Raluca Strămăturaru

Când ești copil și te apuci de sport, visezi la o medalie. După ce câștigi o medalie națională, te gândești că vrei una internațională, apoi una olimpică. Înainte să plecăm la Jocurile Olimpice de iarnă de la PyeongChang din februarie 2018, am avut câteva interviuri și cineva m-a întrebat dacă e posibil ca România să viseze la o medalie. Am zis că la ediția asta, nu, dar pentru viitor putem spera. Dar în niciun caz nu mă gândeam la mine, ci la colegii de la bob, pentru că au un pilot foarte talentat și foarte tânăr. Mie, la sanie, mi se părea imposibil să câștig o medalie.

Acum nu mi se mai pare.

M-am clasat pe locul 7, cel mai bun rezultat al României la JO de iarnă din ultimii 24 de ani și cel mai bun obținut la sanie fete. Unii poate au spus că e doar locul 7, dar pentru mine e o realizare foarte mare, mai ales dacă te uiți la ce materiale și ce condiții de antrenament au cei din alte țări. În România nu avem nicio pârtie pentru sanie, ne antrenăm în Germania, Austria sau Norvegia, în funcție de unde sunt etapele de Cupă Mondială. Chiar și campioantele naționale ale României se țin în Austria, iar o sanie bună costă undeva între 8 - 10.000 de euro.

După Jocuri, m-au oprit oamenii pe stradă, m-au felicitat, am dat mai multe interviuri ca oricând. Până și la Batalionul 21 Vânători de Munte „General Leonard Mociulschi” din Predeal, unde sunt militar, am avut o festivitate de premiere. Nu sunt genul care să se laude cu ce face și când îmi spun colegii de la sala unde mă antrenez „campioana noastră”, sunt un pic stânjenită. „Da, eu sunt”, le zic, „dar hai să schimbăm subiectul, să nu vorbim prea mult despre mine”.

Cel mai mult mă bucură că lumea vorbește despre sanie, lucru care nu se întâmpla înainte. Oamenii nici nu știau ce e sania, trebuia să le explic tuturor: e ca bobul, te dai pe pârtie. Acum lumea știe, și sper ca asta să ajute sportul.

*

Nici eu nu știam nimic despre sanie înainte de primul antrenament. Chiar dacă sunt din Bușteni, n-am făcut niciun sport de iarnă până la 13 ani, când a venit un antrenor să facă o selecție la școală. Îmi plăcea să fac mișcare, jucam fotbal cu băieții și când am auzit de un sport nou, am vrut să încerc.

Prima oară când m-am dat pe pârtie, am zis că s-ar putea să fie și ultima dată. Eram la Sinaia, unde era o pârtie naturală care nu mai e funcțională, și nu mi-a plăcut deloc. Aveam cască fără vizor pe atunci și tot vântul și zăpada îmi veneau în ochi. Probabil că antrenorul a văzut la mine calități pe care eu nu le observam și a insistat să continui. A vorbit mult și cu părinții, le-a spus că trebuie să fac sport, mi-a dat o sanie bună și mi-a împrumutat casca cu vizor a băiatului lui, care se antrena cu noi. La 13 ani am câștigat primul concurs la juniori, și altfel vezi lucrurile după ce câștigi un concurs. La puțin timp după, am intrat în lotul național și am plecat la competiții afară. Începuse să practice sania și sora mea mai mică, Violeta, atrasă de combinezonul și de sania mea.

Am mers împreună la Jocurile Olimpice de la Vancouver din 2010, unde eu m-am clasat pe 21, dar ea n-a mai apucat să concureze. S-a răsturnat cu sania la un antrenament și medicii n-au lăsat-o să ia startul.

