Robert Glință

După ce m-am retras, mi-am dat seama că viața normală nu se trăiește așa cum o trăiește un sportiv de performanță. Nu e intensitatea aceea la care îți trăiești cariera, când totul e despre a da tot ce ai mai bun, în fiecare zi, despre disciplină no matter what, ai chef, n-ai chef, te ridici și mergi la bazin și-ți rupi ficații, pentru că întotdeauna ai un obiectiv pe care încerci să-l atingi sau să-l depășești, cu orice preț.

Lumea sportului e diferită de lumea care trăiește mai liniștită în societate, cu joburi, cu activități zilnice, cu medii sociale, de care eu n-am avut parte și pe care nu știam cum să le tratez. Și mi-am dat seama, într-un mod destul de dureros, că am de învățat cum să trăiesc, de fapt. Încă învăț, sunt într-un proces de descoperire, încă îmi dau seama cine sunt, ce îmi place, ce vreau să fac cu adevărat.

Nu mi-a fost și nu-mi este dor de înot, cu siguranță nu la nivelul la care l-am practicat. Pentru că a fost prea mult. Am trecut prin perioade de suprasolicitare fizică și psihică, am fost diagnosticat cu depresie și anxietate, pe final de carieră m-am și accidentat. Nu m-am simțit înțeles și sprijinit în sensul în care simțeam că am nevoie, în care eu voiam să fac performanță. A fost important pentru mine să-mi dau seama când să spun stop și să mă pun pe mine pe primul loc.

Ca sportiv, nu ai cum să iei toate deciziile pe cont propriu. Ești într-o comunitate, contează și antrenorul, și preparatorul fizic, poate și psihologul. Tu, ca sportiv, asculți. Antrenorul spune: „fă asta”, federația spune: „fă asta, avem nevoie de asta”. Așa am și ajuns la rezultate; indiferent de ce simțeam eu, de foarte multe ori, am făcut ce mi s-a spus. Și chiar și în momentele în care eu simțeam că nu mai pot, nici fizic, nici emoțional, am primit zero înțelegere. De multe ori, nici nu puteam să spun că nu mai pot, pentru că nu mi se dădea ocazia să fiu ascultat. Nu se punea preț pe mine, pe propria persoană, pe propriile mele nevoi, ci pe rezultatele pe care le aduceam.

Nu vreau să blamez pe nimeni, dar asta a fost povestea mea și percepția mea asupra lucrurilor prin care am trecut. Sunt o poveste de succes, fără doar și poate, pentru cine se uită la ce am realizat. Dar lucrurile nu sunt așa cum par la prima vedere, ce vedem la suprafață poate să fie complet eronat. Nu știm prin ce trec cei de lângă noi, și ar fi frumos să ținem cont de asta, să fim mai rezervați în a critica sau a judeca sau a trage concluzii pripite. Ar fi frumos să fim un pic mai precauți și să empatizăm mai mult cu cei din jurul nostru.

**

Am schimbat mai mulți antrenori de-a lungul carierei. Am plecat din Pitești la Baia Mare la 16 ani și în 2015, la Campionatul Mondial de juniori din Singapore, am câștigat prima medalie de aur pentru înotul masculin la juniori și m-am calificat la Jocurile Olimpice de la Rio. Acolo mi-am întrecut orice fel de așteptare. La 19 ani, am fost cel mai tânăr participant din finala la 100 de metri spate. Eram înconjurat de nume gigantice în natația mondială, campioni mondiali, europeni, olimpici, dar nu am știut să apreciez cu adevărat ce am realizat la momentul respectiv.

La nici un an după Rio, am ajuns într-un punct de oboseală extremă. Medicii m-au diagnosticat cu un sindrom de supraantrenament, în urma analizelor biochimice care arătau un dezechilibru major în organismul meu. Oricât de mult îmi doream să continui să mă pregătesc, mai tare mă adânceam în prăpastie. Oboseam urcând și un etaj pe scări, dormeam mult, moralul era scăzut, emoțional eram drenat, psihic căzut.

Singura cale de a ieși din acest impas a fost să opresc complet orice tip de efort și să las timp organismului să se reechilibreze. Când mi-au spus doctorii că îmi trebuie o pauză de patru luni, nu știam ce să fac, deschideam ușa internatului din Cluj unde locuiam atunci și nu știam încotro s-o apuc. Mi-am achiziționat un aparat de fotografiat și am început să ies cu el, să profit de oraș și de împrejurimi și asta m-a salvat dintr-o depresie destul de urâtă.

A fost și momentul în care am luat decizia de a accepta o bursă sportivă în Statele Unite. Am zis că de undeva va trebui să reîncep și de ce să nu reîncep de la zero: o viață nouă, mediu nou, relații noi, școală nouă. Nu m-am gândit niciodată că n-o să revin la nivelul de dinainte, nu am vrut să accept așa ceva. Dar mi-a fost incredibil de greu când am reînceput, aveam crampe și cârcei musculari, oboseam repede, gâfâiam, se vedea că sunt complet neantrenat.

Nu am zis nimic, am strâns din dinți și am continuat să mă pregătesc. Nu aveam un cuvânt de spus, eram într-o echipă care avea pretenții, nu eram un singur pion individual și nu voiam nici eu să mă fac de rușine, pentru că aveam în palmares câteva rezultate. Cred că a fost și frica de eșec care m-a făcut să trec peste, să trec prin, și să ajung înapoi la nivelul la care eram. În decembrie 2017, am câștigat bronzul la Campionatele Europene de înot în bazin scurt (25 de metri), la revenirea într-o competiție internațională.

Am luat decizia să mă întorc după un an, pentru că mediul de acolo nu era unul potrivit pentru mine. Era destul de toxic, nu am reușit să rezonez cu oamenii, iar eu veneam după o perioadă grea și aveam nevoie de mai multă empatie. N-am avut parte de asta, dimpotrivă. Am fost la psiholog, apoi la psihiatru și am început un tratament cu antidepresive, pentru că eram într-o stare psiho-emoțională delicată.

După ce m-am întors am renunțat la tratament, pentru că antrenorul de atunci spunea că îmi afectează performanța. În 2018, am devenit vicecampion european la 50 de metri spate, iar în 2019 am câștigat un bronz european în bazin scurt. Am schimbat mulți antrenori și m-am antrenat în multe locuri: la Izvorani, la Pitești, la Dinamo, la Otopeni. E foarte greu să faci performanță în România, e o cale dificilă și solitară, de aceea avem parte de rezultate frumoase atât de rar. Eu am reușit cu foarte multă muncă și ambiție și susținere din partea familiei.

**

2021 a fost cel mai bun an al carierei mele. La Campionatele Europene de la Budapesta, am devenit primul campion european al României în probele masculine de natație, câștigând aurul la 100 de metri spate și un argint la 50 de metri spate. Lucram în perioada aceea cu domnul Mugur Tomescu, un om foarte blând, care nu punea presiune pe mine și care mi-a oferit spațiul de a fi eu și cu el am avut cele mai bune rezultate.

M-am întrebat de multe ori dacă m-am bucurat cu adevărat de momentul în care am devenit campion european, și am realizat că a fost mai mult o ușurare. Am plâns în camera de hotel de n-am mai știut de mine; mai mult decât bucurie, a fost o ușurare că am reușit, pentru că îmi era frică de eșec.

Au urmat Jocurile Olimpice de la Tokyo, unde m-am calificat din nou în finală și am simțit presiunea de a lua medalii. Sunt prea puțini cei care știu cât de greu este, într-un sport individual, să iei o astfel de medalie. Poate lumea înțelege mai mult atletismul, dar noi efectiv ne-am bate cu sportivi ca Usain Bolt pentru medalia de aur. A fost una dintre cele mai puternice finale la 100 de metri spate din istorie, și am fost acolo. Dublu finalist olimpic, la două ediții diferite; e o realizare importantă, având în vedere cât de greu e doar să ajungi la Jocurile Olimpice, dar și pe cine am întrecut în semifinale.

Tot în 2021 am câștigat medalii la Mondialele și Europenele în bazin scurt. Anul următor, la Campionatele Mondiale de la Budapesta, am fost din nou dublu finalist, m-am clasat pe 5 la 50 de metri spate și pe 8 la 100 de metri spate. N-am participat la Europenele din acea vară, pentru că nu puteam să fac față unei alte competiții, eram sleit și fizic și psihic. Știam cât de obosit am fost după cursele din Budapesta, știam ce presiune era, pentru că nu obținusem rezultatele pe care alții și le doreau, pentru care am fost comparat cu David, și am luat decizia împreună cu echipa mea că e mai bine să nu particip.

La prima participare, la Rio în 2016, mi-am întrecut orice fel de așteptare. La 19 ani, obiectivul meu și al antrenorului meu de la vremea aceea a fost să ne calificăm în semifinală. Faptul c-am reușit să ne calificăm într-o finală olimpică a fost un bonus.

Am fost înțeles și susținut de antrenorul meu de atunci, Luka Gabrilo, cu care începusem să lucrez după Tokyo. Fără el, probabil, mă lăsam de mult. Își dorea foarte tare să facă performanță, dar nu punea presiune pe mine și îmi oferea libertate, mă făcea să mă simt important, nu doar un cal la căruță, cum mult timp m-am simțit. Dar el colabora și cu Federația Cehă, antrena mai mulți înotători internaționali și era greu să comunicăm la distanță. Aveam nevoie de mai mult și mi-am asumat responsabilitatea de a mă antrena singur. Mi-am creat un plan de pregătire și în fiecare zi îmi făceam lecțiile de antrenament.

>Mă pregăteam pentru Campionatele Mondiale în bazin scurt din decembrie. Luasem un bronz anul dinainte, la Abu Dhabi, și îmi doream să mă bat din nou pentru medalii. Dar în octombrie m-am accidentat la gleznă. Am făcut o entorsă foarte urâtă, cu ligamente rupte, nu puteam nici să calc pe picior. A doua zi, am plecat în cârje de la clinica de recuperare. A treia zi, eram în bazin, înotam. Pentru că nu am putut să accept înfrângerea atât de ușor; pregătirea mergea foarte bine și n-am vrut să renunț. Dar glezna e foarte importantă la înotători și n-am putut să înot absolut deloc, până la Mondiale am antrenat mai mult partea superioară.

Probabil era mai bine să nu concurez, pentru că nu eram refăcut, dar nici eu n-am acceptat asta, nici n-am fost sprijinit în sensul ăsta. Toată lumea trăgea de mine și eu mi-am dorit, dar nu am putut. La Melbourne, n-am reușit să mă calific în semifinale. Deși îmi depășisem limitele și obținusem un timp bun, dacă ar fi să privim tot contextul, a fost considerat un eșec. Lumea se uita la mine ca și cum i-aș fi dezamăgit, fără niciun fel de sprijin, niciun fel de înțelegere.

Acela a fost punctul în care mi-am dat seama, clar ca lumina zilei, că pot să-mi dau și viața în bazin pentru sportul ăsta și tot nu aș mulțumi. Pentru că o făceam pentru a mulțumi lumea, nu o mai făceam pentru mine, ci pentru ceea ce reprezenta Robert Glință, pentru țară, pentru familie, pentru sponsori. A fost dureros, dar în sfârșit am înțeles că, dacă alții nu au grijă de mine, măcar eu trebuie să am grijă de mine și măcar eu să nu mă mai abandonez pe mine.

**

Nu mi-a plăcut niciodată să scot lucrurile negative în evidență. Mai ales în timpul carierei, nu m-ar fi ajutat să-mi spun toate ofurile, să fiu negativ despre lucrurile prin care trec, despre percepțiile pe care le am în funcție de pregătire, de susținerea pe care o am sau nu o am. Nu e treaba sportivului să facă asta și mi-ar fi consumat foarte multă energie.

Dar poate povestea mea o să ajute pe cineva, pentru că toți suferim în tăcere. Toate lucrurile prin care am trecut eu, cine le știa? Erau doar în mine, erau doar în capul meu, în inima mea, în sufletul meu, și ce s-a creat? O grămadă de durere, care pe mine m-a afectat teribil.

Foarte mulți trăiesc cu atât de multă durere în sinea lor, cu incapacitatea de a o exprima, încât mulți aleg chiar să-și pună capăt zilelor, și e foarte trist. Și eu m-am confruntat și cu gânduri de genul ăsta. Poate că vorbind despre asta sau crescând nivelul de conștientizare își dau și alții seama, cum mi-am dat și eu la un moment dat, că nu sunt singurul care trece prin asta. Un lucru bun pe care îl aduc rețelele sociale e că sunt multe persoane care își împărtășesc povestea și îți arată că e ok ce simți, că it’s gonna get better.

M-a ajutat enorm psihoterapia, tratamentul, rugăciunea. M-a ajutat și familia, fără mama nu eram în viață. Știu cât de mult se suferă în tăcere, și sportivi, dar și oamenii în general, și nu se poate să nu îmi pese, de asta în luna noiembrie am alergat 60 kilometri și am strâns bani pentru asociația Mental Health for Romania, parte din mișcarea globală Movember dedicată sănătății bărbaților.

Cu toții ne confruntăm cu asta, dar rata suicidului e de trei ori mai mare în rândul bărbaților. Poate le e mai greu să se deschidă, să caute ajutor, există percepția că trebuie să fie puternici și să nu arate slăbiciune. E o stigmă asta. Eu nu am nicio problemă să fiu catalogat ca slab sau super sensibil. Eu sunt aici să rezonez cu cei slabi. Pentru că nu sunt slabi.

**

Nu le reproșez nimic antrenorilor cu care am lucrat, știu că fiecare a făcut tot ce a putut. N-am fost nici eu perfect, știu că am fost o durere pentru mulți. De multe ori, nu voiam sa fac, mă puneam contră, eram irascibil, poate tocmai pentru că mă simțeam neînțeles. Am încercat să antrenez o perioadă și mi-am dat seama că nici antrenorii nu sunt mașinării, că e greu să empatizezi cu fiecare sportiv în parte, fiecare are alte nevoi, alt plan de pregătire, altă intensitate. E greu să știi cum să gestionezi un om pentru adevăratul lui bine. Eu am fost întotdeauna o fire introvertită, sensibilă, care gândește foarte mult, și aș fi avut poate nevoie de oameni care să mă înțeleagă cu adevărat. Dar e o industrie, oamenilor le pasă de tine când ești bun și ești sus și le aduci rezultate.

Nu sunt aici să-mi plâng de milă. Nu sunt furios pe trecut. Sunt recunoscător, am învățat multe. Stând într-o asemenea suferință, percepută de mine, cumva a trebuit să ies la suprafață, să ies din ea și să o îmbrac în ceva: în înțelegere, în acceptare și în iubire – față de mine, față de experiențe și față de oamenii cu care am lucrat. Doar așa am ajuns să am pacea pe care o am acum. Sunt într-un loc mult mai bun, chiar dacă nu știu ce înseamnă un loc bun. Nu știu ce voi face mâine, peste o lună sau peste un an. Nu știu unde duce drumul pe care sunt și nici nu trebuie să știu.

Am renunțat la a mai încerca să-mi controlez viața și sentimentele, acum las totul să se întâmple. Foarte mult timp, îmi spuneam că vreau să fiu și eu fericit, plângeam și nu înțelegeam de ce atâta suferință. Erau sentimente pe care nu le voiam în mine și generau un conflict interior. Acum accept orice sentiment, inclusiv durerea. Îmi ofer grația de a fi melancolic pentru trecut, dar și încrezător pentru viitor.

Am primit multe mesaje când m-am retras, inclusiv de la înotători din afară, și m-a ajutat mult că am păstrat legătura cu ei, că n-a fost: „Gata, s-a lăsat, Robert nu mai există”. Am existat. Mi-au scris și mulți înotători români tineri care au spus că am fost un model pentru ei. Nu mă așteptam la asta, dar am realizat că, până la urmă, am avut un impact.

Cu siguranță n-am realizat asta în momentul ăla, și nici după ce m-am lăsat. Și poate nici acum suficient, dar uitându-mă la cum funcționează lumea și cât de greu e să faci lucruri de tot felul, simt că am făcut și eu ceva. Sunt cineva în societate, sunt respectat, am un nume, sunt bine privit, am primit foarte mult ajutor doar prin cine sunt, astea sunt niște lucruri pozitive dobândite de pe urma carierei. În plus, am o stabilitate financiară, nu am stresul că trebuie să supraviețuiesc de pe o zi pe alta, ceea ce e un confort foarte important. Nu am o grămadă de bani să merg în Maldive, dar nici nu-mi trebuie.

Sunt împăcat, nu pot să zic că regret ce-am făcut, dar nu aș mai lua-o de la capăt. M-am întrebat asta, când stau eu cu mine, și n-aș mai putea vreodată să mai trec prin așa ceva, pentru că a fost cumplit de greu și puteam să mă pierd de multe ori.

**

După ce am renunțat la înot, câteva luni n-am făcut deloc sport. A fost un declin psiho-emoțional, mă simțeam pierdut din multe puncte de vedere, slăbisem foarte mult. Apoi am reînceput tratamentul și am redevenit un om funcțional. Am încercat să îmi dau seama ce îmi place. Antrenoratul nu e pentru mine, cel puțin nu acum. Mă ocup de magazinul cu articole sportive de înot al familiei – mama se ocupă de el fizic, în Pitești, iar eu de partea online. Am pasiunea pentru fotografie, mai ales pentru astro-fotografie, îmi place să călătoresc și să am spiritul ăsta de wandering, să nu am nicio constrângere.

Fac în continuare sport, anul trecut am început să mă mișc un pic mai mult. La înot merg rar, pentru că mi se pare plictisitor, dar merg la sală, și am descoperit alergarea. Îmi pun adidașii în picioare, căștile pe urechi și alerg unde vreau: pe stradă, în natură, pe munte. Mi-am dat seama cât de frumoasă e mișcarea, efortul. Nu suprasolicitarea, ci efortul. E o satisfacție deosebită când știi că faci ceva greu și reușești, te simți bine, plin de vigoare, de asta facem sport. Îmi place mult mai mult de Robert care face sport, calitatea gândurilor mele e mult mai bună, sunt mai calde, mai plăcute, mai pline de încredere.

Am făcut un triatlon, de fun. Am prieteni cu care vrem să facem un Ironman, mă uit la cei care termină ultramaratoane, UTMB Mont Blanc, și sper să fac și eu unul. N-am fugit niciodată de muncă, de greutate, nu mă deranjează efortul fizic, provocarea, atât timp cât eu vreau. Nu mă forțează nimeni, nu trebuie să obțin nimic din asta, n-am nicio presiune de a câștiga. Pur și simplu e bucuria mea de a mă mișca.

Văd și descopăr sportul și mișcarea într-un alt mod, mult mai plăcut și mai sănătos. Vreau să mă simt bine, vreau să râd, vreau să zâmbesc în timp ce o fac. Sportul e foarte frumos și mă bucur că am redescoperit asta.

**

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.