juca în Premier League în cariera mea, mi se pare că este cel mai frumos campionat din lume, nu numai din Europa, cu jucătorii cei mai buni, cu cel mai frumos fotbal, cel mai frumos show. Și când a venit această ofertă din partea lui Tottenham, a fost o decizie importantă, pentru că eram în al doilea sezon la Genoa, al doilea meu sezon, practic, de Serie A, dar în același moment am înțeles că trebuie să fac acest pas și voiam să fac acest pas.

Ei bine, dacă în Italia am simțit că este o mare diferență față de România, în Anglia este mare diferență față de Italia – intensitatea, viteza, forța cu care se joacă acolo. Îmi aduc aminte că în primele două săptămâni aveam febră musculară în continuare la picioare, totul era foarte rapid și foarte intens. Dar era un vis devenit realitate și nu a mai contat nimic. Te adaptezi și gata.

Ce cântărește foarte mult e mentalitatea pe care o ai. Să nu îți pierzi niciodată încrederea în tine, să-ți aștepți locul și să demonstrezi că meriți când îți este oferită această șansă. Trebuie să fii exemplar la antrenamente, pentru că în momentul în care nu ești nici titular și nu dai randament nici la antrenamente, te elimini singur. Soluția este doar una: să muncești și mai tare și să demonstrezi, când vine momentul, că meriți să fii acolo.

Mie nu mi-e frică să mă bat cu cei mai buni. Am înțeles că, în momentul în care te bați cu cei mai buni, sunt două variante. Unu: reușești să te integrezi și să devii și tu ca ei. Doi: Știi că te-ai bătut cu cei mai buni. În momentul în care nu încerci și nu te pui în aceste condiții, o să rămâi cu regrete. Iar eu pot spune că nu am absolut niciun regret în fotbal. Pentru că mereu am fost corect cu fotbalul, mereu am încercat să-l tratez cu cea mai mare corectitudine și respect, iar în momentul în care faci aceste lucruri, fotbalul îți dă înapoi pe măsură.

Am avut și meciuri în care am jucat prost, și probabil meciuri în care a fost vina mea că s-a pierdut sau s-a făcut egal. Dar într-un sport colectiv, niciodată nu va veni cineva din echipa ta să te arate cu degetul. Iar în fotbal, și în orice sport, ziua de mâine e mult mai importantă decât cea de ieri. Ai în fiecare săptămână un alt meci în care ai oportunitatea de a șterge ce s-a întâmplat, de a învăța din greșeli. E important să nu-ți pierzi niciodată încrederea, pentru că un meci sau două nu te vor defini.

Ultimul campionat a fost foarte dificil, o lecție pentru toată lumea. Au fost multe accidentări, momente pe care nu ne-am fi așteptat să le avem, dar în același timp am avut mereu această speranță că putem realiza ceva important în Europa. Și am încercat să le oferim măcar această satisfacție fanilor noștri, mai ales că au trecut atâția ani de când Tottenham n-a mai câștigat un trofeu, mai ales unul european.

Am trăit finala Europa League cum n-am trăit niciun meci în viața mea, nu cred c-am stat cinci minute jos, la fiecare fază eram în picioare. Pentru că, de obicei, dacă nu sunt pe teren, sunt pe bancă, nu am fost în viața mea în tribună. Asta a fost o situație nouă pentru mine, de când m-am accidentat, să știu că nu pot să-mi ajut absolut deloc coechipierii. Dar la final de meci n-a mai contat nimic, am intrat pe teren să sărbătoresc alături de băieți.

A fost un sentiment incredibil de împlinire, mai ales știind toate provocările pe care le-am avut, înainte de accidentare, apoi accidentarea, provocarea cea mai mare din viața mea. Dar atunci a fost un moment în care nu m-am mai gândit la nimic, ci numai la bucuria si fericirea pe care le simțeam. A fost cel mai frumos moment din cariera mea, acela și cel de la EURO 2024.

**

De fiecare dată când mă gândesc la momentele trăite la Campionatul European din 2024 mi se face pielea de găină. De exemplu, momentul dinaintea meciului cu Ucraina, când s-a intonat imnul național. A fost prima oară când am plâns de emoție, un sentiment pe care nu l-am mai simțit. M-am gândit la familia mea, care era acolo, la toată munca noastră și la toată munca mea, pe care am depus-o până atunci.

Cred că ce a funcționat pentru noi atunci a fost că am realizat momentul în care eram. Am realizat faptul că putem crea o poveste impresionantă, o poveste care va rămâne și o poveste în care noi eram protagoniștii principali. Modul în care ne-am unit, modul în care am format această familie în vestiar, cred că acest lucru ne-a dat acel ceva în plus, să scoatem ce e mai bun din noi și să ieșim din grupe.

După ce am ieșit din grupe și am văzut că au ieșit oamenii în stradă, a fost foarte emoționant, pentru că eu știu că oamenii ieșeau pentru fotbal acum 30 de ani. Să realizăm că am reușit și noi acest lucru, să-i facem să iasă în stradă pentru noi și pentru România este de nedescris.

Cred că acel turneu a reprezentat un moment de speranță, un moment pe care România nu l-a mai avut de foarte mult timp. Nu o spun doar eu, o spun toți suporterii Naționalei; eu nici nu eram născut în 2000, dar am văzut ce a însemnat pentru toți fanii noștri. A fost important pentru noi că am putut să le oferim asta, cred că ne-am bucurat mai mult pentru bucuria lor.

Cred cu tărie că ne putem califica și la Campionatul Mondial. Nu pot să le promit nimic românilor, pentru că nimeni nu știe ce va întâmpla. Dar cum am făcut-o și în campania de calificare, cum am făcut și la EURO, vreau să știe că noi, indiferent de situația în care ne aflăm, indiferent de situația de la club, noi când venim să jucăm pentru România, nu mai există altceva. Suntem acolo alături de ei și încercăm să facem istorie din nou.

Să joc pentru România e un sentiment care trece dincolo de cuvinte. În momentul în care se cântă imnul și ești acolo, pe teren, simți că porți întreaga țară cu tine. Parcă toată lumea te privește, iar tu reprezinți fiecare român care speră, care crede, care visează. E o responsabilitate imensă, o onoare uriașă. Dar, oricât de mare ar fi presiunea, n-aș schimba acest sentiment pentru nimic în lume.

**

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor.