Răzvan Nedu

Când eram copil, nici nu îmi imaginam că voi merge la competiții internaționale, că voi obține medalii pentru România sau că voi escalada vârfuri cum sunt Mont Blanc și Elbrus. Nici când m-am apucat de cățărat nu îmi imaginam că o să ajung să fiu căpitanul Lotului Național de Paraclimbing, instructor de escaladă sau campion mondial.

Dar cumva, am știut mereu că o să ajung independent. Nu mă simțeam confortabil să merg cu mami și tati peste tot. Tata, având mașină, își dorea să mă ducă dintr-un loc în altul, considera că e forma lui de a mă ajuta. Ceea ce e o dorință normală, mai ales a părinților, dar așa se creează o dependență. Varianta mea a fost să le închid telefonul într-o seară, să le zic că vin singur acasă și să le închid telefonul. I-am zis că o să mă descurc și m-am descurcat. Și așa i-am demonstrat că pot – și lui, și mie.

Dar a fost un drum de 3 kilometri, care în mod normal ar lua 25-30 de minute, și eu am ajuns în vreo 45 de minute. Și în continuare, dacă ma uit pe Google Maps și sunt 20 de minute până undeva, știu că mi-ar lua mai mult. Recent, am fost să fac la o ecografie la picior la o clinică unde nu mai fusesem. Am intrat într-o farmacie, mi-a zis că e puțin mai în spate și că am trecut de ea. M-am dus mai în spate și am intrat într-un magazin de haine, mi-a zis că e puțin mai în față și am trecut de ea. Am intrat într-un magazin de bijuterii și mi-a zis că e clădirea de lângă.

Ca să te descurci singur, ai nevoie să fii deschis să întrebi și să fii deschis să accepți că ai o dizabilitate. Și, de cele mai multe ori, oamenii nu acceptă asta. Eu merg pe stradă folosind un baston alb, dar bastonul acesta e și un semn al vulnerabilității tale. Asta poate să însemne că cineva care se oferă să te ajute vrea de fapt să-ți ia telefonul și se ține după tine două stații de tramvai, cum mi s-a întâmplat.

Am început să merg singur pe la 18 ani, când mi-am dat seama că vreau să mă descurc în viață. Mi-am dat seama că am două variante: stau și-mi plâng de milă și nu fac nimic acasă sau o să ies și să mă lovesc de multe și o să ajung, poate, undeva.

A fost dorință comună, pentru că și sora mea avea aceeași dizabilitate. Ea vede mai bine decât mine, dar cu puțin. A ajutat că am avut o soră, că mă jucam și râdeam cu ea și uneori ne loveam. Tata ne-a învățat să mergem pe bicicletă, nu ne-a ținut într-un glob de cristal, decât într-un fel, că ne lua cu mașina. Avea grijă, ne superviza, dar ne lăsa să ne lovim. L-am înnebunit la cap să ne ia role, că aveau toți copiii de pe stradă, și ne-a zis: „Vă iau role, dar nu nu vă mai iau cotiere și genuchiere, vă descurcați voi dacă vă loviți, aia e”. Pentru că era o investiție să iei role pentru doi copii. „Lasă, nu ne trebuie nouă din astea”, am zis amândoi, și nu ne-a luat nici cască.

**

Am fost mereu activ și plin de energie și prin liceu a apărut dorința de a face mișcare. Am locuit mult timp la periferia Bucureștiului, în Dobroești, unde aveam diverse animale. Asta însemna că trebuie să mai cari chestii prin curte, să mai faci diverse lucruri fizice și îți dai seama de nivelul tău fizic, iar eu eram foarte slab. Tata avea o vorbă, îmi zicea că n-am forță în mine nici cât o găină tăiată, și cumva și asta m-a făcut să am un complex de inferioritate de forță.

Jucam șah, încă joc destul de mult, și mi-am dat seama că am nevoie să mă dezvolt și pe partea fizică, așa că m-am apucat să fac singur mișcare. Mă trezeam dimineața cu jumătate de oră mai devreme și făceam exerciții. Dar în fiecare dimineață, pentru că eu sunt foarte organizat și poate puțin tipicar și dacă îmi creez un program, mă țin de el destul de ușor.