Sania e cel mai rapid sport de iarnă. Recordul de viteză e de 157 km/h, atins la startul unui concurs masculin din Canada. Dar nu prea îți dai seama de viteză în timpul unei coborâri în care nici nu apuci să respiri și pulsul îți ajunge la 220. E ca atunci când mergi foarte tare cu mașina și se îngustează un pic drumul, dar tu deja știi pe unde trebuie să mergi, ce trebuie să faci dacă se întâmplă să greșești. Totuși, la viteza aia, nu e prea plăcut să te răstorni, ținând cont că ai doar o cască să te protejeze. Te șifonează puțin: e imposibil să ieși fără o vânătaie sau un cot umflat. Iar dacă n-ai greutatea necesară, de minim 75 de kilograme, folosești o vestă de plumb cu un adaos. Asta purta și sora mea, așa că s-a lovit un pic mai tare la spate. N-a fost grav, dar medicii au fost precauți. Tot la Vancouver, un sportiv din Georgia și-a pierdut viața după ce s-a răsturnat în afara pistei. Era ultima manșă de la antrenament, chiar înaintea festivității de deschidere. Toți am fost șocați, nu are cum să nu te afecteze, mai ales că știi că i se poate întâmpla oricui. Dar dacă antrenamentele tale au fost bune, dacă ți-au ieșit bine manșele, atunci intri cu mai multă siguranță în concurs.

*

La Soci, a doua mea olimpiadă, n-a fost o ediție reușită pentru mine. Am avut probleme de adaptare cu pârtia, nu mi-au ieșit antrenamentele cum voiam și n-am prins încredere. Violeta nu s-a calificat și după Soci a renunțat la sanie. Eu am schimbat un pic strategia, pentru că eram dezamăgită că m-am clasat doar pe 30. Mi-am dat seama că nu mai am 20 ani și nu pot să stau să aștept să vină rezultatul. Dacă vreau să continui, trebuie să fac ceva să mă ajute să înaintez. N-aș fi vrut să termin sportul și să nu câștig măcar o medalie internațională, cum visam când eram mică. Mi-aș fi dorit măcar să apuc să văd cum e.

Am început sa lucrez cu o nutriționistă, să fiu mai atentă la cum mă simt și să diversific antrenamentele, să fac și altceva pe lângă sanie. Am mers la aerobic, la pilates, am făcut multe drumeții în natură. Pilatesul m-a învățat să am răbdare, pentru că eram obișnuită să fac totul repede. M-a ajutat și la mobilitate și flexibilitate, de care ai nevoie pe sanie și pe care le pierzi, lucrând mult cu greutăți.

De un an, am schimbat și sania. Colaborez cu un constructor american care a proiectat săniile americanilor pentru Jocurile de la Soci, unde au câștigat o medalie de bronz. Națiunile puternice investesc mult în cercetare și au materiale foarte bune, găsesc mereu noi tratamente pe care le aplică patinelor. Mi-a luat puțin să mă obișnuiesc cu noua sanie, ca atunci când îți cumperi o mașină nouă. Cu cât materialele evoluează, se schimbă și stilul de pilotaj. De exemplu, ca să virezi sania, folosești în același timp piciorul, umărul și mâna cu care tragi de mâner; cu cât abordezi un viraj mai bine, cu atât crește viteza. Dacă înainte puteam să duc sania oriunde voiam, acum trebuie să gândesc cu două-trei secunde înainte, să anticipez fiecare mișcare. Dar dacă înainte nu-mi permiteam să fac nicio greșeală, pentru că mă costa extraordinar de mult, acum sania mă ajută să recuperez în timpul coborârii.

Așa că sezonul trecut, încheiat în martie, a venit și prima medalie internațională, la o etapă de Cupă Mondială din Canada. Am avut întâi clasări pe locul 12 și 13, apoi în top 10, apoi a venit locul 2 în Cupa Națiunilor – un concurs pregătitor, de calificare la Cupa Mondială, care are loc în ziua de dinainte. Iar odată ce-ai avut un rezultat bun, îți dorești mai mult. Te gândești: „Ce bine a fost să fiu pe podium săptămâna trecută, oare săptămâna asta pot?”. 

Am avut cel mai bun sezon de până acum, pentru că m-am dat fără presiune, m-am bucurat de tot ce fac. Dacă alții – mai ales națiunile puternice – aveau obiective locurile 1-2, la mine nu a fost presiunea asta. Dar la Jocuri am început să simt că sunt așteptări, pentru că se vorbea despre mine. Când o națiune mică are un rezultat bun, două, trei, lumea începe să vorbească. Pe lângă clasarea pe podium în Cupa Națiunilor, am ieșit pe locul 6 la etapa de la Lillehammer, cel mai bun rezultat din Cupa mondială al României la sanie în ultimii 20 de ani. Iar antrenamentele de la PyeongChang au mers foarte bine. Am primit și multe mesaje de acasă, oamenii au postat pe rețelele de socializare și am început să mă gândesc că lumea are așteptări și dacă greșesc o să-i dezamăgesc. Într-un fel, mi-am pus singură presiune.

*

Acum doi ani, m-am gândit că ar fi bine pentru viitorul meu să fac armata, ca să am siguranța unei slujbe după sport. Eram angajată civil de nouă ani, fiind legitimată la un club militar, CSAM Bucegi Predeal. (Din 2018 ne-a preluat Steaua.) Ca să devin militar, a trebuit să fac patru luni de armată cu Vânătorii de Munte din Predeal.

Au fost patru luni pe care nu știu dacă le-aș repeta, dar care m-au schimbat. Fizic nu mi s-a părut dificil, pentru că eram mai bine pregătită decât colegii mei. Dar am făcut lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată: să trag cu pistolul sau cu mitraliera, să stau cu 60 de colegi într-o baracă, să merg cu cortul; iar eu eram prima care zicea „nu” când cineva spunea „hai să mergem cu cortul”.

Am avut și gânduri să renunț. Nu prea îmi vedeam locul acolo, mă întrebam de ce am ales să fac asta. Dar acum știu că m-a ajutat. Dacă înainte mă afecta ce mi se întâmpla, puneam la suflet totul, după astea patru luni am învățat că le pot trata mai detașat. De fapt, a trebuit să mă schimb eu un pic ca să pot să fac față. Să fiu mai puternică, să-mi depășesc limitele. Pentru tot ce s-a întâmplat acolo a trebuit să-mi depășesc un pic limitele, pentru că nu mai eram în spațiul meu de confort. Nu mai eram eu cu sania.

M-a ajutat mult psihic perioada aia, iar psihicul contează undeva la 90% în sanie. E important, când iei startul, să nu te gândești că e periculos sau că ți-e frică. Să-ți zici: „Pot să fac asta, sunt mai tare decât toți, sigur o să reușesc”. 

La PyeongChang, au fost mulți care au avut probleme, pârtia a fost destul de tehnică și de dificilă. Toată lumea vorbea de virajul 9, un viraj care nu prea a iertat. În finală, o concurentă din America a avut nevoie de îngrijiri medicale. Eram în vestiar când s-a răsturnat, ne uitam toate la televizor. Când am văzut răsturnarea, ne-am întors cu spatele, să nu vedem reluările.

Cel mai mare hop a fost să-mi controlez emoțiile, care au fost cele mai mari de când mă dau cu sania; să încerc să fiu cât mai relaxată, să nu mă gândesc la ce-mi doresc să realizez. Am avut ca obiectiv locul 15, dar eu speram la locul 10, deși n-am spus-o cu voce tare nici măcar antrenorului.

Am terminat cele patru manșe de concurs cu un timp cumulat de 3 minute și 6,288 secunde, la o secundă și 56 de miimi în urma campioanei olimpice; așa de mici sunt diferențele la sanie. Eram pe 7, dar nu cred c-am realizat pe moment ce însemna. Eram bucuroasă că mi-au ieșit manșele și că n-am dezamăgit. Nici nu prea am avut timp să mă bucur, că a doua zi urma concursul pe echipe, unde ne-am clasat pe 10. Dar după ce s-a terminat totul, am înțeles că dacă toată lumea e așa euforică, înseamnă că e ceva mare. M-au felicitat și ceilalți concurenți și antrenori, pentru că ei știau ce înseamnă o clasare ca asta pentru România. În fața mea a fost o sportivă din Germania, țară care are patru pârtii, urmată de o canadiancă și o americancă, din țări cu câte două pârtii. Așa că a fost un loc 7 cât o medalie.

Iar acum știu că pot să visez la mai mult.

Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.

Cumpără cartea din Shop, de aici.