După două-trei luni, m-am întâlnit cu cei de la Asociația Climb Again. Eram la finalul liceului când au venit cu un panou mobil la școala specială pentru deficienți de vedere și au făcut o demonstrație. Mi s-a părut mult mai interactiv decât să fac serii de flotări, care erau repetitive. Asta m-a atras, și faptul că am văzut că e greu. A fost un traseu care era surplombat, asta înseamnă că peretele e lăsat pe spate, și mi-a fost frică să nu cad, așa că am coborât. Dar apoi am mai urcat o dată și a doua oară mi-a ieșit. Și cred că și asta a contat foarte mult, că am văzut că nu e neapărat ușor și nu mi-a ieșit din prima.

M-au invitat la sală, pe atunci mergeam în săli de sport, comerciale, nu aveau sala lor, ca acum. Am început să merg o dată, de două ori pe săptămână, apoi am crescut numărul de antrenamente. Faptul că am mers cu dorința de a evolua, eu pentru mine, cred că a fost cea mai sănătoasă variantă, pentru că nu am mers cu gândul la medalii. Nici nu aveam cum să visez la medalii, nu exista nici infrastructură, nici oameni care să fi făcut asta înainte. Nu exista un model pe care să-l urmezi.

După vreo două luni, am mers două săptămâni la stâncă și atunci m-am îndrăgostit de sportul ăsta, pentru că am văzut că același traseu poate fi făcut de cineva care nu putea face nicio tracțiune, cum eram eu atunci, dar putea fi făcut și de cineva mult mai puternic. Trebuia să găsești o variantă pentru tine și era, cumva, ca un joc de șah, doar că singura piesă pe care o aveai era corpul tău. Pentru că nu e doar un sport de forță, e foarte mult și de cum te poziționezi, ce secvențe, în ce ordine, de rezistență și mobilitate. Nu doar cel mai puternic câștigă.

**

La prima competiție, după cinci luni, cea mai mare realizare a fost că am fost penultimul. Am vrut să mă întorc acasă și să devin mai bun. Prima medalie a venit după pandemie, care pentru mine a fost ceva foarte bun, pentru că am putut să mă antrenez ca un sportiv, poate chiar mai mult decât trebuia. În sfârșit aveam timp, stăteam acasă și băgam antrenament de dimineață până seara.

Ca să mă întrețin, eu lucrez și ca antrenor la Climb Again, un ONG care face terapie prin escaladă cu copii și tineri cu dizabilități. Membrii din staff-ul lotului național de paraclimbing sunt în mare parte și angajați aici, și ei fac mai multe. De exemplu, Constantin e și kinetoterapeut, dar e și șofer. Mai e și antrenor dacă e nevoie, dar ieri monta canapelele. Adică există o utopie spre care tindem, și există o realitate care e diferită. Dar ce ajută e că suntem un grup de oameni care ne propunem și încercăm să ne descurcăm cu ce avem.

Să fiu sportiv de performanță înseamnă că aloc trei-patru ore din timpul meu pentru a mă antrena și alte opt ore pentru a avea un venit din care să trăiesc. Din sport, primesc o indemnizație, dar nu e suficientă pentru a trăi, și premii pentru medaliile de la Campionatul Mondial.

Sportul paralimpic nu e încă foarte bine finanțat, dar există potențial de creștere. Tu muncești, iei medalie, apoi drumurile se deschid mai ușor. Formatul nostru de lot național de paraclimbing vine și cu niște avantaje, pentru că dacă eu, Cosmin Candoi și alții deja aducem medalii, se strecoară și alții pe lângă noi. Merg și alții la competiții și, chiar dacă nu câștigă medalii, pentru ei asta înseamnă creștere.

Când am început eu, nu era așa, am mers la o competiție în Edinburgh cu două escale, că era cea mai ieftină variantă. Dar din 2016 până acum se vede clar progresul. Și rezultatele noastre au adus evoluție, dar există și vine cu multe lucruri bune pentru noile generații, care nu mai trebuie să treacă prin situațiile prin care am trecut noi. De exemplu, eram trei sportivi și doi membri din staff la concurs și aveam trei tricouri pe care trebuia să le purtăm toți. Ne uitam care cu care se potrivește la mărime și, după ce termina unul proba, trebuia să dea tricoul în jos și să-l dea celuilalt. Așa de jos am pornit, iar acum, faptul că există echipament de stradă și echipament de competiție, e alt nivel.

**

Merg singur aproape peste tot. Dacă nu știu traseul, folosesc Google Maps. Bucureștiul e un oraș cu plusuri și cu minusuri, depinde cu ce îl compari. Nu e prietenos cu persoanele cu dizabilități dacă îl compari, nu știu, cu Paris sau Amsterdam, deși să zicem că acolo e puțin mai rău, că e mai mare și e haotic. Sau în Seoul, pe trotuare sunt mult mai multe covoare tactile, mult mai multe trotuare late, să zicem că e mai ușor, dar în subteran simt că aș putea sta două săptămâni și m-aș pierde în continuare. Am fost într-un subteran unde era metroum fântână, piață, mall, un hotel, parcare, toate conectate. Așa că e mai simplu la noi, fiind mai mic e mai ușor. Dar am și contrastul celălalt: am fost în Kampala, capitala Ugandei. Nu există comparație, acolo încă ai drumuri de pământ prin centru. Adică sunt foarte norocos că m-am născut în România din punctul ăsta de vedere. Îmi dau seama că putea fi mult mai rău, și mă gândesc la asta.

Am învățat singur să folosesc bastonul alb, din ce am mai întrebat pe unul pe altul și ce am citit pe internet. În timp, au mai evoluat lucrurile, văd școli unde se întâmplă asta acum. Timp de doi ani, am făcut și eu asta constant, în fiecare joi zburam în alt oraș sau mergeam în București la școlile speciale de nevăzători și îi învățam pe copii să folosească bastonul alb. Pentru că îmi dădeam seama că felul în care am învățat eu, adică singur, nu era corect.

Și, cumva, cele mai mari satisfacții au venit de aici. Nimeni nu începea să meargă singur cu bastonul imediat după, dar îți mai scriau peste un an, doi, te întrebau iarăși ce aplicații folosești, cum le folosești, cum mergi și îți dădeai seama că oamenii aceia acum vor să meargă la facultate sau vor să aibă un job sau vor să se descurce singuri și își aduc aminte de tine. Și că ai avut un impact. Iar asta mi se pare o realizare mai mare decât majoritatea medalilor de aur, sau de orice altă culoare. Pentru că ce înseamnă medalia aia – o bucată de tinichea, niște poze, te felicită lumea, uită după un timp de tine, un premiu pe care îl aștepți. Sau un om care din senin devine independent și care poate să producă la rândul lui alte schimbări?

Medaliile te ajută, poate, că te ia lumea mai mult în seamă, dar nu te schimbă. Eu, după ce m-am întors de la Campionatul Mondial din Seul, unde în septembrie 2025 am devenit campion mondial, la categoria B2, am continuat să mă antrenez ca și cum nu s-a întâmplat nimic.

M-am întors cu dorința de creștere și de a ajunge la Los Angeles în 2028, unde paraclimbingul va fi inclus pentru prima dată în programul Jocurilor Paralimpice. Ar fi prima participare și, probabil și medalie, dar momentan concurez la B2, care nu e categorie olimpică. B1 înseamnă vedere între 0-1%, unde concurezi legat la ochi. Eu văd undeva la 1%, dar oscilez între B1 și B2, pentru că depinde de câtă lumină e în jur atunci când fac testul la concurs. Dacă am lumină, mai văd, dacă nu am lumină, nu văd.

Dacă aș fi considerat sportiv cu potențial de medalii paralimpice aș primi probabil finanțare cât să mă pot antrena, să nu mai petrec 12 ore în sală. Să mă antrenez mai mult și atunci să evoluez. În cățărat, sunt niște grade de dificultate și îmi doresc sa fac anumite grade care sunt considerate dificile, pe care nu le-a făcut nimeni cu dizabilitatea mea sau le-a făcut doar un om în toată lumea. Mereu rămâne dorința asta de a duce ștacheta mai sus. Ăsta e motorul care mă ajută să mă trezesc dimineața și când sunt obosit rupt după 12 ore de stat în sală, să te duci în continuare și să tragi de tine: faptul că tu vrei să devii o versiune mai bună a ta, și tu poți să arăți asta prin medalii, poți să arăți asta prin trasee de anumite dificultate, poți să o arăți prin multe moduri.

**

Dacă aș putea să nu dau interviuri, aș fi liniștit să nu dau. Eu fac asta pentru că îmi dau seama că aduce un bine comun; că, pentru copiii care se nasc azi și peste opt ani, zece ani încep să audă de bastonul alb, vor auzi cumva și de mine și îi va ajuta. Îmi dau seama că informația va fi mult mai multă și că pe ei va ajuta. Eu n-am avut informația asta și știu cât de greu mi-a fost mie, și atunci aș vrea să nu le fie greu și altora.

Noi, la Climb Again, facem terapie prin escaladă gratuit cu copii și tineri cu dizabilități. Pentru că ai nevoie de foarte mulți practicanți ca să vezi cine are șanse la performanță, dar pe toți îi ajută, în primul rând, psihic. Când ai o dizabilitate de orice fel, tu nu te consideri egal unuia fără dizabilitate sau nu ai așteptări sau dorințe de a avea anumite joburi, de a ajunge în anumite locuri în lume. Nu ai încrederea asta în tine și escalada îți crește mult încrederea în tine, pentru că îți dai seama că ești capabil să faci foarte multe lucruri. Tu înveți la cățărat gândindu-te la probleme, la puzzle-uri pe care trebuie să le rezolvi, și asta se transpune și în viața reală. Sunt problemele tale și tu trebuie să ți le rezolvi, cumva. Lucrul ăsta e util pentru toți cei care vin aici, și mentalitatea asta, faptul că sunt încurajați, aud „Hai că poți!”, față de cei mai mulți oameni care îți zic că nu poți.

Cred că e important să schimbe educația, în general, în România. O problemă pe care o aveau ai mei era: „Ce spun vecinii când te văd că vii singur și te lovești de diverse chestii?”. Când eu pot să te iau cu mașina și să nu te lovești, și să nu vadă. Ce o să zică lumea când vede asta? Ce o să zică despre tine și despre mine, că ce părinte sunt eu?”. Și mentalitatea asta o văd și la alții. Cei cu dizabilități să nu se vadă. Majoritatea celor care au amputație și poartă proteză poartă pantaloni lungi fie vară, fie iarnă, pentru că nu vor să se vadă amputația.

Aproape zilnic aud cel puțin un „vai, săracul” la metrou. Pentru că oamenii nu sunt obișnuiți și, când te văd, se pun în pielea ta pentru scurt timp și se gândesc cât ar face ei până la metrou, și se gândesc că n-ar ajunge la metrou. Și atunci automat apare mila asta, care de cele mai multe ori e rea. E bună dacă e constructivă și faci ceva ca să-l ajuți pe celălalt, dar dacă doar îți e milă de el și atât, lui îi aduci un sentiment care poate nu i-e plăcut. Tu poate te simți mai bine că ai zis asta, dar nu se schimbă nimic.

La început, când auzeam asta mă enervam. Acum, doar îmi vine să râd. Pentru că aud „vai săracul”, dar mă gândesc că sunt campion mondial, mă gândesc că am fost vara asta, de exemplu, șapte zile cu cortul prin mlaștini, pe munți între 3 și 4.000 de metri. Iar apoi am urcat pe un munte de 5100 de metri, Margherita Peak, al treilea cel mai înalt din Africa, și am văzut ultimul ghețar african. Ei n-au văzut asta. Am fost pe Aconcagua la 6962 de metri și m-am descurcat singur, mi-am cărat lucrurile. Am fost pe Matterhorn, care e în Elveția și e considerat dificil. Am fost în locuri în care majoritatea oamenilor nu vor ajunge.

Cred că lucrul ăsta se poate schimba, o dată vorbind și arătând că persoanele cu dizabilități sunt capabile, și doi, prin faptul că persoanele cu dizabilități ajung mai multe să facă asta. Eu pe o mare parte din munți am fost alături de Alex Benchea, coleg și prieten. Faptul că doi oameni au făcut un lucru arată că nu este un unicat, că nu e o excepție. Deci pot mai mulți. Faptul că eu, și mai sunt alții care merg cu bastonul alb, putem să facem asta, iarăși arată că nu suntem unicați.

Îmi doresc mai mult să se vadă că Răzvan nu e unicat decât să se vadă cât de special e Răzvan. Pentru că dacă ar fi mai mulți ca mine, România ar fi mai bine și oamenii, în general, ar fi mai bine. Aștept ziua aia în care să mă lovesc de cineva pe stradă și să îi zic că nu l-am văzut și să îmi zică și el că nu m-a văzut. Pentru că ar însemna că sunt deja destul de mulți care ies din casă și n-au probleme că nu văd și că se afișează cu asta. Îmi doresc să nu mai fiu singur, să nu mai fiu așa special.

fotografia principală: arhivă BRD

**

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor.